Străinul acela

Ce mai contează – i-am spus – o oră sau două din această unică viață,

Uită și tu, străine, pentru o clipă mai lungă, cine ești,

Uită-ți rădăcinile, lasă-ți ancorele, izbânzile, spinii...

Fă lucrurile acelea nebunești pe care doar le-ai visat!

Mâine te vei întoarce spășit la ale tale,

Vei arde păcatele nestatorniciei, vei pune lacăt chiar și la vise,

La florile galbene, la nuferii din lac,

Vei pune cătușe veseliei vinovate care te-a invadat.

Lasă, toate acestea le vei face mâine,

Azi doar trăiește și tu un pic,

Gustă din cealaltă felie de viață,

Fă-i loc, n-o sufoca!

Viața se cere trăită, nu știai?

 

Și-a lăsat lin pleoapele peste ochi,

Ca și când ai închide o carte,

Ca și când ai pune capac unei fântâni părăsite,

Ca și când ai închide în tine, ca-ntr-o clepsidră, clipele uitării de sine,

Ca și când...

 

Mult mai târziu am înțeles

Că străinul acela sunt eu. 

 

F. L. Dalian

mai 2025 

În revista „Helis” aprilie-iunie 2025 

Poezii umoristice

 La tema „Fetele din luncă mă credeau poet” (Concursul „Scârț-umor” Iași 2025)

Identificare

 

Într-o luncă părăsită,

După săpături de-o vară,

O fosilă fu găsită

De-o echipă temerară.

 

Erau fete cam trecute

Ce cărau la terfeloage,

Vrând să fie ne-ntrecute

Specialiste-arheoloage.

 

După studiul științific

Zise una – adâncit,

Eu, pe ăsta îl clasific

Printre cei ce n-au muncit.

 

Și mai iese la iveală,

C-a fost tare-ndrăgostit,

Dar că n-avea socoteală

Și nici n-ar prea fi citit.

 

Și cu toatele-au conchis

Că asemenea schelet

Ce fusese-acolo-nchis,

Negreșit, era poet.

 

Balada extraterestrului

 

Foaie verde trei planete,

De departe am venit

Să mă dau și eu la fete,

Și să mă las omenit.

 

Am aterizat pe-o luncă,

Era plină de urzici,

Fetele erau la muncă,

Zdravene, ce poți să zici!

 

„Tu nu pari vreun băștinaș” –

Zise una către mine,

„Și ești tare sighinaș,

Nehrănit cu proteine.” 

 

Alta, blondă și felină

Și având pe „vino-ncoace”,

Îi răspunse în surdină:

„Nu vezi că-i poet? Dă-i pace!”

 

Băieții din luncă m-ar fi crezut poetă

(Reacție la tema „Fetele din luncă mă credeau poet”)

 

Jucând adeseori berbuncă,

Crezându-mă poetă prin scaieți,

Mi-am zis: „Ah! Ce păcat că-n luncă,

N-au fost și niscaiva băieți!”

 

Florentina Loredana Dalian 

Noapte cu lună plină

E lună plină-n astă noapte,

Doar viața-i goală și cu rest,

Singurătățile-s mai coapte,

Iubirile se duc spre vest.

 

Îndrăgostiții cară luna

În buzunarul de la piept,

Pe mare s-a pornit furtuna

Și vântul bate cam inept.

 

Într-o tavernă rău famată

Se dă iubire la flacon,

O Julietă parfumată

Și-așteaptă-amorul în balcon.

 

Și-n noaptea asta prea-nstelată,

Parcă pictată de Van Gogh,

Stau eu, făptură dantelată

Și poate tu; dar taci, te rog!

 

F. L. Dalian 

Slobozia, 16 decembrie 2024

 

Femeia visurilor lui Ilarion Teasc

 

N-ar fi putut spune că se plictisea vreodată. Când ești printre cei mai bogați oameni de pe planetă și dintre cei mai inteligenți (mă rog, el se credea cel mai și cel mai, dar hai să nu fim subiectivi!), nu prea ai timp și nici argumente să te plictisești. Tot timpul e ceva de făcut, de inventat, de pus în aplicare. Și totuși, parcă ceva îi lipsea. O vreme nu-și dăduse seama ce anume, însă descoperise recent la o discuție la cafea cu prietenul său imaginar. Nu te râde, cititorule! Ți-am spus, doar, că era cel mai bogat om de pe Pământ. Când ai un astfel de statut, devine obositor să tot faci anchete și să umbli cu subtilități, să afli care ți-e prieten adevărat și care doar se face, în încercarea disperată și cât se poate de umană, de altfel, de a-și atribui o felie cât mai mare de tort din tortul cel mare, vasăzică teșchereaua doldora de bani a celui mai bogat om. Așa că decise că gata cu prietenii sau așa-zișii prieteni, n-avea timp de fleacuri, și își făuri un prieten imaginar, un fel de alter ego, cu care se mai certa uneori, conform principiului „Am și eu o părere, dar nu sunt de acord cu ea.”

Revelația pe care o avu în discuția cu acest prieten fu legată – cum altfel? – de capitolul femei, cel mai sensibil din viața lui. După ce tăvălise și îmbogățise duzine de reprezentante ale sexului frumos, de toate rasele, de toate culorile, mărimile și având diferiți coeficienți de inteligență, de la creatoare de inteligență artificială și până la creatoare de mămăligi, ajunsese la concluzia că nici una nu se ridică la înălțimea femeii visurilor lui. La capătul acestei căutări disperate, pe toate continentele, ale idealului feminin, aproape dăduse în depresie, ajungând la concluzia că așa ceva nu există. Dar tot el își zicea, ca unul care știa bine ce spune, că, atâta vreme cât un lucru există în imaginație (la categoria „lucruri” putând fi incluse fără nicio tresărire a conștiinței și creaturile de sex feminin), atunci e musai să existe și în realitate. Doar el dovedise asta cu multiplele sale descoperiri în domeniul inteligenței artificiale și roboticii, minuni pe care oamenii nici măcar nu și le-ar fi putut imagina cu doar câțiva ani în urmă. Și atunci, ce era de făcut? Se tot învârtea în cerc, precum câinele după coadă, când îl gâdilă niște purici enervanți. Simțea de departe o chemare, a lui cătrea ea, sau a ei către el, dar nu prea știa de unde s-o apuce, pe ea, chemarea. Aici interveni salvator prietenul imaginar, ceea ce-l umplu de admirație pe Ilarion Teasc, zicând că „Uite, mă, există unul chiar mai deștept decât mine!” PI (așa-l vom numi prescurtat pe acest „imaginary friend”, deși n-avea nicio treabă cu multiplele zecimale de după virgulă ale mult mai celebrului număr pi) îl admonestă într-o zi, la cafea, fără niciun menajament, așa cum îi era felul:

-        Ești tâmpit, Ilarioane? Pentru ce mi te vaiți ca o babă îmbrobodită care și-a pierdut banii din batista înnodată? Știi bine doar că poți avea orice femeie îți poftește inima. Inima și... alte organe mai puțin nobile. Dacă nu tu, atunci cine?

-        Vezi tu, dragă PI, îi răspunse abătut, teoretic, ai dreptate. Dar practic... Unde e, unde e femeia aceea pe care o visez și o aștept de juma’ de secol? Pe care o chem în gânduri, în simțuri, în... Ai văzut-o tu prin zonă? Că eu n-o văd.

-        Da, am văzut-o.

-        Unde?

-        În capul tău.

-        Păi vezi...

-        În capul tău ăla tâmpit, de deștept ce-i. Așa-i că soluția e prea simplă ca să poată fi văzută de inteligența ta care a uimit omenirea și a întors planeta cu susu-n jos?

-        Dacă-i așa simplă, zi-o odată, și nu mă mai fierbe! Da, uite, recunosc – știu că asta aștepți ca un șarpe încălzit la sânul meu ce ești – am și eu limitele mele. Mulțumit?

PI se arătă cu adevărat încântat, nu era ușor să-i smulgi celebrului Ilarion Teasc o astfel de mărturisire. Aruncă un zâmbet sarcastic ce dădea bine în rânjet, apoi, după o pauză de efect, nescăpând ocazia de a-l mai fierbe la foc mic pe prietenul său, îi aruncă de sus:

-        Soluția e simplă și la îndemâna ta. Ți-o spun, dar dai o bere, și nu una

d-aia creată cu AI, ci fix din hamei, cum se făcea odată. La banii tăi, n-ar trebui să fie o problemă. Dacă n-ai găsit-o (de femeia visurilor zic), dacă ea nu apare cu niciun chip, o creezi! Așa cum ai creat o grămadă de alte minunății, de la Tesle și alți gărgăuni ce ți-au mai populat mintea ta de om dus cu vaca pe alte planete și pe izlazul vast al inteligenței artificiale.

Ilarion Teasc primi lovitura fix în centrul neuronilor săi fără număr, fără număr și al naibii de prolifici, dar care nu-i folosiseră la nimic când venise vorba de rezolvarea unei probleme atât de simple. Mă rog, simple pentru el. Nu-i veni să creadă că nu se gândise până acum. Din dorința de a se pune cât mai degrabă pe lucru, nici nu mai avut timp să-i mulțumească lui PI. Îi azvârli doar un țeșcălău de bitcoin, cu indicația precisă de a-și procura singur berea aia mult râvnită și el se puse cu burta pe treabă, vasăzică pe femeia visurilor sale. Munci cu frenezie câteva săptămâni, tot schimbând datele inițiale ale proiectului, revenind, refăcând, adăugând, că, dacă tot putea să o facă așa cum îi poftea inimioara, era păcat să nu obțină perfecțiunea întruchipată și întrupată, iată, sub numele de Caterina. Acum stătea și o admira, din toate unghiurile și sub toate aspectele, gata să intre în șoc cardiogenic de la atâta efort de concentrare și mirare.

     Caterina era cu adevărat perfectă. Ca frumusețe o întrecea cu mult pe Aishwarya Rai, actrița indiană pe care o considera cea mai frumoasă femeie de pe Pământ. Ca inteligență, îi depășea pe Marie Curie, Alan Turing și Albert Einstein la un loc. Vocea îi suna mai suav decât a unei mierle, manierele sale băteau la fund o întreagă dinastie regală britanică, iar în ce privește... hm... alte apucături, pe care bărbații le apreciază în mod deosebit, aici depășea chiar visurile sale cu toate fanteziile trecute, prezente și viitoare. Nu exista nimic la Caterina, din cele ce sunt pe pământ și în cer, care să nu fie la modul superlativ. Dar, ca să vezi drăcia dracului, ceva nu era în regulă. Bietul Ilarion Teasc, cum stătea cu mâna la inimă, crucindu-se și gâfâind după atâta efort creator (să mai spună cineva că bărbații nu pot să nască!), încerca să dezlege misterul, să afle ce anume nu-l mulțumește, de-i gata să pice iar pe buza depresiei.

Iluminarea salvatoare îi veni tot de la prietenul PI care se întorsese nițel abțiguit după ce dăduse gata două butoaie din berea cea mai adevărată pe care-i fusese dat să o ingurgiteze vreodată. Acesta, când dădu cu ochii de Caterina, avu reacția unui biet ocnaș care stătuse douăzeci de ani în întuneric, lovit brusc de lumina soarelui. Închise ochii, iar după un timp, când prinse curaj a-i deschide iar, scoase un fluierat admirativ, cum fac gloanii de pe bulevardele rău famate, atunci când zăresc umbra unei fuste prin dreptul lor. Fluieratul lui PI îl scoase din sărite pe Ilarion, născătorul Caterinei, și reacționă ca o cloșcă apărându-și puii:

-        În puii mei, PI, să nu te prind că te comporți necivilizat în preajma Caterinei! Că dacă te prind, știi tu de ce te prind, și ai să-mi fluieri ascuțit ca un amărât de contratenor. Pricepi?

-        Jumătate am priceput eu, hâc! Da’ mi-a dat cam cu virgulă la inteligență faza cu contratenorul, că nu știu ce treabă are amărâtul ăla cu bijuteriile mele, la o adică, hâc!, da pesemne că are, în mintea ta aia încâlcită care le știe pe toate. Hâc de două ori!

-        Lasă mascarada! Zi mai bine ce părere ai despre Caterina!

-        Păi, eu ce-am avut de zis, am fluierat, n-ai priceput? Ești deștept, Ilarioane, așa cum te știu de mic, ai creat perfecțiunea perfecțiunii, ești genial! Dar ia zi, mămăligă știe să facă? Mi-e o foame de mor, după atâta bere.

-        Mămăligă ești tu! Caterina știe șirul lui Fibonacci, numărul de aur, cu toate zecimalele din perioadă, să extragă radical din numere cu zece cifre, îți recită ecuațiile Maxwell-Plank pe de rost și câte și mai câte, și tu, tărane, mă întrebi de mămăligă!

-        Mă, perfecțiunea-i perfecțiune! Dacă e așa perfectă cum zici, tre’ să știe să facă și mămăligă. Altfel, nu se mărită.

-        Vezi să nu-ți mărit eu una după ceafă! Caterina-i a mea, am creat-o numai pentru mine și pentru nevoile mele (printre care – a propos – nu se numără și mămăliga), dar, că să-ți dovedesc ție, Toma necredinciosul, am să-i cer să facă și asta. Ar trebui să se priceapă, că i-am îndesat în căpățână toate rețetele cunoscute de omenire până acum.

Apoi se adresă Caterinei, cu un zâmbet larg pe față:

-        Caterina, darling, iubirea vieții mele, spune-mi te rog, nu că eu aș avea nevoie, dar ca să potolesc suspiciunea acestui nătărău care mă instigă, ai putea fi atât de drăguță încât să ne faci o mămăliguță? Oare știi tu ce-i aia, dragostea mea, și cum se face?

Caterina răspunse dând din genele create anume să bage fiori chiar și în cel mai înrăit misogin:

-        Desigur, stăpânul vieții mele! Doar că, pentru a face ceea ce mi-ai cerut (vezi, am depistat singură diminutivul de la mămăligă), aș avea nevoie de câteva ingrediente, cum ar fi: mălai, apă și sare (oare știi tu acestea ce sunt?). În plus, aș mai avea nevoie de mijloace de muncă potrivite: un ceaun, un făcăleț și un aragaz. Plus, un șorț de bucătărie și un elastic să-mi prind părul, că nu se cuvine să-mi folosesc firele de păr cu care m-ai dotat din abundență pe post de ingredient principal în felul de mâncare comandat de tine, inteligentul meu. Însă, din câte am observat, nu dispui de niciunul din elementele enumerate de mine, nici materia primă, nici instalația de preparare, nici măcar bucătărie n-ai, că mi te știu mâncând tot prin restaurante. Așadar, deși teoretic aș putea să fac mămăligă, practic, mi-e imposibil, din cauza lipsei mijloacelor de producție. Că doar n-am s-o fac din circuitele cu care m-ai împânzit.

Și încheie argumentul cu un zâmbet atât de serafic, de-ți venea s-o mănânci. În loc de mămăligă. Ilarion se întoarse mândru către PI, umflându-și pieptul a izbândă:

-        Vezi, băi țărane mămăligar, știe fata să rezolve orice problemă.

-        Știe pe naiba! Problema ar fi fost rezolvată dacă vedeam mămăliga aburindă pe masă. În schimb, te-a aburit ea pe tine. Bine ți-a făcut! Dar dă-o-n colo, că mi-a pierit și foamea, când am auzit-o pe privighetoarea asta demonstrându-ți atât de suav cum nu se poate ceva ce ea teoretic ar putea și bătându-te cu argumentele tale. Zi mai bine de ce ești amărât, hâc!, că nu de la mămăligă ți se trage! Te-ai pleoștit mai ceva ca mine, după ce a mâncat România bătaie de la Olanda.

-        Eh, dacă aș ști, ce bine ar fi! – oftă Ilarion din toți rărunchii. Nu știu, prietene, nu știu ce am de nu mă pot mulțumi după ce mi-am împlinit visul de o viață. Am creat femeia asta perfectă, ce mama mă-sii mai vreau?!

PI zâmbea cu substrat, dar văzând că Ilarion nu se prinde, îi tufli replica-n nas:

-        Eu știu. Dar te costă. Încă două butoaie de bere adevărată. Hai, scoate criptomonedele-alea!

-        Ce faci, PI, ceri banii înainte, ca la c...

-        Vezi cum vorbești în fața Caterinei!

-        Ai dreptate. Na! Și zi mai repede, ce am, ce-mi lipsește?

-        Păi, tocmai aia e, că nu-ți lipsește!

-        Fii, te rog, mai explicit!

-        Ilarioane, Ilarioane, te-a făcut mă-ta deștept, dar unde-i multă deșteptăciune, e și prostie. Răspunsul e atât de simplu, dar nu-l găsești în înțelepciunea populară a roboticii prin care te învârți tu. Cată la oameni! Că tu, din câte știu, om te-ai născut și funcționezi după regulile oamenilor, nu ale roboților. Cum știi și tu, sau ar trebui să știi, noi, bărbații, suntem vânători. Ne place mai mult vânătoarea, decât trofeul. Ce folos că ți-ai construit femeia perfectă, cine are nevoie de perfecțiune? – dacă n-ai alergat nițel după ea? Dacă nu ți-a bătut inima la gândul că are să-ți scape, că poate vine alt vânător mai iscusit sau mai cu fibră lucrată la sală, să ți-o salte? Etc. Etc. ... pot să-ți țin un curs de două semestre pe tema asta, dar ai prins tu care-i șpilul, că prost nu ești, chiar dacă ești genial. Ai băgat la cerebel?

Ilarion înțelese deodată că PI are dreptate și, într-un impuls necontrolat, cum îi era firea, apăsă butonul de distrugere al Caterinei care se dezintegră pe loc, în cele din care fusese alcătuită, lăsând în urma ei tot o sârmă și-un circuit, softul ducându-se pe pustii numai el știa unde, iar hardul împrăștiindu-se pe jos în bucăți de aluminiu, oțel și alte „ingrediente”, cum zisese săraca atunci când venise vorba de mămăligă. Ilarion căută în mintea lui o formulă care să semene cu cea care se aplica la oameni: „Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”, dar nu-i veni în minte nimic asemănător, decât poate: „Căci circuit electronic ești și în circuit te vei întoarce”. În circuitul naturii. Desigur – gândea – o să avem o problemă cu protecția mediului, dar o rezolvăm noi cumva și pe asta.

În schimb, PI, trezit din beție ca prin minune, rămase mască și îi reproșă prietenului său, în timp ce încerca să adune bucățile de pe jos și să le lipească la loc, așa cum fac copiii cu picioarele insectelor, după ce le rup și le pare apoi rău:

-        Ce-ai făcut, nenorocitule?! Cu ce te-a supărat biata femeie? Nu-ți plăcea, nu-ți plăcea, îți construiai alta sau te duceai la vânătoare. Dar pe asta puteai măcar să o faci cadou prietenului tău de o viață. Eu mă mulțumeam cu ea, chiar așa perfectă cum era.

Enervat de vocea din mintea sa, nu alta decât a prietenului său imaginar, PI, creat tot de el, hotărî că a venit momentul să o termine și cu acesta. Și astfel, Ilarion Teasc, zis și domnul IT,  rămase din nou singur. Cel mai singur om dintre cei singuri. Dar avea o consolare: era măcar cel mai bogat și cel mai deștept dintre ei.

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 13 iulie 2024

(Text premiat la Brăila, Întâlnirea Umoriștilor, 2025) 

 

Viața, pe repede înainte

 

Un alt fel de eseu despre orbire. Sau poate eseu despre un alt fel de orbire

 

 

Dacă în „Eseu despre orbire”, scriitorul José Saramago ne prezintă o viziune apocaliptică asupra unei lumi întregi care își pierde vederea fizică, exceptând o singură femeie, scriitorul brăilean Mihai Frunză, prevalându-se de celebra zicală „A nimerit orbul Brăila”, pune lentila pe o singură persoană, un bărbat, considerat „orb” de către cei din jur, în sensul figurat al cuvântului, pentru că refuză să vadă ceea ce majoritatea oamenilor văd: mizeria fizică și morală a unei societăți în derivă, aflată sub dictatură, intențiile nu tocmai bune ale unor confrați, precum și motivele pentru care unii, alții aleg să părăsească țara („Nu înțeleg de ce toți vor să plece din țara asta frumoasă. Eu nu vreau!”). Cu alte cuvinte, cu dreptul oricărui om de a alege ce dorește să vadă din lumea înconjurătoare, personajul preferă să vadă partea bună a lucrurilor, binele și frumosul din fiecare. Acest lucru nu îl transformă într-un naiv (decât în ochii altora: „Ești orb, fiule! Visezi cai verzi pe pereți.”), ci într-un personaj asumat care a decis, spre binele său, să filtreze realitatea prin lentile roz.

Mini-romanul „Orbul” este o desfășurare pe repede înainte a unei vieți întregi care se poate rezuma la câteva momente esențiale. Dezvoltat între extreme (alegerea profesiei, dar și ratarea ei, prima iubire, dar și ultima), presărat cu diverse apariții pe parcurs, unele mai stabile – cum e prietenul Leo, medicinist nimerit ca nuca în perete în viața lui profesională, altele, mai meteorice (vin, provoacă dezastrul și dispar, cel puțin aparent), cum sunt Virginia întâi și Virginia a doua, acest traseu uman ne este înfățișat cu multe accente umoristice (nici nu se putea altfel, având în vedere darul scriitorului). Planului realității i se opune cel al oniricului (mai cu seamă către finalul poveștii), unde eroul își poate întâlni iubirea ratată prin diverse locuri din lume, singura extragere din vis (de multe ori invocată) fiind dată de trezirea prin soneria amicului Ilie (la ușă, ori la telefon).

Dar acest roman nu se vrea a fi doar o „epopee” personală, cititorul întâlnește pe alocuri diverse referiri la „parfumul” epocii, al timpului de desfășurare a acțiunii („O familie care a construit un sfert din canalul lui Stalin.”; „Dictatorul nu vizitase China și Coreea.”; „Vând țigări și blugi, care ne distrug valorile noastre culturale” (studenții străini); „Refugiul cultural al românilor în teatru era evident.”; „Popii sunt cei mai mari dușmani ai patriei noastre socialiste. Sunt niște traficanți de droguri. Religia, după cum a spus tovarășul, este opiul popoarelor.” ; „Sufeream de sindromul câinelui ținut în lanț.”).

Referirile din paranteză sunt complet edificatoare pentru cei care au trăit în același timp și spațiu, dar ele rămân un reper istoric și pentru cititorul de peste o sută de ani, chiar dacă, poate, nu vor avea același impact.

Aparent simplu și ușor de parcurs, romanul „Orbul” ni se prezintă, în substrat, destul de complex.  Nu vreau să mă gândesc de câte sute de pagini ar fi avut nevoie un scriitor neavizat, nefamiliarizat cu economia frazei (cum, de bună seamă, este Mihai Frunză, obișnuit a se „zgârci” la cuvinte, din preocupările sale aforistice), pentru a reda același lucru, dar „brodând” stilistic, dădăcind cititorul până la a-l obosi.

Inserțiile din literatură sunt și ele un condiment binevenit, fără a fi în exces și bine plasate în context. („Cum este Foamea, Leo? - Cumplită, dar excelentă. Este o hrană spirituală sățioasă. Nu se compară cu Setea lui Titus Popovici, pe care o urăsc pe locul al doilea, după Mitrea Cocor.”; „Carul cu bere. Este un local cum altul nu-i din vechiul centru al orașului București. Situat pe strada Stavropoleos, are o vechime de un secol și jumătate. Este posibil ca în el să fi tras la măsea și vestiții Crai de curte veche ai lui Mateiu Caragiale”). Am dat numai două exemple, dar ele sunt mai multe, introduse în „peisaj” prin lecturile medicinistului Leo, care ar fi citit orice, doar ca să scape de anatomopatologie, inframicrobiologie și alți bâzdâbâci care pică greu la stomac și la neuron. Personajul Leo aduce în atenție, de-abia observat, dar imposibil de trecut cu vederea de cititorul atent, tema părinților narcisiști, acei părinți care – chipurile, din dragoste față de odrasle – își impun punctul de vedere în fața acestora, inclusiv atunci când vine vorba de alegerea profesiei, nu pentru că fiilor le-ar fi mai bine, ci pentru că dă bine la CV-ul lor de părinți trufași, în ochii lumii, fără să conteze prețul pe care îl plătesc „multiubitele” victime, întru fala părinților lor.

Ziceam de giumbușlucurile umoristice marca Mihai Frunză și iertată-mi fie incapacitatea de a mă abține să dau și aici câteva citate edificatoare: „Execut o defecație curată pe banii voștri murdari!”; „Îmi pare rău că v-ați ofuscat optic”; „la modul mârșav erotic”; „La ora 5, babele reintră în gardă” (veșnicele babe care privesc viața ca pe un „reality-show”, prin gaura cheii sau de pe banca din fața blocului – n.m.); „Virginia devenise un uragan temperat continental năvalnic”;

„Ochii mari erau ca două smaralde, dacă smaraldele sunt negre.”; „zornăiau idei în stare de ebrietate logică.”; „Partidul nostru este contra păduchilor.”; „și-a luat cordul în dinți”; „crapii antistres de la Cherhanaua somnului lin” și altele, și altele, care fac deliciul cititorului).

Dar în spatele umorului debordant, se află și o lacrimă ascunsă. Citind „Orbul” doctorului Mihai Frunză, mi-am amintit definiția matematicianului Grigore Moisil, la rândul său un fin umorist: „Umorul? E un cocktail de revoltă şi disperare.” Aparent ciudată această definiție a umorului, dar, până la urmă, ce altceva face umoristul decât să adune toată revolta și disperarea, să o „asezoneze” cu acel ingredient magic și să o livreze lumii sub forma unui „cocktail” suportabil, ingurgitabil? Binecuvântați sunt cei care au acest mare dar!

La definirea portretului personajului principal, adăugând justificări suplimentare titlului (dacă mai era necesar), contribuie și două personaje aparent marginale, având destine nesemnificative, dar cu rol important în deslușirea eroului cu el însuși: Baba Potaisa („Ce-ai căutat la Brașov, amețitule? Ești orb și n-ai văzut bine literele destinului?”) și adevăratul orb din cimitir („Ai nimerit bine, orbule! Ești în Brăila.”).

Cu o carieră visată de critic literar sfârșită în fașă, pentru că nu a vrut să denigreze un talent literar local, la comanda unui șef de revistă,  Orbului nu-i rămâne decât să fugă în lumea visurilor, prin Paris, Florența, Veneția și cine mai știe unde, căutându-și prima iubire, ratată și ea, revenind apoi la adevărata iubire, pe care, din păcate, o mai poate „întâlni” doar în cimitir, dând astfel curs prezicerilor Babei Potaisa: „Nu degeaba unii spun că destinul ți-l faci singur”. De nu se poate în viață, măcar în imaginație. Sau și mai bine: în literatură.

 

          Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 21 februarie 2025