Florentina Loredana Dalian

vineri, 23 august 2024

Atingerea lui Horus

 

Vasul de croazieră „Miss Sara”  își continua curgerea lină pe apele Nilului, alunecare misterioasă între Assuan și Luxor. Era vreme superbă de plajă, cei mai mulți aleseseră puntea superioară (nivelul IV) pentru baia de soare și piscină, în timp ce admirau zona deșertică de pe malurile uriașului șerpuitor. Eu alesesem altceva.

Îmbrăcată (la drept vorbind, mai mult dezbrăcată) într-un slip roșu minuscul, la care asortasem o pereche de cercei din rubin, lăsându-mi sânii liberi, să zburde antrenați de învolburarea apei din jacuzzi, mă delectam tolănită pe spate, cu capul, al cărui păr îl strânsesem sus, rezemat de bazin, cu ochii închiși, visând la lumi nedescoperite. În mâna stângă țineam un pahar din cel mai fin cristal umplut cu un vin rubiniu, o adevărată comoară nu doar pentru calitățile sale, cât și din pricina prețului. În Egiptul preponderent musulman, turiștilor nu le era interzis vinul, dar, dacă te ardea setea, plăteai pe un pahar cam cât pe zece sticle. Mă aflam singură în încăperea destinată pentru SPA, prețuind fiecare clipă, în lumina lumânărilor ce fuseseră aranjate circular pe lângă bazin, sorbind foarte încet din vinul acela, ca dintr-o licoare destinată numai zeilor. Se mai afla o saună, separată printr-o ușă de sticlă perfect transparentă, unde se deshidrata cu sârg omul meu, și el la fel de singur pe acolo, cu paharul lui de vin alb.

Deodată am simțit o respirație deasupra mea și, deschizând ochii, am văzut o față măslinie, prea frumoasă ca să fie adevărată, zâmbindu-mi discret în colțul gurii. Părea că însuși Zeul Horus, stăpânul cerului și al întregului Egipt, se coborâse din înălțimi spre a-mi ține companie în acel răsfăț, căruia mă dedasem cu voluptate. Adevărul era mai prozaic, domnul mă îmbia cu un masaj, arătând spre una din ușile care duceau înspre camere discrete. Omul meu, care văzuse scena de dincolo de ușa din sticlă a saunei, se apropie să afle ce-i. Expunându-i situația, m-a încurajat să mă duc. I-am spus că prețul mi se părea prea piperat, a insistat că asta nu-i treaba mea, că doar nu plăteam eu, și, ca să dăm la pace până la urmă, l-am delegat să negocieze cu zeul, ceea ce a și făcut, plătind suma pe loc, apoi retrăgându-se în sauna lui.

M-am extras leneșă din bazin, ajutată de Făt-Frumos, pe care acum aveam posibilitatea să-l privesc pe de-a-ntregul. Pe toți zeii, în frunte cu Isis și Osiris, asemenea ispite n-ar trebui lăsate să umble libere printre oameni! Semăna mai degrabă cu Sobek, zeul apelor, al inundațiilor, considerat și zeul fertilității.

Dar mie îmi plăcea mai mult să-i spun Horus. Vai mie, Horuse, nu mă mai privi așa, că eu, cu d-ăștia ca tine, pot rămâne însărcinată doar din priviri!

-        May I take my wine? – îl întreb, nu atât de dragul vinului, cât mai mult ca să scap de starea ce mă pălise în prezența lui.

-        Of course, zise, cu zâmbetul ăla fermecător și se întoarse el însuși să-mi aducă paharul.

Când mi l-a înmânat, degetele ni s-au atins ușor, iar fenomenele electrostatice și-au făcut simțită prezența prin mici steluțe și ciupituri la nivelul epidermelor noastre.

-        Electricity! – zise râzând și aruncându-mi o privire atât de intensă încât m-am simțit de-a dreptul pătrunsă.

Electriciy pe mă-ta! Cum fac eu să scap de starea de blegeală care m-a cuprins, să-mi recapăt înapoi puterea mea de femeie stăpână pe sine în aproape orice situație? Un gând parșiv mă ispitea cu ideea că ar trebui să mai las naibii controlul, că viața nu e mereu numai despre control, dacă chiar vrei să o trăiești, nu doar să te trăiască ea pe tine. Dar o mie de alte gânduri puneau piedici gândului parșiv. Ce mai, eram varză și-mi venea să-l zgârii pe ochii. Ba încă mi-am dat seama că nemernicul știe, știe că i se cunoaște testosteronul chiar și în firele de păr din urechi, e perfect conștient de efectul năucitor de mascul alfa pe care-l are asupra unei biete ființe ca mine și, concomitent cu această conștientizare, a mai venit una la pachet, anume cea a propriei mele goliciuni, pe lângă decența lui înveșmântată-n alb. M-am înroșit până-n vârful urechilor și m-am lăsat condusă de el, susținându-mă ușor de un cot, printr-un coridor lung aflat în semiobscuritate. Cât timp am străbătut holul, am luat decizia că e cazul să mă bucur de minunata întâmplare, să mă las în voia acestor mâini cu degete lungi de artist, orice vor fi urmat să facă mâinile acelea în următoarea oră. Mă cuprinsese o stare de extaz și nerăbdare, parcă ușa aceea din capăt nu se mai apropia.

În cele din urmă, deschise ușa și mă invită galant în sala de masaj. Apoi, cu același zâmbet fermecător, peste care îmi venea să-i tuflesc o grenadă, îmi prezentă maseuza și dispăru cu o fluturare din mână. Vedea-te-aș bătrân și urât și orb și maseur! Uite-așa, i le-am îngrămădit pe toate în gând, să mai scap din frustrare. Dar neliniștea mea era încă acolo, prezentă, Horus nu binevoise să o ia cu el, și încă îmi simțeam corpul încordat ca un arc și străbătut pe de-a-ntregul de electricity.

 

Maseuza îmi arătă patul, dar eu am simțit nevoia să mă așez pe un scaun, să mai trag o dușcă și să încerc să procesez cele întâmplate. Făcând aceasta, mi-au picat ochii pe ea cu adevărat. Am rămas siderată. Semăna mai degrabă cu o sobă de teracotă, un ansamblu mișcător, înveșmântat în straie groase maro, din creștet până în tălpi, de i se vedeau numai ochii printr-o fantă îngustă tăiată în materialul burkăi, și palmele de care avea nevoie să maseze. Acolo, la 40 de grade, eu muream de cald în slipul care abia mă acoperea, iar acestă femeie trebuie că se cocea la propriu, fiind nevoită să suporte acel harnașament căruia îi bănuiam și niscaiva lanțuri prinse cu lacăte pe dedesubt. Imaginea cu noi două era atât de contrastantă și de șocantă – una, nouăzecișicinci la sută goală, cealaltă nouăzecișicinci la sută îmbrăcată, încât aproape am uitat de Ispita mea de mai devreme. La fel trebuie să i se fi părut și omului meu, care a apărut în ușă, zicând că a venit să-mi lase bani pentru bacșiș, întrucât știa că plecasem fără nimic la mine. Bineînțeles că mai întâi a râs pe seama mea: „Chiar credeai că ai pus-o cu frumușelul ăla? Era clar că o să te  aducă la o îmbrobodită. Ha, ha!” Ha, ha, vasăzică de aia fusese el atât de relaxat și de generos! Știa dinainte ce se va întâmpla, numai eu, fraiera... Îmi venea să-i trântesc și ăstuia o grenadă între dinți, dar – una, că n-aveam grenadă, a doua – că îmi era mai necesar viu decât mort. L-am rugat doar să îmi aducă urgent o țigară, ceea ce a și făcut, după ce i-a lăsat ciubucul fetei, la pachet cu indicația să zdrobească la mine cu nădejde, ca la strugurii din tocitoare.

Îi cerusem permisiunea să fumez acolo. Mi-o acordase, deși îmi dădeam seama ce presupunea pentru ea. Dar ora aia de masaj costa cât probabil un salariu lunar minim de la ei; cât privește ciubucul – nu mă îndoiam de faptul că omul meu, generos din fire, îi lăsase cât pentru zece. Stăteam despuiată pe un scaun, cu paharul într-o mână, cu țigara în alta. Zeița masajelor privea în jos, la vârfurile bocancilor. Eu îmi studiam pedichiura perfectă, gândid că, dacă nu eram turistă, în țara aceea aș fi fost pusă la zid și omorâtă cu pietre. Sau agățată de picioare, cu capul în jos, pradă oricărei vietăți care ar fi vrut să se înfrupte. Dar altfel, n-aveam nicio grijă, turiștilor le sunt suportate, de dragul banilor, comportamentele care pentru ei sunt inadmisibile.

Eu și Zeița masajelor, două lumi atât de asemănătoare și totuși atât de diferite prin destin! Poate chiar era soția lui Horus, aveau o mică afacere împreună, el racola cliente, ea le masa. Totul în regulă. Atâta doar că, în timp ce lui i se permitea să umble printre cliente precum însăși personificarea Păcatului, ea trebuia să fie ștearsă, asuprită, inexistentă. O clipă, i-am surprins privirea asupra mea. Ce gândea, ce simțea? N-am simțit-o deloc ostilă, așa cum poate ar fi fost normal. Poate imaginea trupului meu neobrăzat de indecent în goliciunea lui o făcea să simtă o oarecare revanșă? Poate se imaginase pentru o clipă schimbând locul cu mine? Habar n-am.

Încercam să-mi imaginez ce se află sub acele pânze de sac, părea o femeie tânără care probabil avea un trup armonios, poate chiar apetisant.

Ceea ce m-a șocat însă a fost expresivitatea privirii ei. Eu nu puteam transmite cu tot corpul expus vederii cu nerușinare ceea ce ea transmitea prin acea privire: și resemnare, și demnitate, și tristețe și nostalgie. Aș fi strâns-o în brațe, dar m-am temut că ar fi fost un gest necugetat și susceptibil la interpretări. Totuși, am simțit nevoia să mă acopăr, oarecum din solidaritate, și m-am repezit la un prosop. Dându-și seama de motivația gestului meu, mi-a luat prosopul din mână, adăugând:  No, no, its OK.” Încurajată cumva, i-am întins paharul care mai avea o urmă de vin și țigara din care mai rămăseseră vreo trei fumuri. A zâmbit încurcată, parcă simțeam că ar fi fost curioasă, dar mii de ani de interdicții nu puteau fi șterși atât de ușor. M-am uitat după camere, nu erau, am invitat-o iar, spunându-i că suntem doar noi și nu voi spune nimănui, dar a refuzat politicos în continuare. M-a invitat pe patul de masaj și, cu o forță pe care nu i-aș fi bănuit-o, apăsând puncte de care habar nu aveam că există, darămite că sunt atât de dureroase, a scos din mine toți gărgăunii, laolaltă cu imaginea nedrept de ispititoare a Zeului Horus.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 03 august 2023




sâmbătă, 10 august 2024

Strachina cu prune

 

          Început de august (3 sau 4, adică sâmbătă sau duminică), zi cu soare, cu aer curat de munte. Pe străzile Slănicului Aninoasei de Argeș, doar vacile și poeții/ poetele merg în cârduri, înșirați pe strada mare (n-o fi ea mare, dar eu așa-i zic, fiindcă acolo s-au adunat oameni mari, unii de-ai locului, alții adoptați, oameni generoși care ne-au găzduit și pe noi, veniții de prin lume, cât stăturăm la tabăra de creație Aris). Și unii și alții – văcuțele și poeții – trag de pași înspre/ dinspre locul hranei lor. „Doamnele” patrupede la izlaz, colo, prin dreptul stânei de care vigilenții câini nu te prea lasă să te apropii, doamnele și domnii bipezi – în partea astălaltă, la cârciumioara din sat, un restaurant frumos amenajat, curat și cu mâncare bună.

          Eram câțiva întorcându-ne alene, cu pas  mai puțin vioi ca la ducere (că, vorba aia – la plăcinte, înainte!), bucurându-ne de miracolul dimineții spre prânz deja, de liniștea domnind peste sat. Restul oamenilor nu se vedeau, acolo lumea are treabă, fiecare în locul său, munca nu se termină niciodată și cineva trebuie s-o facă și pe aia. Sporovăiam, ne mai opream, ori pur și simplu tăceam, meditând sau doar mimând, ca unii care – cel puțin în momentul acela – n-au nicio treabă.

          Dintr-o curte de pe stânga, ne-a ieșit în întâmpinare un bărbat care ținea în mâini o strachină cu prune mari, frumoase, coapte și spălate. A venit firesc înspre noi, întinzându-ne-o, zâmbind, explicându-și gestul: „V-am văzut mai devreme, când treceați, că v-ați întins la prune, și m-am gândit să vă dau mai multe.” Alegem prunele, ne bucurăm ca niște copii, mâncăm, vorbim cu gura plină, mulțumind. Am mâncat prune și mai bune în viața mea. Dar niciodată cu atâta bucurie. Bucuria gestului, nu a mâncatului. Omul acela simplu, dar atât de mare și el (și, Doamne, nici nu l-am întrebat cum îl cheamă, dar Tu știi!) a răscolit în mine amintirea neamului meu primitor și pașnic, a țăranului de altădată care, din multul sau mai ales puținul lui știe cum și când să ofere străinilor ce-i calcă pământul, strada, satul... Omul acela, prin măreția gestului său, ne-a pus tuturor nodul în gât.

          Cu siguranță își dăduse seama că nu suntem niște nemâncați, că nu eram gravide poftind la prune, și totuși nu s-a supărat că am atentat la roadele muncii lui, ba dimpotrivă, ne-a ieșit în întâmpinare cu mai mult. Bărbatul acela, cu strachina lui cu prune, mi-a amintit de o femeie de demult de la țară care, în simplitatea ei de femeie neșcolită, dar dusă (cu rost) la biserică, învățase bine lecția milosteniei și care spunea tuturor că, dacă un om îți apare în poartă, să-l privești ca pe trimisul lui Dumnezeu, indiferent dacă-i bogat sau sărac, dacă-i curat ori murdar, dacă-i din neam cu tine ori din alt neam, tu să-i dai tot ce ai mai bun. Omul acela, cu strachina lui cu prune, oferindu-le unora care păreau că n-au niciun rost pe acolo, târând de pași fără treabă, în sus și în jos, mi-a readus speranța că nu e totul pierdut, într-o lume ce pare să-și fi pierdut busola.

          Restul vorbelor sunt de prisos. Pentru oameni ca acesta eu mă trezesc dimineața, urc în mașină și parcurg sute de kilometri. Că, dacă la capătul drumului, dai de un astfel de om, totul capătă sens. Și viața, și munca, și existența noastră atât de trecătoare pe acest pământ.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 10 august 2024

vineri, 9 august 2024

Omul care a văzut marea

 

Văzuse marea pentru prima dată, la cei aproape patruzeci de ani, și asta-i

schimbase viața. Sau poate nu era corect spus „viața”, ci starea, bucuria, tristețea, emoțiile. Se întorsese la viața lui, la oamenii dragi, fără de care nu s-ar fi imaginat, în primul rând la micuța copilă, la soție, dar și la părinți, la surori, la munca lui, așa cum era, în țara lui, de care-i fusese atât de dor. Dar parcă nimic nu mai era la fel: cerul îi părea mai gri, pământul mai sărac, deșertul mai adânc.

Dar oare marea să fi fost, adică strict apa aceea imensă care venea în valuri la mal cu forța ei uriașă, sau tot ansamblul care năvălise odată cu ea în tumultul său interior? În orice caz, o parte din el rămăsese acolo, la malul mării, privind vapoarele care abia se observau în zare. Care parte – n-ar fi putut spune. Probabil aceea care avea mai multă nevoie să fie vindecată – i-am răspuns, când îmi înșirase toate cele de mai sus, într-un mesaj, la doar câteva zile după ce se întorsese acasă. Vindecată de ce? – se mirase. Am vrut să-i răspund: „de frumusețea străină, de care ne este dor mereu.” Dar am realizat că, în limba engleză, nici strange, nici foreign – cele două cuvinte pe care le aveam la îndemână pentru a desemna termenul de „străin” - nu aveau forța și nu cuprindeau misterul sintagmei pe care voisem s-o exprim românește, și m-am lăsat păgubașă.

Îmi mai spusese că-l bate gândul să plece definitiv din țara lui și mă întrebase ce cred. Mă feresc să dau sfaturi, mai ales când vine vorba de alegeri grave, dar i-am spus că nu mi se pare o idee fericită să-ți părăsești locurile în care te-ai născut și ai trăit, se pare că celulele noastre se „simt” cel mai bine prin locurile natale. Și ce faci? – întrebase – când îți e tare, tare dor și nu te mai regăsești?

Trăiești cu dorul acela – a răspuns experta de mine. Expertă în doruri, nici eu nu făcusem terapia asta. Am folosit pentru intraductibilul „dor” cuvântul care mi s-a părut cel mai aproape – grief – un fel de jale; că, la urma urmei, ce altceva e dorul decât o jale după ceva, după cineva...  Uite cum ne lovim de cuvinte! Emoțiile n-au nevoie de cuvinte, sunt absolut identice la oameni din culturi diferite, dar vezi de le pune în vorbe! Și totuși, fericiți sunt aceia ce reușesc să le exprime!

Și cum poți să trăiești cu un dor? – a mai vrut să afle.

Cumva, trebuie să existe o soluție. Singurul sfat pertinent pe care i l-am putut da a fost să transforme trăirile în artă. Asta da, putea să o facă, mi-a spus. Și în rest?

În rest, nu știu. Încerci să aduni bucățile din tine de pe unde se află, te căznești să le pui la un loc ca-ntr-un puzzle, iar dacă sunt piese lipsă, umbli așa, infirm, prin lume, străduindu-te să pari întreg.

De parcă am fi întregi vreodată! De parcă trupul nostru se află mereu la un loc cu mintea noastră, cu inima noastră, cu gândurile și simțirile noastre!

 

Florentina Loredana Dalian                

Slobozia, 17 octombrie 2023

În revista „Detectiv Cultural” - august 2024