Florentina Loredana Dalian

marți, 16 iunie 2015

Șah-mat



Mai întâi ți se atribuie rolul.
n-ai niciun merit că te-ai născut pion sau rege,
nicio vină că ești cal sau nebun.
când nu stai cuminte în pătrățica ta,
te agiți încolo și-ncoace
în limita gradelor de libertate permise
de regula jocului.

uneori se-ntâmplă
nebunul să ia Regina.
și au trăit fericiți...
nu, asta-i din altă poveste.
aici, finalul se scrie întotdeauna la fel,
jocul se termină invariabil
cu șah-mat de la viață.


Slobozia, 16 iunie 2015

"Înainte de magnolii" în "Convorbiri literare"



În revista ieşeană "Convorbiri literare", la rubrica "Edituri moldave/ autori moldavi", a apărut o prezentare a romanului "Înainte de magnolii". Rubrica este semnată cu pseudonimul Peregrinus (după atente investigaţii s-a devăluit a fi cine şi bănuiam - dar nu ştiu dacă am voie să divulg :)
Aşadar, mulţumiri, stimate Peregrinus! 




Florentina Loredana Dalian, Înainte de magnolii, roman, prefaţă Adrian Dinu Rachieru, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014, 304 p.

Aşteptam să văd cum va merge mai departe în proză Florentina Loredana Dalian, după ce, la un concurs, i-am oferit din partea unei reviste ieşene un premiu. (Apreciasem mai ales cum descria stările prin care trec personajele sale – mai ales cele feminine, dar şi faptul că nu se „încîlcea” în naraţiune.)
Pînă la această carte nu am mai avut prilejul să citesc alte scrieri ale sale. Ieşind din „domeniul” prozei scurte, propune un roman, de data aceasta. Un roman care este însă construit, cumva, de parcă nu ar fi dorit să se detaşeze cu totul de proza de mai scurtă amplitudine. Astfel, Înainte de magnolii, deşi propune o naraţiune în care urmăreşte firul „povestea” a trei personaje (avocata Ina/ Zorina Dinulescu*, pictorul Claudiu şi David, care apoi devine călugărul Serafim) este alcătuit din douăzeci de texte. Acestea curg spre a întregi firul acestei poveşti din trei „fire”.
Dragostea (privită şi ca o căutare a împlinirii/ fericirii/ frumuseţii clipei) este una dintre temele cele mai bine conturate ale cărţii. Iar asta „se plăteşte”: „Am căutat mereu frumuseţea, sub toate formele ei. […] Şi cel mai adeseori am plătit preţul. Preţul de a fi dorit mult, acela care se plăteşte fără tocmeală, fără socoteli contabile. Căci, din păcate, în viaţă nu te prea poţi tîrgui ca la tarabă: Auzi, cam cît ar face fericirea asta?”.
Apoi, felul în care se construieşte relaţia masculin-feminin (privită mai curînd în trăsături de penel mai îngroşat feminine) şi, uneori, poate de la pasiunea autoarei pentru haiku, unele cuvinte cărora le sînt dăruite haine dacă nu de simbol, oricum „tuşe” de „cuvinte cheie”.
Sînt cîteva dintre „planurile” pe care le întrezărim la o lectură a prozei autoarei.
Cu gîndul la o posibilă viitoare călătorie romanescă a Florentinei Loredana Dalian, aştept un pas mai decis, pentru că lectura acestui roman îmi confirmă că este un autor care scrie cursiv, are o cale a sa de a construi naraţiunea, o scriere uneori frizînd oralitatea, surprinzînd frame-uri de viaţă veridice.
Încheiem, şi spre exemplificare, cu cîteva fraze din roman: „Aveam douăzeci de ani. Eram de-o vîrstă toţi trei. Şi aproape nedespărţiţi. Claudiu mă iubea pe mine, eu îl iubeam pe David, iar David Îl iubea pe Dumnezeu. Dar despre asta ne-am dat seama abia mai tîrziu. Atunci n-aveam timp de introspecţii; atunci alergam în plutonul cu fluturi. Chiar dacă aripile ne mai fuseseră, pe alocuri, frînte. Puterea de regenerare a tinereţii e incredibilă.” „Claudiu Teodorini şi cu mine treceam oficial, drept un cuplu, deşi nu eram, în adevăratul sens al cuvîntului. Însă Claudiu împînzise lumea cu declaraţiile lui de iubire către mine şi cu faptul c-o să mă ia de nevastă. Eu nu agream această poveste, însă nici nu reacţionam. Eram cumva amuzată, cumva măgulită…”.

Peregrinus
"Convorbiri literare", Iaşi, mai 2015


* Am corectat numele personajului, scris din greşeală „Dumitrescu”

luni, 15 iunie 2015

Fapt divers

Cine sunteți Dumneavoastră?




Dacă cineva necunoscut v-ar opri pe stradă, punându-vă aparent banala întrebare ”Cine sunteți Dumneavoastră?”, ce ați răspunde? Și, mai ales, ce ați gândi? Mi s-a întâmplat o dată, cred că vara trecută, într-o duminică în care mă întorceam de la biserică, în clipa când mă pregăteam să intru în magazinul ”Ialomița”. O doamnă mai în vârstă, care tocmai ieșise, mi-a aruncat o privire fugară, a trecut un pic de mine, după care m-a strigat: ”Doamnă, nu vă supărați!” M-am întors, crezând că are nevoie de vreo informație. S-a apropiat de mine și m-a surprins adresându-mi întrebarea pe care n-o mai primisem niciodată și în niciun caz nu mă așteptam s-o primesc așa, tam-nesam, pe stradă: ”Vă rog să mă scuzați, cine sunteți Dumneavoastră?” Ăsta da examen! ”Nu știu alții cum sunt”, dar eu, luată brusc și pe nepusă masă cu o astfel de întrebare, m-am blocat pur și simplu (Chiar așa, cine sunt?) și am dat răspunsul cel mai inteligent posibil: ”Nu știu...” Adevărul e că nu știam ce aș fi putut să-i răspund; evident, știam că mă cheamă așa și pe dincolo, că am o profesie, că locuiesc undeva... dar ce și mai ales de ce ar fi intresat-o pe acea femeie în legătură cu mine? Văzându-mă cam blocată, a ținut să-mi explice intervenția: ”Am vrut să vă spun cât de mult vă admir, nu v-am mai văzut niciodată, dar mi-ați atras în mod deosebit atenția...” (aici, mi-a înșirat câteva trăsături, toate la superlativ, pe care nu are rost să le enumăr). I-am mulțumit, cam jenată, ea mi-a urat să rămân mereu așa și ne-am despărțit. Nu i-am reținut chipul, astfel încât nu pot să spun dacă am mai întâlnit-o vreodată (probabil că nu). Știu doar că mi-a lăsat un zâmbet și o mare întrebare: ”Cine sunteți Dumneavoastră?”

          Uitasem această întâmplare pe care am încadrat-o la categoria ”Fapt divers”, ori poate o azvârlisem numai în Recycle Bin-ul memoriei, de unde ar putea fi oricând activată, până astăzi când mi-am amintit-o deoarece aceeași întrebare am simțit nevoia să o pun și eu cuiva, atâta doar că eu n-am avut curaj. La slujba de la biserică, am remarcat o domnișoară (ori tânără doamnă) care mi-a atras atenția într-un mod cu totul și cu totul aparte. Nu doar pentru că era frumoasă (frumusețea la tinere este un lucru obișnuit), de o desăvârșită cuviincioșenie, atât în ținută, cât și în comportament, atrăgând atenția fără a avea absolut nimic ostentativ, nici în bine, dar nici în rău (până la urmă, și asta e ceva obișnuit, mai ales în biserică). Dar domnișoara în cauză avea ceva ce n-am mai văzut la nimeni până acum: un zâmbet permanent afișat pe chip, dar care jumătate venea din interior, o sclipire în priviri, o radiație a întregii ființe - toate acestea vorbind despre o imensă bucurie pe care părea că o trăiește ca stare permanentă. Dar totul era absolut natural, nicio urmă de bucurie prefăcută, nimic din evlavia intenționat exagerată a unora (care, la drept vorbind, pe mine mă calcă pe nervi!). Părea oarecum ruptă de condițiile exterioare, ca și când ar fi fost doar cu sine și cu Dumnezeu, și totuși conectată la toate momentele Sfintei Liturghii, părând a fi cu adevărat în starea de rugăciune, de parcă nimic din exterior sau din interior nu ar fi putut-o sustrage acesteia. Mi-am putut da seama de toate acestea, întrucât am avut-o ”vecină”. Întorcându-se de la Altar, s-a oprit o clipă în dreptul meu, căutându-și din ochi un loc în care să stea și, când ni s-au încrucișat privirile, i-am făcut un semn ușor din cap către locul gol din dreapta mea. Mi-a mulțumit printr-un zâmbet larg, altfel decât cel discret pe care-l purta permanent pe chip. Nu obișnuiesc să trag cu ochiul, să mă zgâiesc la oameni, deranjându-i, dar mărturisesc că, de data aceasta, am fost prea intrigată ca să mă pot abține. Când și când, mai trăgeam cu coada ochiului, să văd dacă și-a schimbat expresia. Nici vorbă! A ”luminat” tot timpul, până când a dispărut pe ușa bisericii. La sfârșitul slujbei, stăteam la două strane diferență una de cealaltă. Am simțit nevoia să-i adresez un zâmbet, la care mi-a răspuns cu același zâmbet larg de mai înainte. Și întrebarea care mi-a stat pe limbă, dar pe care n-am avut curajul să o rostesc (din teama de a nu deranja) a fost cea pe care mi-o adresase mie cândva doamna în vârstă: ”Cine sunteți Dumneavoastră?” Zâmbetul acela și sclipirile din ochi o făceau atât de diferită de noi toți, majoritatea sobrii, unii chiar bosumflați (ba chiar mă vedeam pe mine cu ochii minții, cum plecasem nițel capsată de-acasă), încât nu se putea să nu-ți pui întrebarea. Poate numai dacă aș fi fost pictor mi-aș fi învins reticența și aș fi abordat-o, căci un astfel de chip merită pictat. Ba încă sunt sigură că i-aș fi rupt toți dinții lui Leonardo Da Vinci și Giocondei sale.
          Cel mai mult m-a tulburat întrebarea: de unde vine acea fericire, acea sublimă împăcare cu sine și cu ceilalți, acea radiație nemaipomenită a bucuriei că te afli acolo, atunci, stare către care toți tindem, dar atât de greu o dobândim, măcinați de grijile zilnice, de tot felul de fleacuri, chiar și atunci când intrăm în Sfânta Biserică? Și, mai ales, mi-am imaginat ce frumos ar arăta lumea dacă toți am avea astfel de chipuri, dacă ne-am zâmbi (sincer!) la tot pasul. Mi-am amintit cu mâhnire de oamenii triști ai acestui oraș, de chipurile posomorâte pe care le vezi pe stradă, prin piețe, la tarabe. Pentru prima dată, mi-am dorit să fiu asemeni cuiva; eu, care nici măcar în copilărie nu am avut prosteli de genul ”vreau să fiu ca nu știu care actriță” etc, întotdeauna mi-am dorit să fiu ca mine. Dar această domnișoară a clătinat în mine ceva. Mi-a lăsat un zâmbet și o întrebare: ”Cine sunteți Dumneavoastră?”

Slobozia, 14 iunie 2015

Pictură de Vladimir Volegov

joi, 11 iunie 2015

Aruncarea pietrei




Câteodată, liniştea

are gust de fructe sălbatice

dulci-amărui, acrişoare

de-ţi fac gura pungă.

câteodată, doar câteodată

ai vrea să vină cineva s-o tulbure,

s-o spargă în cercuri concentrice

ca atunci când arunci piatra-n apă.

dar cine-ar cugeta să arunce cu piatra,

când nimeni nu-i fără păcat?


 
Slobozia, 10 iunie 2015