Proză de Sherzod ARTIKOV
Apărută în revista „Boema”, aprilie 2025
Am intrat în studioul meu o zi mai târziu. De cum am deschis ușa, răsucind cheia, m-a cuprins un inexplicabil sentiment de nostalgie. Locul meu favorit m-a întâmpinat din nou cu căldura unei îmbrățișări. Lucrurile din fiecare colț care-mi erau familiare și valoroase încercau să-mi restabilească entuziasmul pierdut. Stând în cadrul ușii, priveam picturile de pe pereți și schițele înșirate pe masă, șevaletul din mijlocul camerei și perdeaua trasă albăstruie de la fereastră. Pierdută în entuziasm, nu știam dacă să intru sau nu.
Am intrat, după un timp. M-am așezat în fața șevaletului meu scump, care adunase praf. Pe scaunul de alături, vopselele de pe tava de cupru se întăriseră și prinseseră mucegai, pictura pe care o începusem cu un an înainte devenise neclară din pricina prafului. Am apropiat-o și am suflat de câteva ori, ca să înlătur praful, apoi am curățat-o cu batista. Pictura a devenit clară: un cais în floare... Mi-am amintit. Ultima dată mi-ar fi plăcut să desenez aici un cais înflorit. La vremea aceea, era sfârșit de martie. Deschizând larg ferestrele, am fost fascinată să-l văd și am desenat cu maximă inspirație. Mugurii lui mi-au stimulat starea de spirit, pe de altă parte m-au ars de dorința copleșitoare de a trăi. Totul mi-a rămas în memorie. Cum să nu-mi fi amintit!
După ce mi-am schimbat hainele în dormitor, am coborât scările. Aziza intrase deja în studioul ei. Chiar dacă își luase cheia camerei ignorându-mă, eram sigur că se află acolo. Poate din acest motiv, m-am grăbit să ajung acolo imediat. Ușile camerei erau deschise, stătea acolo tăcută și abătută. Chiar dacă nu mă observase intrând. Urmând-o, când i-am pus mâinile pe umeri, s-a cutremurat, dar după ce mi-a aruncat o privire, a continuat să stea la fel.
Șevaletul din fața ei înfățișând un cais înflorit era incomplet și neterminat, în opinia mea. Privindu-l, mi-am amintit totul. Aziza începuse să picteze un cais în floare în grădină, cu sârguință și curiozitate, dar nu putuse să-l termine, din cauza izbucnirii bruște a bolii.
„Este zăpadă căzută pe ramurile caisului?” întrebam de cele mai multe ori când mă duceam să o văd, arătând spre un copac.
Așezându-și capul pe umărul meu și mângâindu-mi părul ondulat care îi plăcea, Aziza spunea râzând: „Ești nebun, nu-i așa? Cais înflorit, Mr. Jokey!”
Simțind mâinile lui Shamshod (soțul meu) pe umeri, mi-a crescut nevoia de a mă înviora. Când m-a îmbrățișat din spate, mi-am închis ochii cu plăcere. Era mijlocul lui februarie, deși era un pic rece, întrucât camera nu fusese încălzită, iar cel care ar fi stat acolo un timp mai îndelungat ar fi răcit. Probabil de aceea, văzându-mă tremurând, și-a dat jos vesta și m-a acoperit.
- Nu te apuci de treabă?, m-a întrebat, sărutându-mi fața.
- Nu, nu mă apuc, am oftat, arătând spre o pictură și afară. Primăvara încă n-a venit. Pot termina asta numai când caisul este înflorit. Nu pot începe un altul, fără să-l fi terminat pe cel dinainte. Ce obicei ridicol mai am și eu!
Zicând aceasta, m-am ridicat și am început să-mi aranjez schițele pe masă. Dar m-a luat amețeala. Soțul meu de-abia a reușit să mă prindă de talie, ca să mă susțină.
- Termină cu hărtiile astea!, a zis, îmbrățiându-mă strâns. Sănătatea îți e șubredă... le voi aranja eu mai târziu.
Dar am rămas fermă. Am stivuit schițele una câte una. Erau schițe ale unor peisaje pe diferite subiecte, pe care plănuisem să le folosesc mai târziu ca ciorne pentru picturile în ulei, când am mers la Muntele Chimgam. Fiind ocupată cu ele, îmi pierdusem un pic prospețimea pe care o câștigasem anterior. Momentan am oftat. Capul mă durea îngrozitor. M-am abținut să nu gem și l-am rugat pe soțul meu să mă ducă în dormitor. M-a legănat grijuliu și a ieșit din cameră.
Respirând greu, Aziza a rămas întinsă pe sofaua din dormitor un timp îndelungat. Își ținea ochii închiși, ținându-și capul cu o mână și perna, cu cealaltă. După cum arăta, am presupus că are un atac al bolii. Stând pe marginea patului, simțeam milă, ca de obicei. În momentul acela, am simțit o înțepătură în inima mea frântă.
- Dragă, spuse Aziza, cu ochii deschiși. Indiferent cât de mult doare, oricât aș țipa în agonie, te implor să nu mă duci la chimioterapie.
- Te-am înțeles, am zis, uitându-mă către ușă, ca să nu o privesc pe ea.
- Am locuit un an în Turcia, a continuat. M-am săturat de chimioterapie, nu mai vreau să mă chinuiesc!
Privindu-i ochii înfundați, fața subțire și uscată, mâinile slăbite, buzele remurătoare și șalul albastru care îi ascundea chelia, mi-am amintit urletele ei care îmi strigau numele în timpul chimioterapiei. Mi s-a părut că ceva mi s-a lipit de gât.
După ce soțul meu a plecat să pregătească masa de prânz, am fost moartă pentru lume. Chiar dacă durerea din cap mi s-a intensificat și voiam să țip, am încercat să mă controlez și să mă distrag. În momentul acela, am văzut pictura din studioul meu. Neterminată, dar tema e bună, va fi o pictură mare, când va fi gata. Mi-a cășunat că trebuie s-o termin. Mi s-a părut că prind putere în corpul meu slab și hotărârea mea fragilă a devenit fermă.
„Februarie e pe sfârșite, în curând va fi primăvară”, mi-am zis, privind calm grădina. Voi putea să continui la primăvară. Poate am s-o redesenez. În orice caz, trebuie s-o termin și s-o aduc în stadiul final. Gândindu-mă la asta, m-am umplut de bucurie că acel mic sens a intrat în viața mea care se stingea ca o lumânare. După o vreme, mi-am ignorat durerea de cap. Am planificat cum să schițez pictura. Va fi una cu caiși înfloriți. Așa va fi, neîndoios. O voi schița în direcția impresionismului meu favorit. Indiferent ce spun ei. Impresionismul îmi curge prin sânge. Cubismul lui Picasso, suprarealismul lui Dali sau René Magritte sunt străine înimii mele. În artele plastice, pot să produc ceva valabil doar în stilul impresionist.
După un timp, pictura mea neterminată mi-a readus gândurile spirituale și curajul, prospețimea în corp. Am luat analgezicul din sertar și l-am înghițit. Cu ajutorul pastilei, durerea m-a mai lăsat, iar gândurile și imaginația s-au clarificat. Nemaiconsiderându-mă a fi pacient, arătam ca o persoană absolut sănătoasă. Cu multă voință și îndrăzneală, m-am ridicat. Am ieșit pe hol, îndreptându-mi poziția. Din bucătărie se răspândea un miros plăcut de mâncare. Ignorându-l, am făcut un pas către studioul meu. Așezată în fața șevaletului, am pregătit cu sârguință culorile necesare. Când acestea au fost gata, am luat o pensulă pentru pictură. Dar am realizat curând că nu o pot atinge, deoarece afară vântul continua să bată. Nu eram în stare să schițez nici măcar un mic detaliu al unui cais înflorit, fără a-l vedea cu proprii mei ochi. M-am supărat dintr-odată. Acum, când am făcut un efort să mă ridic, eram dezamăgită că nu puteam să o fac. Oricât de ciudat ar părea, eram dependentă de primăvară. Pentru a vedea înflorirea caisului din ultimele zile ale lui martie, trebuia să-mi țin ochii deschiși în această lume strălucitoare pentru încă cel puțin o lună și jumătate, iar inima mea nu trebuia să se oprească.
N-am văzut femeie mai încăpățânată decât Aziza. Probabil, calitatea aceasta m-a atras cel mai mult la ea. Când am intrat în studioul ei, stătea uitându-se la pictura de pe șevalet, iar ochii îi erau numai suflet.
- Te-ai trezit degeaba, am zis, stând în ușă.
- Asta-i condiția artistului, zise ea, cu voce spartă, fără a se întoarce spre mine. Te-am chinuit, mai întîi cu temperamentul meu artistic, apoi cu boala mea.
- Nu mai spune nimic! Am făcut clătite. Mâncăm?
- Bineînțeles!
În timp ce mâncam, am fost uimit de cât era de revigorată. La început, fusese destul de puternică, dar înainte de a veni aici, acea hotărâre dispăruse fără urmă și ea căzuse într-o depresie adâncă. De aceea, era o mare diferență între Aziza care era cu mine acum câteva ore și Aziza care mânca acum cu mine.
- Trebuie să mănânc bine, zise, ciugulind din clătite cu furculița. Trebuie să-mi refac forțele. Apoi îmi pot termina pictura, nu-i așa?
- Cred că ar trebui să te odihnești, i-am zis, privind-o cu atenție.
- Aș zice că nu e bine să stau întinsă în același loc de dimineața până seara. E mai bine să creez ceva, imaginând în fața șevaletului.
Zicând aceasta, mi-a oferit un zâmbet. Mi-a plăcut zâmbetul acela pe fața ei. Când am întâlnit-o prima dată, am fost fascinat de zâmbetul ei și am rămas sub influența acestuia zile întregi.
Bine, am spus, încuviințând din cap. Sau vom modifica scaunul din camera ta într-un fotoliu. Te poți relaxa când ești obosită sau chiar poți moțăi. Îți voi aduce și o pătură călduroasă, să-ți acoperi genunchii.
De data aceasta, Aziza mi-a aruncat o privire amabilă. După un timp, a devenit brusc serioasă.
- Dar există o problemă.
- Care-i aceea?
- Încă mai e până când caisul va înflori... Îl voi atepta acolo și voi vorbi cu pictura mea.
Am izbucnit în râs.
- Îl poți aștepta să înflorească și din dormitor... stând lungită în pat.
Aziza se încruntă, îmbufnată.
- Asta nu se poate! Poate nu va trebui să aștept înflorirea caisului... voi picta atunci când sunt inspirată.
Pentru că nu mai venisem aici de multă vreme, în prima noapte nu am putut dormi până spre miezul nopții. Shamshod dormea liniștit, cu spatele la mine și respirația lui se auzea bine. În cameră era liniște, în ciuda tic-tac-ului de la ceasul de perete.
Am început să mângâi părul soțului meu. Mi-am plimbat degetele prin părul lui ondulat și moale. M-am apropiat de umerii lui și l-am adulmecat îndelung. I-am sărutat părul și gâtul de câteva ori. Dar n-am mers mai departe. M-am forțat să mă opresc. După un timp, am vrut să plâng, îngropându-mi fața în pernă. Am vărsat cîteva lacrimi. A durat doar câteva minute. M-am controlat imediat și am început să visez la pictura mea. Pictura mea neterminată mă distrăgea serios. Pentru a doua oară în zi, m-a împiedicat să-mi aduc aminte că nu-mi trăiesc viața la maxim din pricina bolii serioase, devenind invalidă. Când mi-am imaginat-o (a nu știu câta oară), tot adevărul despre mine însămi a devenit limpede ca lumina zilei. Am visat la artele plastice și mi-am uitat complet viața care se stinge treptat, asemeni unei lumânări.
În timp ce degetele ei îmi mângâiau părul, un impuls incontrolabil mi-a apărut în corp. Desigur, credea că dorm. În realitate, doar stăteam întins, cu ochii închiși. Când m-a sărutat pe umăr și pe gât, întorcându-mă spre ea cu viteza fulgerului, am simțit o dorință copleșitoare să o strâng lângă corpul meu arzând și să-i dau sărutări fierbinți; dacă nu m-aș fi putut controla, asta s-ar fi întâmplat. Dar, cu ajutorul voinței, mi-am învins tentația. M-am prefăcut adormit, închizând ochii. În același timp, am auzit cum Aziza a început să suspine. În scurtă vreme s-a calmat și aparent privea spre tavan, șoptind despre picturile artiștilor ei favoriți: „Edouard Manet - Mic dejun în iarbă”, „Claude Monet – Dimineață pe Sena”, „Vincent Van Gogh – Podgoria roșie din Arles”...
În ziua următoare, m-am trezit înaintea ei. Voiam să-i pregătesc o supriză. Am mers în camera ei și am făcut o schimbare majoră. Am adus un fotoliu în fața șevaletului și am pus o pătură peste el, am mutat masa cu schițe aproape de șevalet. Va fi mai ușor pentru Aziza. Nu va mai trebui să se ridice. Am adunat cărțile (dintr-o valiză – le cumpărasem în Turcia) pe masă. Acum va putea ajunge la scaunul cu picturi și la masa cu schițe și cărți.
Studioul meu se schimbase mult când am intrat în el. Văzând asta, eram deosebit de încântată și l-am tot lăudat pe soțul meu. Când m-am așezat în fotoliu, am simțit căldura de la încălzitorul electric de sub picioare. O vreme, am stat nemișcată, acoperindu-mi genunchii cu pătura. Am privit la pictura mea și la imaginea întunecată și sumbră a iernii. Ningea ușor. Cu cât mă uitam mai mult afară, cu atât primăvara părea să se topească. Îmi frângea inima și am tras draperiile. Reîntorcându-mă pe locul meu, am văzut cărțile pe masă. Erau „Istanbul” și „Mă numesc Roșu” de Orhan Pamuk, o carte despre viața și picturile lui Claude Monet, o colecție de scrisori adresate de Van Gogh fratelui său și cărți științifice populare despre Edouard Manet. Toate erau în turcă și soțul meu le cumpărase din librăria din Istanbul. De atunci, le luam cu mine oriunde mergeam. Fiecare își avusese timpul și locul pentru citit, aveam amintiri transparente legat de acestea.
Uneori, obișnuiam să mergem de cu zori, împreună cu soțul meu, la una dintre cafenelele de pe coasta Mării Negre din Istambul. Cafeneaua se afla în spațiu deschis, iar mesele și scaunele erau din lemn. Patronul acesteia, un ins îndesat și cu mustață groasă, ne întâmpina călduros, zicând „Gun ayden”. Acolo, mâncam o prăjitură cu ciocolată, sorbind din cafeaua cu lapte. Sunetul mării și ciripitul păsărilor marine care zburau deasupra valurilor creeau un peisaj feeric neobișnuit în jurul cafenelei. Privind marea, mă uitam la peisajele lui Claude Monet, răsfoind cartea cu plăcere.
În weekenduri, ieșeam adeseori cu mașina noastră închiriată afară din oraș și mergeam pe plajă. Sub soarele de iunie, îngenuncheată, desculță pe nisip, citeam scrisorile triste pe care Van Gogh le-a scris fratelui său, în timp ce soțul meu înota în mare, țipând. Uneori, îi trimiteam un zâmbet, ridicându-mi ochii din carte, iar el îmi făcea cu mâna. Din când în când, el se avânta spre fundul mării și dispărea, iar eu mă apropiam anxioasă de țărm, îl strigam și mă scufundam până la talie. Apărea brusc lângă mine, îmbrățișându-mi picioarele de sub apă.
- Fi-ți-ar gluma!, ziceam, scuipându-mi în sân, superstițioasă.
În pragul primăverii, citeam romanul lui Orhan Pamuk – Istanbul – în timp ce eram în spital. Asistenta îmi interzicea de cele mai multe ori să citesc, soțul meu mă mustra și el, dar continuam să citesc, oricum. Sunetul cântecului blând al unei femei bolnave plutea prin curte, lectura mă consola și acest cântec promițător; dacă nu aș fi citit acea carte și nu aș fi auzit cântecul turcesc al femeii pe care nu o văzusem niciodată, speranța mea pentru viitor ar fi arătat ca o lumânare care se stinge. Așa că așteptam cu nerăbdare să apară acea femeie, ținându-mi cartea.
Stătea nemișcată, privind cărțile. N-am vrut să trec pragul și să intru. M-am mulțumit să o privesc. Cu siguranță, cărțile îi reaprindeau amintiri dulci în suflet. Stând rezemat de perete, m-am uitat înapoi către ziua în care am întâlnit-o pe Aziza pentru prima dată pe acel hol care era bizar în amintire. A coincis cu prima ei expoziție. La vremea aceea, mă dusesem să estimez costul reparației clădirii unde se ținea expoziția (firma noastră de construcții obținuse la licitație dreptul de a renova clădirea). Văzând expoziția în derulare, m-am oprit un pic în hol și m-am uitat cam neplăcut la artiștii care stăteau în mijloc. Sincer, nu mi-au plăcut deloc tipii ăia artiști. Parcă îi văd pe pictorii aceia purtând pălării, bărbi, jeans și jachete sport, pantofi de balerini în picioare și rucsacuri de piele pe umeri; am devenit agitat. Probabil pentru că, datorită stilului meu ordonat și responsabil de a mă îmbrăca, nu puteam să accept stilul acesta amestecat și lipsit de bun gust. E clar că nu aveam zâmbetul pe față privindu-i.
- Ți-au plăcut picturile? – m-a întrebat unul dintre ei, apropiindu-se de mine.
Văzându-mă pregătit să răspund, alții împreună cu două fete s-au alăturat.
- Miroase a bălegar, am zis, privind în jur.
Ca urmare, au rămas cu gura deschisă, în special o fată de înălțime medie cu părul lung, purtând o rochie strălucitoare violet, s-a înfuriat. Dar și-a revenit curând și a zis, zâmbind:
- Noroiul a fost adăugat la vopselurile picturilor, ca să zicem așa.
Picturile care-mi atrăseseră atenția erau uimitoare. Practic, picturile cu peisaje naturale mă atrăgeau pe mine dar de acestea artele plastice nu erau interesate, dar, în primul rând, datorită misiunii mele plictisitoare, iar în al doilea, aspectului efeminat al artiștilor, nu mă puteam alătura lor, așa cum aș fi dorit; puțin gust al plăcerii estetice, ca să fiu sincer.
Mai târziu, am întâlnit-o pe Aziza într-o librărie. Librăria din oraș era singurul loc în care îmi doream sincer să merg duminica. Puteam refuza să merg la cinema pentru a vedea un film, sau să merg la piscină, dar niciodată nu rezistam să merg acolo în mod regulat. De fiecare dată aș fi cumpărat o carte de proză de acolo și aș fi cheltuit mai puțini bani pe cărțile de poezii, deoarece nu erau tocmai prioritatea mea.
- Miroase și aici a bălegar? – întrebă Aziza în ziua în care ne-am intersectat.
M-a recunoscut imediat și mi-a adresat un zâmbet ironic.
- Nu, se simte parfumul unui trandafir alb.
În mod surprinzător, a roșit și a adăugat jenată:
- E parfumul meu atât de evident?
Este o tragedie să eșuezi într-un moment în care numele tău este recunoscut și toată lumea te aplaudă, recunoscându-ți talentul. Când Aziza a primit diagnosticul cumplit, se pregătea intens pentru a doua expoziție și lucra la comenzi. Dar această suferință a devastat-o. De aceea, nu a luat nimic din studioul ei când a mers în Turcia. În Istanbul, a făcut tot posibilul pentru tratament și recuperare. Alte medicamente după chimioterapie au chinuit-o mult.
Luând cărțile în mâini, am vrut să le miros. Obișnuiam să fac asta și în Turcia, de multe ori. Înainte de a le citi, îmi apropiam nasul de ele și le miroseam, simțind cât de mult urăsc cărțile electronice. Nici atunci nu mă săturam de parfumul lor îmbătător.
Răsfoind cartea care înfățișa peisajele lui Claude Monet, mă simțeam extraordinar de înălțată. Ochii îmi sclipeau văzând peisajele din carte și picturile atașate șevaletului. Pe de altă parte, inima mea tânjea după primăvară. Mergând în grădină, îmi venea să plâng îmbrățișând caisul gol și îl imploram pe Dumnezeu pentru primăvară. Pierzând faima pe care începusem să o câștig și iubirea de oameni, suferința mi-a pecetluit soarta. Trecându-mi degetele peste peisajele lui Monet, i-am șoptit sorții mele oarbe să-mi dea șansa să termin măcar această pictură. Pur și simplu nu voiam să las o pictură neterminată în urmă. Era ca și cum aș fi născut gemeni siamezi sau un copil cu dizabilități. Dându-mi seama că momentele din viața mea se apropiau de sfârșit, eram cuprinsă de dorința de a-l realiza.
Am continuat să stau în hol. N-am mai suportat să privesc înăuntru nicio clipă. Mi-am dat seama că mi-ar fi frânt inima s-o văd pe Aziza în halul ăla, iar apoi nu aș mai fi fost în stare să ies din dispoziția asta sumbră tot restul zilei. În plus, trebuia să merg la muncă. Timp de aproape un an, îmi condusesem afacerile imobiliare de la distanță, nu-mi arătasem fața la birou. Poate că mă așteptau mormane de lucrări. Probabil mă voi duce astăzi. Dar îmi înghețaseră picioarele. Și nu voiam s-o las pe Aziza singură în casa aceea mare. M-am dus în camera mea și mi-am sunat secretara, ca de obicei, ca să aflu cum stăteau lucrurile.
Simțind că Aziza era în pragul morții, nu am văzut clar că încerca să se distragă cu pictura neterminată. Dar eu? Eu cum pot fi distras? Din păcate, nu am avut astfel de mijloace. Așteptam cu teamă ziua aceea, totuși străduindu-mă să-mi dau speranță. Cu toate acestea, nu am căzut în genunchi să mă rog lui Dumnezeu, dar tânjeam din toată inima ca Aziza să mai trăiască puțin. Astfel că, atunci când m-am trezit de dimineață și am văzut-o dormind liniștită lângă mine, mă puteam considera cel mai fericit om din lume. M-am bucurat să o văd stând în cameră, răsfoind cartea, încercând să-și realizeze pictura ca și când nu ar fi fost bolnavă, părea sănătoasă, atât mental, cât și fizic, ca în zilele noastre pline de armonie, dar această reverie ca un vis frumos a durat câteva minute, apoi a revenit adevărul amar, rănindu-mi inima.
Zilele-mi treceau în fața acelei picturi. Acoperită cu pătura călduroasă în fotoliu, așteptam cu nerăbdare primăvara, privind pe fereastră, draperiile fiind trase în părți (nu le mai voiam închise), tânjind după primăvară și uitându-mă la caisul din curte.
Citeam cartea de pe masă, uneori dormeam la prânz. În timp ce mâncam cu soțul meu, repetam bucuroasă cuvintele: „Încă cinci zile până la primăvară”, „după trei zile, va fi primăvară”, numărând zilele. Dar, cu toate că râdeam, cu primăvara apropiindu-se, corpul îmi slăbea pe zi ce trecea, presiunea durerii de cap creștea și vederea mi s-a încețoșat brusc. Când am plecat într-o zi la izvor, ochii mi s-au întunecat, nemaiputând să văd la doi pași. Ca urmare, a trebuit să port ochelari. Când am purtat ochelarii antici pe care i-a adus Shamshod, am glumit: „Acum arăt mai mult ca un profesor decât ca un artist”, apropiindu-mă mai mult de el. Problema cu ochii mei își găsise astfel soluția.
Dar durerea de cap a rămas tot acolo, neinfluențată de medicamente, deși am luat doze mai mari decât normal. Am întâmpinat primăvara în scaunul cu rotile, când am început să am dificultăți de mișcare, soțul meu și cu mine am luat această decizie. Acum mă mișc între birou și atelier în scaunul cu rotile, cu ajutorul soțului meu, schimb scaunul cu un fotoliu și toată ziua stau uitându-mă la pictura mea între acești patru pereți.
Cu toate acestea, sosirea primăverii m-a încântat foarte mult. Deși cerul era adesea înnorat la începutul primăverii, cu vânt puternic și zile ploioase, mă înveseleam imaginându-mi caisul care va fi în curând alb și înflorit și mă bucuram că-mi voi termina pictura. Cel mai important era că venise primăvara. Nu mai rămăsese decât să înflorească pomul. În unele zile, când cerul era senin, soarele sus și cald afară, deschideam larg fereastra. Gândindu-mă că vederea aceea va accelera înflorirea caisului, îmi frecam palmele, zâmbind. În acele zile însorite, încercam să nu pierd prognoza meteo la TV, să aflu dacă va fi însorit câteva zile, strigam de veselie și ștergeam zilele din calendar, de parcă astfel aș fi grăbit momentul înfloririi. Uneori burnița câteva zile fără să se oprească, ceea ce mă deranja, iar atunci mă așezam în fotoliu, strângându-mi buzele. Gândind la pictura cu un cais în plină floare pe o pânză albă, mă plângeam că nu reușesc să-l pictez fără să-l văd în realitate. Zilele ploioase mă făceau nervoasă, făceam crize strigând: „Când va înflori caisul?” și-mi venea să rup pânza în bucăți. În astfel de momente, mă plângeam, îmbrățișându-mi soțul, și deveneam tot mai slăbită, de parcă m-aș fi sfârșit.
Privind-o pe Aziza, admiteam că durerea mea s-a dublat. Eram amorțit și încordat văzând-o purtând ochelari și imobilizată într-un scaun cu rotile de douăzeci de zile. Credeam că i se apropia sfârșitul, dar momentul era greu de prevăzut complet din pricina schimbării sale de stare, contrar presupunerilor. Nu-și lua ochii de la grădină întreaga zi, respirând aerul proaspăt al primăverii, strângând pensula, dar fără să se atingă de pictură. În astfel de momente, nu observa nici măcar atunci când intram în cameră, și după multă vreme, când se prindea, începea să se lamenteze: „Când va înflori caisul, Shamshod?” , îmi cerea să-i citesc un fragment din „Istanbul”, de Orhan Pamuk, iar când începeam să citesc, adormea. Văzând-o că moțăie, închideam fereastra, dacă se făcea curent. Acolo, atunci, privind cerul, eram recunoscător lui Dumnezeu pentru fiecare zi adăugată vieții sale. Uneori, când o auzeam țipând în studio, dădeam fuga din camera mea și o linișteam cu toate cuvintele care-mi veneau, în timp ce ea plângea, aruncând schițele în jur și gata să-și facă pictura bucăți.
„E dureros să pici când toată lumea aplaudă, publicul începe să vadă valoarea artei tale”, zicea Aziza în astfel de momente dureroase. „De ce se întâmplă asta, dragule? Nici măcar n-am împlinit douăzeci și cinci de ani! Unde-mi sunt susținătorii? Unde-mi sunt prietenii? Unde îmi sunt clienții? Unde sunt criticii de artă care mă comparau cu Claude Monet sau Edgar Degas? Au dispărut... am fost îngropată de vie în lumea artei de când am mers în Turcia, la tratament. De fapt, nu sunt vie. Am murit deja. Doar umbra mea se mișcă greu, cu teamă... Uită-te la mine! Uită-te de aproape, te rog! Nu mai am părul auriu pe care-l iubeai. A căzut, după chimioterapie. Port ochelari fiindcă m-au lăsat ochii. Zilele-mi trec într-un scaun de invalid. Nu e nicio diferență între stomacul meu și o farmacie. Și soarta se joacă cu mine în ultimele mele zile. Ce spui de asta? Martie s-a dus pe jumătate. De ce n-a înflorit caisul? Nu mă lasă să-mi termin pictura și să pot muri. Înțelegi? Nu mă lasă!”
Am reușit cumva să-i smulg tabloul, ea s-a clătinat și am cărat-o până în dormitor. Apoi, pentru câteva zile, rămânea întinsă, fără cuvinte, apoi când își revenea, calmându-se, se grăbea către atelierul ei, uimindu-mă. Cum era jumătatea lui martie, uneori exploda nervos, dar își revenea repede. Nu-mi găseam locul, gândindu-mă că acea zi teribilă se apropia. Casa noastră semăna cu o colibă strâmbă, ca a celor sărmani. Când au sosit părinți mei și ai Azizei, au spus: „Casa voastră parcă-i pustie...”
Dormeam în dormitor când au venit părinții mei. Nu mă putusem duce în studio timp de două zile, din cauza stării mele care se înrăutățise. Mama a adus sumalak și kuksomsa* când Navruz** se apropia. De obicei, văzând asta, aplaudam, încântată. De data aceea, am acceptat-o cu indiferență. Imposibilitatea de a-mi termina pictura mă doborâse mental, așa că stăteam întinsă și tăcută, ca să nu mă enervez. Și-au dat seama cât sufeream. Mama vărsa lacrimi, tata ofta. După ce au plecat, nu m-am ridicat pentru alte două zile. Chiar m-am oprit din a mai lua medicamente. Durerea atinsese punctul culminant și gemeam până dimineața. Shamshod nu se odihnea nici el, stând cu mine toată noaptea și făcând ture prin cameră.
- Încă nu a înflorit caisul? – îl întrebam în zori.
Din zori până în amurg, puneam aceeași întrebare de douăzeci – treizeci de ori. De fiecare dată când îl vedeam clătinând din cap și clipind, închizând ochii, începeam să blestem soarta. Acum voiam s-o scuip în față și să ripostez. Încercând să mă ridic, m-am răsturnat în pat și nici măcar n-am avut puterea să mă scol. În cele din urmă, în ziua de după Navruz, mi-am revenit cât de cât, mi-am ridicat capul de pe pernă și i-am cerut lui Shamshod să mă ducă în studio. M-a dus legănându-mă pe brațe, nu în scaunul cu rotile. După ce m-a așezat în fotoliu, a vrut să-mi citească din romanul lui Pamuk, aflat pe masă, de unde rămăsese.
- Nu acum, i-am spus, aruncându-i o privire rugătoare. Îmi voi termina pictura astăzi. Nu mai aștept caisul să înflorească.
- Bine, zise el, închizând cartea. Te las singură.
După ce a plecat, m-am tot uitat la peretele din față. Părea foarte palid ochilor mei încețoșați. După un timp, ignorându-l, mi-am pus ochelarii și mi-am îndreptat atenția către pictură. Cu ajutorul imaginației, am încercat să vizualizez imaginea unui cais înflorit. Însă capul mi-a căzut într-o parte. Brusc, am început să am dificultăți de respirație, am șuierat și am tras adânc aer în piept. În zadar, m-am sufocat, gâfâind. Strângând pensula în mâna dreaptă, m-am uitat înspre ușă și l-am chemat pe soțul meu. Cred că de-abia puteam șopti. O dată, de două, de trei ori. Apoi, n-am mai putut să-mi mișc buzele. Privind tabloul, mi-am lăsat capul pe fotoliu, ținând pensula în mână.
Peretele din fața mea a devenit negru. Părea că s-a lăsat bezna în cameră. În întunericul acela, doar pictura mea strălucea. Deodată, în fundal, a dispărut o jumătate din imaginea caisului înflorit și a apărut o formă dreptunghiulară asemănătoare cu un ecran de televizor. În stradă, se afla o fetiță veselă. Sunt eu, mi-am zis, uluită. Îmbrățișându-mi păpușa, purtând rochița de satin. Sunt în stradă. În mâini țin o acadea și o pâine fierbinte coaptă de mama în tandir***. Copilăria mea... Ce bucurie a fost să-mi petrec copilăria fără griji în Fergana! Ce greu e să crești, câtă suferință... Înainte să mă obișnuiesc cu imaginea copilăriei mele, pe ecran mi-au apărut zilele studenției. O fată stând în bibliotecă, fără să-și ridice capul din cărțile de Arte Frumoase. Ce fată inocentă și însetată de viață, am gândit. Apoi, am apărut în rochie albă de mireasă. Beatitudinea feminină e atât de dulce, nu-i așa? – mai ales când ești cu cel iubit. Una câte una, s-au perindat: prima mea expoziție, zilele întunecate când am pierdut sarcina, zilele în care am plâns când am fost diagnosticată cu cancer la creier, momentele bune și rele din Turcia. Toată viața mi-a apărut în față. Douăzeci și cinci de ani, cu suișuri și coborâșuri.
Mă împuținam sub presiunea amintirilor, părți din corpul meu păreau înghețate, nu mă puteam înțelege deloc. Apoi am uitat de mine. S-a lăsat întunericul în jurul meu. La fel se întâmpla în copilărie, când se stingea lumina în cameră accidental. Întuneric, întuneric, lumină pe nicăieri... „Mor” – m-am gândit după un timp. Oricum, caisul n-a înflorit, am zis, abia trăgându-mi respirația și neluându-mi ochii de pe grădină. Apoi, l-am chemat pe soțul meu. Buzele mi-au șoptit ușor, dar vocea îmi era înăbușită.
Avusesem o zi destul de agitată, cu rapoarte trimise prin e-mail până la vremea prânzului. Era multă muncă de făcut. Le-am revăzut unul câte unul și am estimat starea financiară actuală a firmei. Oricum, munca la firmă s-a petrecut on site și nu au fost consecințe negative ale lucrului la distanță. După verificări, m-am simțit puțin ușurat. Mă întrebam ce să pregătesc pentru prânz. Azizei îi plăcea friptura de vită, poate ar trebui să pregătesc asta, totuși m-am hotărât s-o întreb mai întâi. M-am dus în studio. Stătea lungită pe fotoliu, cu capul întors spre fereastră. În mână ținea o pensulă. La început, am crezut că doarme. Dar ochii îi erau deschiși.
- Aerul e de nerespirat, am zis, apropiindu-mă de fereastră și deschizând-o. Dacă mă chemi în astfel de situații, vin să deschid fereastra.
Ea tăcea. Stătea liniștită, cu fața la fereastră. N-am acordat atenție inițial, pentru că mi-am amintit că în ultima vreme preferase să rămână tăcută. Dar caisul din grădină mi-a atras atenția. Îi înmuguriseră ramurile. Am fost entuziasmat văzând asta, pentru că ar fi urmat curând înflorirea.
- Caisul e gata să înflorească, am zis, bucurându-mă, privind grădina și pe Aziza.
Încă era tăcută. Mi-a stat inima când m-am apropiat, am îngenunchiat și i-am ținut mâinile pe genunchi. Erau înghețate. Ochii, privind spre fereastră, nu dădeau niciun semn de viață. Ținea strâns pensula în mâna dreaptă, iar picioarele îi păreau lipite.
- Aziza, am spus, îmbrățișându-i genunchii și cu lacrimi în ochi. Caisul e gata să înflorească. Auzi?
Ea tăcea și acum.
______
Definiții:
*Sumalak, kuksomsa – mâncăruri naționale uzbece pregătite pentru Navruz.
** Navruz – cea mai veche sărbătoare a popoarelor din Asia Centrală și de Est.
***Tandir- cuptor de lut
___
Traducere din engleză în română: Florentina Loredana DALIAN
Traducere din uzbecă în engleză: Nigora Dedamirzayeva
