Cine sunteți Dumneavoastră?
Dacă cineva necunoscut v-ar opri pe stradă, punându-vă
aparent banala întrebare ”Cine sunteți Dumneavoastră?”, ce ați răspunde? Și,
mai ales, ce ați gândi? Mi s-a întâmplat o dată, cred că vara trecută, într-o
duminică în care mă întorceam de la biserică, în clipa când mă pregăteam să
intru în magazinul ”Ialomița”. O doamnă mai în vârstă, care tocmai ieșise, mi-a
aruncat o privire fugară, a trecut un pic de mine, după care m-a strigat: ”Doamnă,
nu vă supărați!” M-am întors, crezând că are nevoie de vreo informație. S-a
apropiat de mine și m-a surprins adresându-mi întrebarea pe care n-o mai
primisem niciodată și în niciun caz nu mă așteptam s-o primesc așa, tam-nesam,
pe stradă: ”Vă rog să mă scuzați, cine sunteți Dumneavoastră?” Ăsta da examen!
”Nu știu alții cum sunt”, dar eu, luată brusc și pe nepusă masă cu o astfel de
întrebare, m-am blocat pur și simplu (Chiar
așa, cine sunt?) și am dat răspunsul cel mai inteligent posibil: ”Nu
știu...” Adevărul e că nu știam ce aș fi putut să-i răspund; evident, știam că
mă cheamă așa și pe dincolo, că am o profesie, că locuiesc undeva... dar ce și
mai ales de ce ar fi intresat-o pe acea femeie în legătură cu mine? Văzându-mă
cam blocată, a ținut să-mi explice intervenția: ”Am vrut să vă spun cât de mult
vă admir, nu v-am mai văzut niciodată, dar mi-ați atras în mod deosebit
atenția...” (aici, mi-a înșirat câteva trăsături, toate la superlativ, pe care
nu are rost să le enumăr). I-am mulțumit, cam jenată, ea mi-a urat să rămân
mereu așa și ne-am despărțit. Nu i-am reținut chipul, astfel încât nu pot să
spun dacă am mai întâlnit-o vreodată (probabil că nu). Știu doar că mi-a lăsat
un zâmbet și o mare întrebare: ”Cine sunteți Dumneavoastră?”
Uitasem
această întâmplare pe care am încadrat-o la categoria ”Fapt divers”, ori poate
o azvârlisem numai în Recycle Bin-ul
memoriei, de unde ar putea fi oricând activată, până astăzi când mi-am
amintit-o deoarece aceeași întrebare am simțit nevoia să o pun și eu cuiva,
atâta doar că eu n-am avut curaj. La slujba de la biserică, am remarcat o domnișoară
(ori tânără doamnă) care mi-a atras atenția într-un mod cu totul și cu totul
aparte. Nu doar pentru că era frumoasă (frumusețea la tinere este un lucru
obișnuit), de o desăvârșită cuviincioșenie, atât în ținută, cât și în
comportament, atrăgând atenția fără a avea absolut nimic ostentativ, nici în
bine, dar nici în rău (până la urmă, și asta e ceva obișnuit, mai ales în
biserică). Dar domnișoara în cauză avea ceva ce n-am mai văzut la nimeni până
acum: un zâmbet permanent afișat pe chip, dar care jumătate venea din interior,
o sclipire în priviri, o radiație a întregii ființe - toate acestea vorbind
despre o imensă bucurie pe care părea că o trăiește ca stare permanentă. Dar
totul era absolut natural, nicio urmă de bucurie prefăcută, nimic din evlavia
intenționat exagerată a unora (care, la drept vorbind, pe mine mă calcă pe
nervi!). Părea oarecum ruptă de condițiile exterioare, ca și când ar fi fost
doar cu sine și cu Dumnezeu, și totuși conectată la toate momentele Sfintei
Liturghii, părând a fi cu adevărat în starea de rugăciune, de parcă nimic din
exterior sau din interior nu ar fi putut-o sustrage acesteia. Mi-am putut da seama
de toate acestea, întrucât am avut-o ”vecină”. Întorcându-se de la Altar, s-a
oprit o clipă în dreptul meu, căutându-și din ochi un loc în care să stea și,
când ni s-au încrucișat privirile, i-am făcut un semn ușor din cap către locul
gol din dreapta mea. Mi-a mulțumit printr-un zâmbet larg, altfel decât cel discret
pe care-l purta permanent pe chip. Nu obișnuiesc să trag cu ochiul, să mă
zgâiesc la oameni, deranjându-i, dar mărturisesc că, de data aceasta, am fost
prea intrigată ca să mă pot abține. Când și când, mai trăgeam cu coada
ochiului, să văd dacă și-a schimbat expresia. Nici vorbă! A ”luminat” tot
timpul, până când a dispărut pe ușa bisericii. La sfârșitul slujbei, stăteam la
două strane diferență una de cealaltă. Am simțit nevoia să-i adresez un zâmbet,
la care mi-a răspuns cu același zâmbet larg de mai înainte. Și întrebarea care
mi-a stat pe limbă, dar pe care n-am avut curajul să o rostesc (din teama de a
nu deranja) a fost cea pe care mi-o adresase mie cândva doamna în vârstă: ”Cine
sunteți Dumneavoastră?” Zâmbetul acela și sclipirile din ochi o făceau atât de
diferită de noi toți, majoritatea sobrii, unii chiar bosumflați (ba chiar mă
vedeam pe mine cu ochii minții, cum plecasem nițel capsată de-acasă), încât nu
se putea să nu-ți pui întrebarea. Poate numai dacă aș fi fost pictor mi-aș fi
învins reticența și aș fi abordat-o, căci un astfel de chip merită pictat. Ba
încă sunt sigură că i-aș fi rupt toți dinții lui Leonardo Da Vinci și Giocondei
sale.
Cel
mai mult m-a tulburat întrebarea: de unde vine acea fericire, acea sublimă
împăcare cu sine și cu ceilalți, acea radiație nemaipomenită a bucuriei că te
afli acolo, atunci, stare către care toți tindem, dar atât de greu o dobândim,
măcinați de grijile zilnice, de tot felul de fleacuri, chiar și atunci când
intrăm în Sfânta Biserică? Și, mai ales, mi-am imaginat ce frumos ar arăta
lumea dacă toți am avea astfel de chipuri, dacă ne-am zâmbi (sincer!) la tot pasul.
Mi-am amintit cu mâhnire de oamenii triști ai acestui oraș, de chipurile
posomorâte pe care le vezi pe stradă, prin piețe, la tarabe. Pentru prima dată,
mi-am dorit să fiu asemeni cuiva; eu, care nici măcar în copilărie nu am avut
prosteli de genul ”vreau să fiu ca nu știu care actriță” etc, întotdeauna mi-am
dorit să fiu ca mine. Dar această domnișoară a clătinat în mine ceva. Mi-a
lăsat un zâmbet și o întrebare: ”Cine sunteți Dumneavoastră?”
Slobozia, 14 iunie 2015
Pictură de Vladimir Volegov
