Sâmbătă de februarie

 Gânduri dulci-amărui

 

Sunt Moșii de iarnă și eu bănănăi prin ger, dar nu fără scop. Cumva, are legătură cu stră-moșii. Așteaptă și ei de la noi un semn, cum și noi așteptăm, poate. Cândva, nu m-aș fi gândit că suntem atât de legați prin atât de multe fire nevăzute. E de bine, e de rău? E!

Deși e ger de crapă pietrele, se arată un soare care te cheamă la viață. Dar la un moment dat, sunt nevoită să intru în subteran. Metroul bucureștean e așa cum l-am lăsat. Bărbatul din cabina stației prin care rar trece vreun călător – doarme. Dau să-i adresez o întrebare, dar nu aude. Lasă-l să doarmă! Cine știe ce lupte o fi avut de dus azi-noapte. Din partea mea, ar putea nici să nu fie, istituția n-ar avea nimic de pierdut, căci nu sunt genul care să treacă fără să plătească. E mult din vremea studenției, de când ne mai încumetam să trecem câte doi o dată, pe un bănuț. Eram și mai curajoși, și mai nevoiți, și mai supli, de puteam să încăpem doi între cele două bare. Iar între timp am aflat și că pentru orice trecere neplătită există o plată undeva, care te așteaptă după colț, când te aștepți mai puțin.

Călători puțini, majoritatea absenți, cu gândul la destinație, uitând să fie prezenți în propria viață, aici și acum. Și eu mă gândesc la destinația mea, dar îmi place și să simt clipa, studiindu-mi companionii.

Mai am de mers pe jos vreo zece minute, care se fac cincisprezece, dat fiind zăpada făcută morman pe alocuri. Dar mă încântă. Zăpadă și soare – e combinația perfectă rece-cald.

Ajung într-un loc cu energie bună, unde e liniște și o stare de bine. Maria mă întâmpină radioasă. Cu timpul, îi cunosc și pe ceilalți, ușor, ușor. Cu unii rezonez mai mult, cu alții mai puțin, dar fiecare e special în felul său. Ne facem treaba, sau joaca, sau treaba în joacă, dar cu seriozitate. Cu seriozitatea copiilor când se joacă. Mai rămânem pe gânduri, mai râdem, mai lăcrimăm, în consonanță cu vremea de-afară. Viața se-ntâmplă în multe moduri. Dar, până la urmă există un numitor comun. Cineva opinează cu umor: „E-așa o liniște dătătoare de optimism, când vezi că toți suntem în rahat!”. Și râdem iar – semn de vindecare. Când ne luăm la revedere, e ca atunci când parcă ne-am ști demult.

Drumul înapoi nu mai e prin soare, ci prin noapte și vălătuci de ceață, venind valuri, valuri înspre mine, parcă voind să confirme că viața nu e mereu numai soare. Dar am trecut de ei, și știu că nu putința mea m-a ajutat să fac asta. Ce faci când vin norii groși către tine? Te pui în mâinile lui Dumnezeu și mergi înainte. Te călăuzește El cumva, dacă nu-ți e frică. Și dacă nu faci ca Petru pe apă, să-ți audă urechile „puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit!?”.

Maria mi-a spus apoi: „Știam că vei trece prin nori.” Mai trecem uneori și prin nori. Cum trecem prin viață, călători grăbiți.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 24 februarie 2025

Amărăciuni din Epoca de Aur (19) - 7

Profesori universitari (7)

Filozofia domnului Cristea

N-am fost niciodată sigură care e forma corectă: filozofie sau filosofie. Căutând pe alocuri, am aflat că ambele forme sunt permise. Uitându-mă în carnetul de student, văd că domnul profesor a scris-o cu „z”, deci așa o voi scrie și eu. Scris nervos (cum părea să-i fie și firea, mai bine zis privirea, veșnic neliniștită alunecând printre noi), o semnătură încâlcită și un 9 puțin într-o rână, aplecat ușor spre dreapta, îmi confirmă că n-am visat, n-am inventat, ci chiar am studiat filozofia în anul II de facultate.

La vremea respectivă, n-am înțeles de ce era nevoie, la un institut care pregătea viitori ingineri, să fie studiate și materii ca aceasta, ori ca istoria, psihologia, sociologia. Acum înțeleg și îmi e clar că, dacă vrei să te numești intelectual,  e nevoie să cam știi din toate. Desigur, aceste materii se studiau la nivel de bază, însă ni se recomandau cărți pe care, citindu-le, ne-am fi putut dumiri suplimentar.

Domnul (de fapt, tovarășul) Cristea era o figură. Nu era ceea ce se cheamă un bărbat bine, dar avea o încredere în sine care-i răzbătea din toți porii, bazată pe cu totul alte considerente. Mic de statură, avea tendința de a se înălța pe vârfuri din când în când. Ținea mâinile la spate,  mergea țanțoș ca un cocoș printre noi și avea un oarecare șarm. Undeva la vreo 50 de ani, părul îi albise complet, cu niște ochi de un albastru spălăcit, „de pește fiert” („mort!”, mă corecta Mirela), cum îmi plăcea să spun, cu acea răutate nevinovată specifică tinereții, care se leagă ușor de minusurile unor oameni, fără să-și pună prea mult întrebarea dacă e corect să procedezi astfel, când omul n-are nicio vină pentru ce i-a dat ori nu i-a dat Dumnezeu. Dar n-o făceam chiar degeaba, era ceva în privirea dumnealui care nu-mi plăcea deloc. Aveai impresia că ochii aceia ți se lipesc de piele ca o moluscă și îți veneai să te scuturi. Evitam să-i întâlnesc privirea, de teamă că ar putea citi în ea ceea ce simt/ gândesc.

Altfel, era om inteligent, cultivat, citit. Era specializat în psihologie (lucru rar pe atunci) și, cum am aflat ulterior, s-a făcut remarcat în domeniul informațiilor. O aveam ca șefă de grupă pe nepoata lui din Câmpina, L, blondă, buclată, scundă și îndesată, cu aceeiași ochi de pește fiert, dar care, spre deosebire de ai unchiului, nu aveau sclipiri de laser și nici nu exprimau cine știe ce inteligență. Ne miram toți cine și de ce o pusese șefă de grupă, știut fiind că erau desemnați, de regulă, cei având cele mai bune rezultate la învățătură. Nu era și cazul ei, dar ne-am dumirit ulterior (adică după revoluție), aflând gradele unchiului, mai exact cel de general în curtea băieților cu ochi albaștri. Așa se explicau și amenințările ei frecvente – „Te spun lui unchi-miu!” – care mie îmi stârneau enervare și ilaritate totodată. Era argumentul ei suprem, când nu mai avea argumente într-o dispută (și nu prea avea). Intram ușor în conflict cu ea, nu atât pentru că eram o natură conflictuală, cât pentru faptul că mă enervau teribil acești oameni (deja maturi), ca L, care se comportau ca la grădiniță, pârau și se bazau pe pile și relații și nici măcar nu se sfiau s-o afirme, într-o formă sau alta. I-am cam făcut zile fripte, parcă provocând-o intenționat, și îmi exprim toată stima pentru „unchiul” , că, dacă ea chiar m-o fi pârât, nu a ținut seama și m-a notat corect, fără să-mi lase impresia că ar avea vreun dinte împotriva mea (Oricum, e de presupus că era deasupra acestor „micimi”, având treburi mai importante). Abia prin anii IV, V, am „făcut pace” cu ea, când deja umbra amenințării unchiului era în trecut (a revenit cu predarea psihologiei în anul IV, dar eu alesesem sociologia) și când mi-am dat seama cumva intuitiv că felul ei de a se purta era un mod (e drept, neinspirat) de a obține acceptarea celorlalți. Am privit-o ca pe un copil, cu care nu trebuie să-ți pui mintea, că atât poate în etapa dezvoltării lui, îi zâmbeam, chiar dacă în continuare nu mă dădeam în vânt după compania ei, și reușeam chiar să leg conversații banale, să mă prefac implicată în ce avea de spus (mai nimic). Ipocrizia se învață, nu-i așa? Dar nu era tocmai ipocrizie, având în vedere că nu urmăream nimic de pe urma ei, ci pur și simplu mă obosea să fiu în gardă și scorpie. A fost o primă victorie a mea asupra propriei mele firi năvalnice doar la suprafață, însă blândă în adâncul firii ei. Acum, nu mi-aș mai consuma energia în acest sens; dacă cineva nu-mi place, îl pot pur și simplu ignora. Însă, ce-i drept, acum nici nu mai dispun de energia tinereții și simt nevoia să mi-o conserv pe cea care a mai rămas.

Dar nu mă pot abține să spun și întâmplarea – unică la vremea ei – care m-a șocat, legat de examenul de filozofie. Eram adunate, câteva fete, în curtea facultății, așteptând intrarea în clasa de examen. Ca de obicei, majoritatea tremuram, unele, mai slabe de înger, se văitau, că ce s-or face ele, ce subiect o să le pice etc. Una singură, A, de la secția de Silicați, o tipă înaltă, frumușică și cu multă carne pe ea, fără să fie grasă (noi, majoritatea, eram cam piele și os) era liniștită, dezinvoltă și a ținut să ne informeze și motivul acestei dezinvolturi total contrastante cu emoțiile noastre: „Toată noaptea m-a obosit profu’, atât îi trebuie să nu-mi dea zece!” S-a făcut deodată liniște, nimeni n-a râs, nimeni n-a întrebat, am rămas cu ochii măriți, aproape uitând de emoția examenului. Nu era un lucru obișnuit pe atunci nici să se vorbească de astfel de situații și cred că nici nu se prea întâmplau (în mintea mea de copil naiv venit de țară, exista chiar convingerea că nu se întâmplă deloc, că e inadmisibil și că nimeni, nici de o parte, nici de cealaltă, nu s-ar fi pretat la așa ceva.). Nu știu nici azi dacă A spunea adevărul, dacă i-o fi dat zece (am intrat în serii diferite la examen), și nici nu mă interesează. Totuși, când îmi amintesc scena, îmi vine să râd tare de inocența mea și a altora ca mine.

 Slobozia, 25 ianuarie 2025

Fragilitatea ființei în „Regele desculț”

 

Premieră la Teatrul în Culise, 25 ianuarie 2025

 

Venim pe lume desculți. Și de-ar fi numai asta! Adeseori am convingerea că omul ar trebui „livrat” lumii acesteia cu eticheta „Fragil”, cu litere mari și roșii, precum vedem pe unele colete. Ce ființă fragilă-i omul! Însă nicicând n-am avut mai acut senzația aceasta decât am avut-o urmărind premiera spectacolului „Regele desculț” la Teatrul în Culise.

Nikolai Vasilievici Gogol e un nume cu care mergi la sigur. Probabil știind aceasta, domnul Constantin Venerus Popa (de profesie medic) a operat, cusut și îmbinat cu aleasă măiestrie trei dintre nuvelele marelui scriitor -  „Însemnările unui Nebun”, „Mantaua” și „Nasul” – având ca rezultat o piesă de un tragism sfâșietor, care nu te poate lăsa indiferent, te zguduie, de dă de toți pereții, te îndeamnă la reflecție. Dramatizarea nu-i o treabă ușoară, chiar dacă există materie primă de calitate. Pentru a rezulta un produs intermediar impecabil, e nevoie de mult talent și pe tot atât de multă pasiune, calități pe care domnul Popa a dovedit a le avea din plin.

M-am referit la piesa scrisă ca la un produs intermediar fiindcă adevăratul produs finit care se oferă publicului nu ar putea ajunge în faza de șlefuire finală fără viziunea de ansamblu a regizorului, fără jocul actorilor și fără contribuția fiecărui membru al echipei. Regizorul Vasile Toma, actor la rându-i (dar nu și în această piesă), a reușit cu asupra de măsură să fie catalizatorul spectacolului. Iertată-mi fie adresarea în termeni de reacții chimice (profesia mea de bază va fi fiind o circumstanță atenuantă), dar chiar există similitudini între procesul de realizare a unei piese de teatru și cea de obținere a unui produs chimic. Se știe că sunt reacții care nu pot avea loc în absența unui catalizator. Tot astfel, sunt piese bune, scrise admirabil, actori străluciți care ar putea să le aducă la lumină, însă acest fenomen nu se petrece dacă nu există liantul (regizorul) care să pună împreună aceste elemente. Vasile Toma și viziunea sa regizorală au fost exact ce trebuie pentru ca „Regele desculț” să devină un spectacol magistral care a încântat publicul (și el de calitate).

Piesa de rezistență (la propriu și la figurat) a fost actorul Ion Grosu, a cărui interpretare aflată pe culmile cele mai înalte ale artei actoricești a reușit să ne „fure” pentru o oră și jumătate în lumea „nebunului” Popriscin. La Ion Grosu n-am văzut numai interpretare a unui rol (oricât de măiestrită ar fi ea), a fost acolo ardere, o dăruire totală, o „îmbrăcare în personaj” cum rar mi-a fost dat să văd. Gândul care mi-a venit urmărindu-i evoluția în acest rol de bună seamă solicitant, atât psihic, cât și fizic, a fost unul cu iz flaubertian, de parcă actorul, prin jocul său, ar fi declarat: „Popriscin sunt eu”.

Diafana Raluca Jugănaru, o actriță versatilă în cel mai bun sens al cuvântului, schimbând cu ușurință stările, făcând slalom între personajul cățelușei Meggy și cel al intangibilei Sophie, un soi de vis neîmplinit al sărmanului Popriscin căruia aproape îi este interzis până și a visa, a adus un farmec aparte spectacolului, o rază de lumină abia întrezărită în atât de mult întuneric. M-a impresionat sclipirea ochilor săi, în care se citește fără urmă de îndoială bucuria de a juca.

Magda Băcescu a strălucit, dând măsura talentului său actoricesc în Mavra, un personaj aparent marginal, dar cu adâncă semnificație umană. Dacă Sophie e lumina care te orbește, apoi dispare de parcă n-a fost, Mavra e lumina care te încălzește, rămânând mereu aproape, ca un semn al stabilității în care te poți încrede în rarele momente în care lumea îți arată și cealaltă față a ei, mai săracă în asperități. Magda Băcescu a gestionat cu pricepere nu doar momentele de calmă duioșie, ci și pe cele cu iz umoristic atribuite personajului său.

Ce personaj apocaliptic a interpretat Ștefan Apostol în rolul Șefului de secție! Și de cât har e nevoie pentru a te transforma edificator din persoana amabilă care ești în realitate într-un monstru lipsit de empatie în fața seamănului tău! Deși rolul nu a fost mare ca întindere, a fost definitoriu pentru crearea tensiunii dramatice și pentru elucidarea contextului, iar actorul a fost cât se poate de convingător și de potrivit în rol. Nimic fals, nimic în plus, nimic în minus (afirmație care, de altfel, se aplică tuturor interpreților din spectacol), nicio îngroșare de tușe, nicio slăbiciune arătată în vreun moment.

Autorul adaptării, Constantin Venerus Popa, a deținut și rolul martorului care, exceptând replicile din deschidere și din final, edificatoare pentru context, a fost un martor tăcut, un fel de oglindă a personajului principal, consemnând, urmărind, fără a empatiza, fără a se implica, fără a avea stări, așa cum, de altfel, trebuie să fie orice martor. Rolul fără replici nu e neapărat mai ușor, dimpotrivă, e o provocare pentru cel care-l interpretează, de a transmite cât mai mult, în cât mai puține cuvinte sau deloc, provocare căreia domnul Popa i-a făcut față cu succes.

Muzica din fundal a fost bine aleasă și bine plasată la momentele potrivite, fiind meritul domnului Stelian Muscalu, care a asigurat ilustrația muzicală. Nu mai prejos s-au situat mișcarea scenică și coregrafia, coordonate de Violeta Captari, iar costumele și scenografia (Ema Șerban) s-au pliat perfect pe întreaga desfășurare a piesei, asigurând ambianța adecvată.

De bună seamă, undeva în „spatele” acestei realizări se vor fi aflat niște profesioniști în tehnică (sunet, lumini etc) care, din păcate, de cele mai multe ori rămân în umbră, dar fără de care toată construcția unui spectacol se poate duce de râpă. N-a fost cazul la „Regele desculț”, coordonarea tehnică s-a desfășurat fără cusur, un mare bravo pentru acești „specialiști ai butoanelor”!

De altfel, s-a simțit că acolo, la Teatrul în Culise, a lucrat o echipă omogenă, bine sudată și pasionată, coordonată măiestrit de Vasile Toma, fapt care transpare până la public. Felicitări tuturor pentru această realizare de excepție! Felicitări, nu în ultimul rând, domnului director al teatrului, Adam S.Q David, fără de care... nu s-ar fi povestit. Într-o lume ce pare să-și fi ieșit din minți, cu artă cu tot, în care cultura adevărată pare să fi devenit o Cenușăreasă, mai există „nebuni”, altfel decât nebunul lui Gogol, care se încăpățânează să aducă marea artă (în cazul de față, teatrală) pe linia de plutire, realizând teatru independent. Insist asupra acestui cuvânt, independent, care nu presupune doar latura lui romantică, ci și pe aceea aspră, știut fiind că independența se obține cu un preț, cu anumite costuri, cu pus osul la treabă. În ciuda faptului că este mic (ca spațiu de joc, ca număr de locuri), Teatrul în Culise e un teatru mare, prin ceea ce reușește să facă (cel puțin cu această piesă, nu am văzut altele acolo), prin atmosfera intimă și caldă cu care spectatorii sunt primiți, și am convingerea că deja a ieșit din culise, pe scena cea mare.

Am plecat de la teatru cu două senzații contradictorii: un gust dulce, oferit de bucuria de a fi fost martora unui desăvârșit act artistic, și unul amar, dat de amprenta lăsată de personajul Popriscin care, la o scară mai mare sau mai mică, poate reprezenta destinul oricăruia dintre muritori. Fiecare om își dorește să lase o urmă, dar oricât de adâncă ar fi urma aceea, la un moment dat ea tot va fi ștearsă de un val. Sunt însă unii care n-au nici măcar șansa la o existență decentă, darămite importantă. Și atunci se visează regi. Regi ai Spaniei, regi ai lumii, fie ei și desculți. Dar poate că finalul se scrie întotdeauna la fel. Cine știe?

          „În cele din urmă, Popriscin și-a dat ultima suflare. N-a lăsat după el decât un mănunchi de pene de gâscă, un teanc de hârtie oficială și doi-trei nasturi căzuți de la pantaloni. […] Așa a rămas Petersburgul fără Popriscin. A dispărut de parcă nu l-ar fi avut niciodată, s-a mistuit ca omul lipsit de noroc, a tăcut și a îndurat nespus batjocurile tuturor. Un om nimănui drag, de care nu se interesa nimeni și care nu interesa pe nimeni. Viața lui a fost închisoarea lui.”

Florentina Loredana Dalian

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

Slobozia, 28 ianuarie 2025

 

Spectacolul va putea fi vizionat în următoarele reprezentații:

· 9 februarie 2025, ora 19:00, la Teatrul „În Culise”

· 17 martie 2025, ora 18:00, la Teatrul Național „I.L. Caragiale” București – Sala Atelier, marcând debutul național al acestei producții excepționale.