„Casa din vis” la Clubul Seniorilor din Slobozia

 Eveniment cultural de interes național pentru promovarea artei și culturii  organizat sub egida UARF

 

Am revenit astăzi cu film la Clubul Seniorilor „Răsărit în apus” unde mai fusesem în 9 februarie, anul acesta, când prezentasem filmul documentar „Carol I – un destin pentru România”, regizat de regretatul Sergiu Nicolaescu. Atunci, câteva persoane, nu puține, își exprimaseră încântarea și totodată dorința ca astfel de momente să se repete. Cu unii dintre ei mă mai întâlneam în diverse locuri și primeam întrebarea: „La noi, când mai veniți?” Astăzi a fost ziua.

Împreună cu managerul Bibliotecii Județene Ialomița, doamna Elena Balog, sub egida și cu sprijinul Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România – UARF – am prezentat filmul „Casa din vis”, realizat de regizorul Ioan Cărmăzan (președintele UARF), după nuvela „Ningea în Bărăgan” de Fănuș Neagu. La sugestia domnului Cărmăzan, am făcut și o rememorare a vieții și mai ales operei scriitorului Fănuș Neagu, concretizată într-o prezentare power point de 4 minute. Le-am spus celor prezenți ceea ce domnul regizor mi-a zis o dată (confirmând și presupunerea mea), că filmele cele mai reușite și care rămân pentru multă vreme sunt cele realizate după opere literare.

Este și cazul filmului domniei sale – „Casa din vis” – pe care îl văzusem într-un cinematograf din București chiar în anul lansării: 1992. Reținusem că mi-a plăcut și mai păstram în memorie câteva imagini și o senzație apăsătoare, aspră, cu gust de pelin, cum se întâmplă să fie și viața uneori. Azi, după 32 de ani,  l-am revăzut și am avut aceeași încântare de a urmări un film de artă, în ciuda realismului său tragic. Spre bucuria mea, filmul i-a impresionat și pe cei prezenți, atât prin subiectul său, prin modul de transpunere cinematografic, cât și prin distribuția magistrală.

După vizionarea filmului, am organizat o tombolă la care am oferit cărți și reviste literare câștigătorilor. Ideea mi-a venit tot după ce primisem un feedback legat de cărțile pe care le lăsasem data trecută la Club, aflând că acei care le împrumutau erau rugați să le aducă repede înapoi, să poată fi citite și de alții. Știu că asta pare ruptă dintr-un alt film, dar este realitatea și e bine că este așa. Câtă vreme mai există iubitori de artă (fie ea literatură, cinematografie, muzică etc.), încă ne mai putem făuri case în vis. Dacă pentru copilul din film, casa din vis era construită din sticlă, prin care pătrundea multă lumină, pentru alții dintre noi, casa din vis poate fi realizată din cărți ori din ecrane cinematografice, prin care pătrunde o altfel de lumină.

Mulțumiri tuturor pentru suport și prezență!

  Florentina Loredana Dalian 

  Slobozia, 25 iunie 2024

 

 

Din anii de școală, anii noștri tineri

 Munteni Buzău, Școala Generală (nr.1), 22 iunie 2024

 

 

Trec anii peste noi și ne poartă pe cărări diferite. Vom fi avut visuri, speranțe, iluzii. Unele s-au împlinit, altele așteaptă cuminți, ascunse într-un colț de gând sau de inimă. Pe altele le-am pus la colț, în genunchi, pe coji de nucă. Visuri îngenunchiate.

Plec înspre școală, pe o căldură de 30 de grade plus, împreună sora mea, Alina, cu cinci ani mai mică, roz-alba (la straie), diafana cu ochi albaștri. Eu – galbenă toată (la rochie și pălărie), ca un strop din soarele acesta neîmblânzit, care arde. Realizez un fapt și îi spun și ei: e prima dată când mergem împreună la școală. Când eram eleve, diferența de vârstă ne separase în cicluri gimnaziale diferite, cu orare diferite. Suntem generații ale decrețeilor, mulți, nu aveam loc toți odată în școală. Pe vremea aceea, erau trei școli în Munteni, acum e una singură și nici aceea nu mai are nevoie de orar separat în dimineață și după-amiază. Străbatem șoseaua, prin dreptul lacului de odinioară (acum secat) ne amintim patinajul mai mult sau mai puțin artistic pe care-l efectuam iarna. Ea prefera ghiozdanul așezat sub burtă, care o purta ca o sanie. Era și ăsta un fel de a sta cu burta pe carte.

În curtea școlii, ne așteaptă organizatorii, cu muzică adecvată momentului: Cristi Anton, neobositul, care a visat să ne adune, mai multe generații la un loc, susținut de mereu implicatul primar, Florin Stan, fost coleg de clasă cu Alina. Încet, încet, se adună mai mulți. Când văd un grup mai mare îmi vine ideea să mă uit la ceas. Un minut până la 15, ora de începere anunțată. Sunt mândră de generația mea, care a învățat punctualitatea și care nu a uitat-o.

Îmi regăsesc doi foști colegi, pe Nelu și pe Lili. Alina e mai norocoasă, găsește trei băieți și o fată. Cu ochii minții nu vedem bărbații și femeile care am devenit, ci băieții care băteau mingea și fetele care săreau coarda în curtea școlii. Îmi dau seama de asta când o aud pe Alina mirându-se de un coleg căreia ea îi vine acum până la umăr: „cum se poate să fie el, când era atât de mic!”

Ne adunăm într-un careu, chiar dacă „soarele a curs pe pământ”. Măcar profesorii sunt la umbră! Festivitatea decurge frumos, se oferă plachete de merit cadrelor didactice și unora dintre foștii elevi. Dar toți cei prezenți merită un premiu pentru neuitare. Fiecare dintre cei nominalizați se adresează celor prezenți, în ciuda emoțiilor evidente. Toată lumea aplaudă, mai cu seamă pe profesorii care au ales să ne fie aproape: familia Bejgu, familia Tomescu, doamna Condruț. Cei care nu mai sunt, nu mai sunt. Dar unde sunt cei care încă mai sunt? Lăsăm întrebarea fără răspuns. La final, cine are curaj să joace pe căldura de foc, se înscrie în horă.

De la ora 17, pe stadion, meciul dintre oldies și tinerei. Iar de la 22, discotecă. Un fel de remeber al anilor 80-90. Cu DJ, cu dansatori profesioniști, cu noi, ceilalți, neprofesioniștii, imitându-le mișcările. Câțiva aleg să privească meciul de fotbal de la TV.

Dansăm, mai ieșim, mai vorbim, ne mai plimbăm, revenim... până târziu, în noapte. Mă umplu de bucurie când văd comuna mea frumoasă ca un oraș, luminată mai puternic decât Slobozia, cu parcuri moderne pentru copii, cu aparate de sport pentru toate vârstele, cu aspersoare care udă gazonul verde, cu oameni pașnici, glumeți, petrecăreți în limita bunului simț.

Și-mi amintesc de versul meu de mai demult, inspirat de locul copilăriei: „Ceva se schimbă, ceva rămâne la fel.” Se schimbă fața lumii (în bine), noi doar rămânem la fel. Într-un colț de inimă, într-un colț de gând.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 23 iunie 2024

Mulțumiri tuturor pentru această întâlnire mirabilă!

 

Un vals de toamnă

 

 

O nouă toamnă, printre atâtea altele. Mi-ar fi plăcut să zic o nouă viață, o nouă iubire. În realitate, nu-i decât o nouă așteptare. Un fel de a zice „nouă”, așteptarea asta e veche de când lumea. Pentru mine, toamna e anotimpul așteptărilor, habar n-am de ce sufletul se zbate ca o pasăre care abia învață să zboare, în acest anotimp, cu frumusețea lui de chihlimbar, în toate nuanțele, de la galben auriu, până la maro închis, trecând prin ruginiu-roșcat, în atâtea „ape” și imperceptibile transformări de culoare.

Mă gândeam așa pentru mine, umplându-mă de frumusețea locului aceluia, respirând aerul proaspăt din apropierea mării, pe care n-o zăream, ci doar îi auzeam vuietul, și el continuu, din totdeauna, precum așteptarea aceea perpetuă. Am simțit nevoia să mă depărtez de grup, nu mai puteam să le aud vorbele deșarte, despre nimicuri de ieri și de azi. Cum să-ți vină să vorbești banalități, când ești binecuvântat să te afli în mijlocul celei mai mari capodopere, aceea pe care omul, cu mâna lui, n-o poate face, ci doar o poate imita, fie și la cote înalte.

Pașii mi-au luat-o instinctiv într-o parte, ghidată de niște acorduri slabe, dar pe care urechea mea sensibilă le identificase ca fiind o muzică de acordeon, instrumentul care îmi face sufletul să tresalte cel mai tare. Credeam că au început să-mi cânte mie acordeoanele în cap, de la atâta frumusețe a naturii. Am ajuns într-un spațiu destul de larg, dar ferit de ochii trecătorilor, pavat cu dale de piatră. În mijlocul acestei piațete, se afla un copac imens, iar sprijinit de tulpina lui, un om cânta la acordeon valsul numărul doi de Șostacovici.

Mirările mi-au fost multe. Prima, legată de acuratețea cu care instrumentistul reda melodia, deși e clar că aceasta fusese scrisă pentru orchestră, nu pentru acordeon. A doua, legată de absurdul ideii ca un om să cânte singur într-un spațiu retras. Cui îi cânta? Își cânta sieși, îi cânta mării, păsărilor care roiau în coroana copacului? Iar eu ce căutam acolo, intrusă în spațiul acela care mi se părea de-a dreptul privat, o străină în țară străină, într-un loc străin, de o frumusețe aparte, tulburând intimitatea unui om care poate plecase departe de alți semeni, să-și liniștească sufletul, așa cum plecasem și eu mai devreme, depărtându-mă de grup? Acordeonistul avea ochii închiși. Decisesem să las un bănuț în cutia de-alături, apoi să mă retrag în liniște, pe șest, așa cum venisem.

Mi-a simțit prezența, poate parfumul, poate mișcasem ușor aerul în jur, deși mă străduisem să fiu cât mai tăcută, și a deschis ochii brusc. Cu toate că îmi e greu să privesc străinii în ochi, a trebuit să o fac, să nu mă creadă acolo cu gânduri necurate; atunci când prinzi privirea unui om îți cam dai seama. Și deodată privirea lui a zâmbit, da, numai privirea, era un zâmbet de bucurie, poate pentru că cineva îi auzise cântecul, poate din alt motiv, sau poate pentru că așa îi era privirea de fel, zâmbitoare.

A intensificat sunetul, parcă și ritmul prinsese ceva mai multă viață, încât nu mi-a mai venit să plec, simțeam că a-l asculta înseamnă pentru el bucuria zilei și, dacă puteam să i-o ofer, de ce n-aș fi făcut-o? M-am așezat pe o piatră și nu încetam să mă minunez în mintea mea de stranietatea acelei situații, când un om, într-un început de toamnă, alesese tulpina unui copac, departe de ochii trecătorilor, pentru a-și cânta un vals la acordeon. Poate avea și el așteptarea lui?

În cele din urmă, m-am luminat, omul acela nu aștepta pe nimeni. Nu avea nevoie de martori pentru a-și oferi bucuria unui vals de toamnă, își era suficient sieși pentru această ofrandă adusă naturii, lui Dumnezeu, lui însuși sau oricui s-ar mai fi nimerit pe acolo, fugind de tumultul și de gălăgia zilei. Și-atunci am înțeles. Am înțeles că nici așteptarea mea n-avea rost, că, dacă bărbatul acela putea să cânte pentru nimeni la acordeon, puteam și eu să dansez de una singură. Poalele fustei mele largi făceau volte prin aer, unduindu-se după acordurile valsului, briza mării îmi mângâia obrajii, iar sufletul nu se mai zbătea ca o pasăre care abia învață să zboare, ci ca una care deja învățase zborul. Asta era, dacă vrei să zbori, zboară!

M-am oprit abia când omul și-a încetat cântecul. A început să aplaude, iar eu l-am aplaudat pe el. Apoi, coborâtă cu picioarele pe pământ, mi-am amintit de unde plecasem și că oamenii din grup ar putea fi îngrijorați; am luat-o spre mica stradă care mă adusese aici. Dar înainte de asta, am făcut o reverență în fața muzicantului, care și el s-a ridicat, aplecându-se cu grație în fața mea. A luat din cutie bancnota pe care credeam că nici nu o văzuse și mi-a întins-o: „Ia-ți banii, signora, nu cânt pentru ei! Cutia asta o țin să mai adun în ea frunzele toamnei, când pică rătăcite pe-aici. Mă doare căderea frunzelor!”

Și pe mine mă doare. Doar lor pare să nu le pese. Știu că de multe ori în viață ne lăsăm pătrunși de dureri care nu sunt ale noastre. Am luat bancnota și am lăsat-o liberă, la voia vântului, către unde va fi dorit să o poarte acesta, ca pe o altă frunză, așa cum purtase acordurile valsului și pașii mei animați în dans. Mici bucurii pe lângă care trecem adeseori fără să ne pese. Așa cum se întâmplă uneori să trecem și prin aceste zile de început de toamnă, cu lumini de chihlimbar. 

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 08 septembrie 2023

Din volumul „Frumusețe străină”, în curs de          apariție

Apărut în revista „Helis” - iunie-august 2024