Din anii de școală, anii noștri tineri

 Munteni Buzău, Școala Generală (nr.1), 22 iunie 2024

 

 

Trec anii peste noi și ne poartă pe cărări diferite. Vom fi avut visuri, speranțe, iluzii. Unele s-au împlinit, altele așteaptă cuminți, ascunse într-un colț de gând sau de inimă. Pe altele le-am pus la colț, în genunchi, pe coji de nucă. Visuri îngenunchiate.

Plec înspre școală, pe o căldură de 30 de grade plus, împreună sora mea, Alina, cu cinci ani mai mică, roz-alba (la straie), diafana cu ochi albaștri. Eu – galbenă toată (la rochie și pălărie), ca un strop din soarele acesta neîmblânzit, care arde. Realizez un fapt și îi spun și ei: e prima dată când mergem împreună la școală. Când eram eleve, diferența de vârstă ne separase în cicluri gimnaziale diferite, cu orare diferite. Suntem generații ale decrețeilor, mulți, nu aveam loc toți odată în școală. Pe vremea aceea, erau trei școli în Munteni, acum e una singură și nici aceea nu mai are nevoie de orar separat în dimineață și după-amiază. Străbatem șoseaua, prin dreptul lacului de odinioară (acum secat) ne amintim patinajul mai mult sau mai puțin artistic pe care-l efectuam iarna. Ea prefera ghiozdanul așezat sub burtă, care o purta ca o sanie. Era și ăsta un fel de a sta cu burta pe carte.

În curtea școlii, ne așteaptă organizatorii, cu muzică adecvată momentului: Cristi Anton, neobositul, care a visat să ne adune, mai multe generații la un loc, susținut de mereu implicatul primar, Florin Stan, fost coleg de clasă cu Alina. Încet, încet, se adună mai mulți. Când văd un grup mai mare îmi vine ideea să mă uit la ceas. Un minut până la 15, ora de începere anunțată. Sunt mândră de generația mea, care a învățat punctualitatea și care nu a uitat-o.

Îmi regăsesc doi foști colegi, pe Nelu și pe Lili. Alina e mai norocoasă, găsește trei băieți și o fată. Cu ochii minții nu vedem bărbații și femeile care am devenit, ci băieții care băteau mingea și fetele care săreau coarda în curtea școlii. Îmi dau seama de asta când o aud pe Alina mirându-se de un coleg căreia ea îi vine acum până la umăr: „cum se poate să fie el, când era atât de mic!”

Ne adunăm într-un careu, chiar dacă „soarele a curs pe pământ”. Măcar profesorii sunt la umbră! Festivitatea decurge frumos, se oferă plachete de merit cadrelor didactice și unora dintre foștii elevi. Dar toți cei prezenți merită un premiu pentru neuitare. Fiecare dintre cei nominalizați se adresează celor prezenți, în ciuda emoțiilor evidente. Toată lumea aplaudă, mai cu seamă pe profesorii care au ales să ne fie aproape: familia Bejgu, familia Tomescu, doamna Condruț. Cei care nu mai sunt, nu mai sunt. Dar unde sunt cei care încă mai sunt? Lăsăm întrebarea fără răspuns. La final, cine are curaj să joace pe căldura de foc, se înscrie în horă.

De la ora 17, pe stadion, meciul dintre oldies și tinerei. Iar de la 22, discotecă. Un fel de remeber al anilor 80-90. Cu DJ, cu dansatori profesioniști, cu noi, ceilalți, neprofesioniștii, imitându-le mișcările. Câțiva aleg să privească meciul de fotbal de la TV.

Dansăm, mai ieșim, mai vorbim, ne mai plimbăm, revenim... până târziu, în noapte. Mă umplu de bucurie când văd comuna mea frumoasă ca un oraș, luminată mai puternic decât Slobozia, cu parcuri moderne pentru copii, cu aparate de sport pentru toate vârstele, cu aspersoare care udă gazonul verde, cu oameni pașnici, glumeți, petrecăreți în limita bunului simț.

Și-mi amintesc de versul meu de mai demult, inspirat de locul copilăriei: „Ceva se schimbă, ceva rămâne la fel.” Se schimbă fața lumii (în bine), noi doar rămânem la fel. Într-un colț de inimă, într-un colț de gând.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 23 iunie 2024

Mulțumiri tuturor pentru această întâlnire mirabilă!