Florentina Loredana Dalian - A unsprezecea poruncă, Ed.Eikon, 2014, a
doua ediţie.
Cronică de Adrian George Secară
Adrian George Secară (care semnează a.g. secară) este poet, eseist şi critic literar din Galaţi. Cronica de mai jos a fost prezentată în cadrul lansării de carte de la Biblioteca "V. A. Urechia" din Galaţi, în data de 26 martie 2015. Mai multe despre autor AICI. Mulţumesc, Adi!
Fiindcă tot a apărut la Editura Eikon,
editură care promovează scriitori foarte buni mai puţin cunoscuţi, citind proza
Florentinei Loredana Dalian, mi-am amintit de proza scurtă a lui Eduard
Dorneanu, dar în acest caz este vorba de texte purtând amprenta unei
sensibilităţi feminine de invidiat, dar, atenţie, poate cu o excepţie, două,
dar şi acelea moderate, nu a unui patetism feminin ori feminist!
Căzând în ispita unui comparatism
oarecare, prozele de început de carte te duc cu gândul şi nostalgia la Ionel
Teodoreanu, cel din „Uliţa copilăriei” şi „La Medeleni”… Alţi comentatori,
precum Liviu Comşia ori Virgil Diaconu, se referă la Ioan Slavici, respectiv
Max Blecher. Desigur, de această ispită a comparatismului trebuie să scapi
repede şi să găseşti în primul rând filonul autentic, cel specific Florentinei
L.Dalian, care are şi o carte apărută la Galaţi, „Scrisori netrimise”, la
Ed.Antares, în anul 2011.
Aşadar, în primul rând, LIRISMUL.
Îmbinat cu Meditaţia, uneori contemplativă. Ca în, de pildă, primele două
texte, „Să pleci. Niciodată să rămâi” şi „A unsprezecea poruncă”. Sau, în
„Poarta”, unde se dă cep la „o lacrimă grea, pentru singurătatea Episcopului”.
Sau frazele din „Lecţii de dicţie” (p.72): „Primăvară târzie - nici liliacul acesta din drum nu-şi merită
durerea de-a înflori pentru nimeni”. Şi „Ciulinii pe câmp – mult mai fericiţi
în bătaia ploii decât trandafirii din glastră” (p.73). Dar, nota bene, acest
lirism este bine dozat, nu deranjează.
În al doilea rând, UMORUL. Precum în
textul „Plasa monofilară”, o drumeţie, vorba vine, apropo de drum, cu pescarii.
Sau, iată cum începe cel mai lung text, „Eu, servitoarea”, la p.81: „Mă cheamă
Lina şi sunt servitoare din mamă-n fiică. Aşa mi s-a spus încă de copilă: Tu eşti servitoare din mamă-n fiică, să-ţi
intre bine asta în cap şi să-ţi iasă alţi gărgăuni! Gărgăunii mei au fost
să merg la şcoală, să învăţ şi să mă fac actriţă. Dar mama zicea că şcoala e
pentru boieri, iar tata – că actriţele sunt curve. Cum noi n-am avut în familie
boieri niciodată, iar curve, şi dacă am avut, n-am spus la nimeni, se înţelege
că eu n-aveam ce să caut la şcoală şi nici actriţă nu-mi era îngăduit să mă fac.
Când plângeam şi mă revoltam, spunându-le cât de mult îmi place să învăţ, mai ales să citesc romane, că nu
vreau să rămân toată viaţa la coada vacii, mama se răstea la mine: Atunci pune mâna pe coada măturii, dacă nu
vrei să rămâi la coada vacii!”
Pentru cei care lucrează în domeniul
culturii, „Eu, servitoarea” este un text-bijuterie, care ar putea fi dezvoltat
într-un text dramatic, o comedie, dacă nu chiar un scenariu: femeia noastră
ajunge să facă menajul prin case de artişti şi să fie, în acelaşi timp, of,
cumul de funcţii, sic, femeie de serviciu la Casa de Cultură!
În ultimă instanţă, când se scrie şi
partea a doua a textului, „Ofelia”, personajul principal devine aproape
suprarealist, analizând atât de bine oamenii cu care intră în contact încât chiar
nu înţelegi de ce continuă să rămână servitoare… Lina, cea care, pe baza
experienţelor înaintaşelor sale, poate descrie atât de bine starea de
„îndrăgosteală”, când eşti şi viu, şi mort, suspendat între două lumi, ca
Ofelia Florentinei L.Dalian, de fapt o actriţă!
Pentru esteticieni, în partea a treia a
textului, o definiţie a… Frumosului, de la un cabinet ginecologic:
„Normalitate, curăţenie, sănătate.” Finalul „Servitoarei…” este oarecum
surprinzător, cu o neaşteptată poveste de dragoste între Lina şi un tânăr
superdotat, dar şi cu probleme de comunicare, numit Orlando. O poveste
sfârşită, din păcate, tragic! Stelele (Orlando îi zicea… Stela!) sunt, e drept,
uneori sau de cele mai multe ori, inaccesibile!
Aşadar, cine va avea răbdare, va
descoperi şi un al treilea element, o cheie IRONIC-SATIRICĂ de tratare a unor
subiecte, teme, motive, care mi-a adus aminte de un I.L.Caragiale, din
„Bubico”, par exemple… Liviu Comşia mai amintea, în al patrulea rând, de un
anume COD MORAL, care ar apropia-o, cum am precizat, de I.Slavici.
În al cincilea rând, dacă tot este vorba
să descoperim care este cea de-a unsprezecea poruncă, este vorba de un REALISM
care încearcă, totuşi, să se împace cu visarea şi nostalgia, necăzând în altă
ispită, cea a fantasticului!
Dacă vreţi, găsim în textele Florentinei
Dalian mici fenomenologii ale sfărmării iluziilor: cum e şi Maria din
„Poveştile Gării de Nord”, Orlando din textul de mai sus, visătoarea din textul
ce dă titlul volumului, ori personajul din „Moara” în care chiar se scrie
despre o Moară de măcinat iluzii.
Este o oarecare căutare de stabilizare a
sacrului într-un profan care nu ezită să taie mieii, o lume „a dreptăţii” care
ne aduce aminte şi de personajele lui I.Al.Brătescu-Voineşti. Precum orbul şi
câinele său din „Mereu alţi călători”.
„Zina”, un dialog în ajun de Crăciun,
între o precupeaţă venită din Basarabia şi un om al străzii, care, pare-se, a
fost la viaţa lui un familist fericit, profesor de filozofie, dar lovit greu de
soartă, aduce aminte, ca să ne raportăm şi la contemporani, de vârste diferite,
de personaje ale lui Augustin Cupşa ori Ioan Cărmăzan. În frigul pieţii, nu
prea având unde să se ducă, din diverse motive, cei doi se încălzesc cu o
sticlă de rachiu, care o face pe femeie, aproape de miezul nopţii, să strige: „Oameni
buuuuni, nu răstigniţi iubireeeaaaa!” Şi, implicit, am adăuga noi, nici
Frumuseţea!
Deoarece, vrând, nevrând (undeva,
povestitoarea mărturiseşte, la p.28: „Am o atracţie nativă către frumuseţe”),
cel puţin în această carte, se propune eternizarea brumei de frumuseţe care se
dăruieşte indivizilor, oricât de umilă ar fi condiţia lor! Dar să reţinem că
personajele din carte nu sunt doar umile!
Şi, într-adevăr, frumuseţea şi iubirea,
la urma urmelor atât de simple, pot îndestula pe toţi cei însetaţi şi flămânzi
de dorul de Absolut, de esenţa Plenitudinii… Literatura adevărată poate
transmite aceasta, ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori şi în textele
Florentinei Dalian.
Literatura poate fi şi un S.O.S. pentru
iubiri neîmplinite (dar cărora li se mai dă o şansă la altfel de existenţă),
textul „S.O.S.” fiind printre cele mai triste, dar şi printre cele mai reuşite,
relatând o imposibilă poveste de dragoste, în care bărbatul se sacrifică pentru
vieţile altora tocmai în ziua în care se hotărâse să-şi mărturisească iubirea.
Teribilă este şi proza „Cuţitul”, despre un omor făcut din greşeală, într-o
noapte grea de iarnă, un fratricid atipic.
Bref, aluzie la un alt text, „Şeful de
gară”, cartea Florentinei Dalian este „o lume în care zborul unei păsări e mai
presus de mersul trenurilor” (şi sunt destule texte cu gări şi trenuri!), este
o căsuţă pentru toţi iepuraşii lumii care, în poveşti, nu au avut norocul să o
termine cu acel „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”!
În cartea „A unsprezecea poruncă”, un
tren pierdut se mai poate întoarce! Şi este, poate mai mult ca orice, o lecţie
despre darurile pe care putem să i le întoarcem lui Dumnezeu! Măcar „adevăruri
care dor şi minciuni care mângâie”, dacă nu mai avem ceasuri să le întoarcem,
precum face şeful de gară!
Şi poate că nu este bine să spunem care
este cea de-a unsprezecea poruncă, deoarece, visăm noi câteodată deloc
nefericit, în spatele porţii pe care scrie „lăsaţi orice speranţă!” (deoarece tot
suntem în anul lui Dante!), scrie şi „Să nu visezi!”
a.g.secară
Galaţi, martie 2015
