Jurnal de
risipită (54)
Slobozia-Vișeu
de Sus, mai 2017
26/27 mai 2017
Călătorie cu trenul, după multă vreme. N-am mai fost din
2011, când am mers la Herculane.
Traseul Ciulnița-București - o explozie de maci prin
fereastră. După vreun sfert de oră, filmul se rupe, adorm. Singurii companioni:
o fetiță de vreo 3 ani, Miriam, însoțită de părinți și bunici. Tatăl îi
vorbește doar în germană, restul familiei - românește. Nu greșește niciodată
limba în care răspunde. Ce miracol creierul uman! De 49 de ani (sau mai puțin,
pesemne, de când am început să conștientizez) nu încetez să mă minunez. Din
poveștile copilăriei mele: pe la 5 ani, îmi dăduseră un almanah („amanafu”)
care avea fotografiile unor actori străini. Îmi spuseseră o singură dată cum îi
cheamă, apoi mă tot întrebau. Nu greșeam (chiar dacă le stâlceam), iar atunci
când încercau să mă încurce sau să mă contrazică, deveneam categorică. Acum,
n-aș mai reuși performanța de a reține atât de ușor.
Gara de Nord. Bucuria de a sta la o masă, în aer liber, în
mijlocul unei mulțimi foșgăitoare, și de a face notații într-un carnețel.
Întrezăresc vreo două priviri curioase. Nimeni nu mai scrie, în jur, cu pixul
pe hârtie. Ceilalți fie scriu pe telefoane „înroșindu-le” tastele, fie au cu
totul alte preocupări decât scrisul. Dar înainte de bucuria aceasta măruntă,
emoția pe care mi-o dă mereu Gara de Nord, prin care treceam nu doar pentru a
călători, ci și pentru a merge la cursuri. Din Regie, până la Gara Basarab,
luam tramvaiul, dar adeseori nu era direct Gara de Nord, și atunci, pentru a
evita așteptarea, o tuleam pe scurtătură, de-a dreptul prin gară, până în sălile
întunecate și laboratoarele friguroase din Polizu. Ce mai alergătură pe tocuri
cui, să ajungem la vreme la cursuri! Interesant cum locurile trezesc în noi
emoțiile trecutului! Descopăr cu uimire parcă faptul că, iată, mai există gări.
Când circuli prea mult cu mașina, ești în altă dimensiune. Dar eu iubesc
gările, habar n-am de ce le iubesc...
Lume pestriță, foșgăială, câte un strigăt de copil, vocea
stridentă din amplificator (cum le-or permite să lucreze cu astfel de
voci?!)... Unde se duc toți? Eu merg la Vișeu de Sus, la un festival literar.
Bună motivație, nu? - să străbați țara de la un capăt la altul. Ah, femeia asta
îmi distruge simțurile cu vocea ei! Mă opresc aici, revin după ce mă voi urca
în vagonul meu de dormit, compartiment single.
........
Călătoria la vagonul de dormit-single merită toți banii,
chiar dacă ar mai fi de îmbunătățit unele aspecte. Ești tu cu tine, ai spațiu
suficient, pat cu lenjerie curată, bașca te mai și leagănă. Să tot dormi, să
tot citești, să tot scrii! A venit și „nașul” (de fapt însoțitorul de vagon). A
propos: când așteptam trenul meu, la peron, am văzut pe un altul o lozincă
amuzantă: „Vrei să mergi cu nașu'? TCF îți dă ocazia!” N-am avut cum să mă
interesez care-i șpilu'. „Nașul” meu e
politicos, îmi saltă biletul, mi-a spus și că mă trezește cu 30 de minute
înainte de destinație. Am uitat să-i sugerez să folosească o goarnă mai
puternică. Mi-am fixat și cele două telefoane să sune la ore diferite, dar tot
mă bântuie gândul că s-ar putea să mă trezesc la Sighetu Marmației. Poate nu!
Omul de legătură de la Vișeu se va trezi cu noaptea în cap să-mi trimită mașină
pe la ora 5 dimineața, pentru cei 2-3 Km pe care-i am de parcurs între gara
Vișeu de Jos și Vișeu de Sus unde se ține festivalul. Sper să fiu aptă de
recital mâine la ora 11! Va trebui să dorm 5-6 ore, ceea ce înseamnă să mă culc
măcar la ora 23 (cred că nu m-am mai culcat așa devreme de când eram copil!).
Până atunci, mă bucur de peisaj și de cartea pe care mi-am luat-o cu mine, tot
de călătorie - și ce călătorie! - Nikos Kazantzakis - „Jurnal de călătorie - Rusia”.
De-aș ajunge și eu cândva să văd Rusia, această țară fascinantă, pentru mine,
în primul rând prin arta ei și prin frumusețea oamenilor. Kazantzakis vorbește
de „năvalnica afecțiune rusească, cea care năruie granițele - cum se întâmplă
să le năruie și sărmanii apuseni, în puținele clipe când sunt amorezați sau
beți”. Faină descriere! Din acest punct de vedere, eu cred că noi, românii, le
semănăm mai mult rușilor decât apusenilor. Noi n-avem nevoie să fim amorezați
ori beți, ca să năruim granițele, chiar dacă nu suntem la fel de năvalnici. De
altfel, Kazantzakis pomenește în mai multe locuri de „minunatul suflet slav”.
Stop scris! Să mă bucur de peisaj cât mai e lumină afară!
............
28 mai 2017, seara
Stau în gara Beclean pe Someș și gândul îmi zboară la
„Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian. Nu că eu aș fi vreo Monă, dar nici
profesorul Miroiu nu se-arată pe-aici. Mă întreb dacă toate drumurile au un
rost. Fie și acela de-a ne înțelepți, de a ne face mai prudenți când vine vorba
să alegem dacă să urmăm drumul sau nu. Câte lucruri inutile mai facem în viață!
Episodul cu sala de lectură din sala de așteptare l-am povestit separat.
Frumoasă surpriză!
În drumul splendid de la Vișeu până aici am trecut și prin
satul lui Coșbuc, fost Hordou, care acum îi poartă numele. Gara se cheamă
simplu, Coșbuc. Privesc curțile, casele destul de arătoase și înstărite unele,
și mă întreb, emoționată, pe unde va fi „zărit-o” poetul pe mama „într-o
căscioară”, încerc să identific unde va fi fost moara cu ale sale cărări...
Încercare zadarnică. Trecem prin viață ca trenurile zorite prin gări. În urma
unora dintre noi mai rămâne ceva. O întreb pe tânăra studentă care-mi stătea în
față (urcasem împreună din Vișeu) dacă acela e satul lui Coșbuc. Întrebare
tâmpită, evident, era logic, dar am vrut să testez dacă ea știe, dacă a auzit
de el... Răspunsul a fost, spre cinstea ei: „Da, am vizitat casa memorială când
eram în școală.” M-a privit cu ochii verzi, limpezi, cu zâmbetul timid, abia
schițat. E bine, încă e bine dacă tinerii își mai aduc aminte poeții!
...........
29 mai 2017, dimineața devreme
Pesemne și în viață vine o vreme când te simți ca un
călător singur într-o gară.
În Gara de Nord, nu ești niciodată singur. Iată-mă
revenită, de data aceasta dimineața. Mie îmi plac gările în amurguri. Stau pe
un scaun, în sala de așteptare, și continui lectura la Kazantzakis. Mă intrigă
un nume. Vorbește, la un moment dat, de trei eroi legendari, cavaleri din Rusia
Kieveană. Pe unul îl cheamă Ilia Morumet. Mă întreb (normal că mă-ntreb) dacă e
simplă asemănare (coincidență) sau numele acesta i-a inspirat lui Marin Preda
numele personajului său, Ilie Moromete. Rămân cu întrebarea.
Fără să vreau, îmi ajung în urechi conversații. O doamnă
în vârstă, toată numai stil, cu basma pe cap și adidași în picioare, îi spune
unei alteia: „Am făcut și eu medicină, așa bătrână și urâtă cum mă vedeți. Am
fost soră pediatră.” Apoi se lansează în explicații medicale. O altă femeie, în
spatele meu, către o interlocutoare: „Sunt și eu femeie deșteaptă, umblată prin
lume, am lucrat la metrou.” De ce-or fi simțind oamenii nevoia să-și recite
CV-ul în fața unor necunoscuți? Ce rost are să umbli cu buletinul, cartea de
muncă sau arborele genealogic la vedere? Probabil există un motiv, dar îmi
scapă.
Mă mai ridic, din când în când, să mă dezmorțesc, lăsând
bagajul baltă, unde se afla. La a doua tentativă, o femeie mă întreabă: „Nu vă
e frică să vă lăsați gențile nepăzite?” Îi răspund, amuzată: „Nu. Conțin vreo
două zdrențe și în rest cărți. Chiar m-aș distra pe seama hoțului care ar lua o
asemenea țeapă.” E drept că acasă, când le-am desfăcut, n-am mai găsit, ca
intrate în pământ, cutiuța de pudră și deodorantul. Măcar de ar fi încăput pe
mâna cuiva care să le folosească!
Fac ochii roată, că tot mi-a fost distrasă atenția de la
citit: majoritatea „șed și cugetă” (presupun că majoritatea majorității numai
șed), câțiva conversează în liniște, un domn citește un ziar, un altul - o
revistă, o doamnă stă cu ochii în telefon, un tânăr ține un laptop deschis pe
genunchi. Doar eu demodată, picată din alt veac, cu cartea mea de 300 de
pagini!
Închei tot cu Kazantzakis: „Aici, în Rusia Sovietică,
deseori când întâlnești chipurile de sfinți pe străzi, în firide sau zugrăviți
pe ușile bisericilor, vezi că sunt neglijați, deteriorați, cu haine murdare, cu
bărbi neîngrijite. Oamenii au încetat să-i mai hrănească cu rugăciuni și
ofrande. [...] Sfinții sunt flămânzi în Rusia, îngerii suferă atârnați între
cer și pământ, Dumnezeu umblă pe străzi fără adăpost, fără ocupație, prigonit
ca un burjui.” Încerc să mă gândesc cum umblă Dumnezeu prin România
capitalistă. Nu mai am timp de concluzii, îmi sosește trenul. Iată, se află
garat și va pleca în curând de la linia 12. Și eu, odată cu el...
Florentina Loredana Dalian
26-29
mai 2017, pe drumuri
