Camera de chihlimbar

 

Mă visasem în camera de chihlimbar și nu puteam scăpa de senzația că mă aflu în interiorul soarelui. Apoi, mi-am amintit că grecii antici numeau această piatră prețioasă „elektron”, adică făcută de/ din soare, imaginând razele solare solidificate sub această formă. Chiar era un soare minunat, răspândind din toate unghiurile lumina sa auriu-roșiatică, o lumină care însă nu arde, doar încălzește și mângâie. Era o stare de fericire cum numai în vis poate fi trăită. Mă întrebam dacă insecta prinsă în rășină are aceeași senzație de bine și pentru prima dată nu mi-a mai fost milă de bietele ființe captive și am privit această închisoare ca pe ceva benefic lor, aducător de fericire. Eram și eu o insectă mai mare,  prinsă în această cameră fără ieșiri, căci nu avea uși, nici ferestre, dar eram în culmea încântării, ca și cum această cușcă imensă, strălucitoare, elegantă și incredibil de valoroasă mi-ar fi fost de ajuns traiului, mi-ar fi satisfăcut orice trebuință, mi-ar fi întreținut orice vis.

Mă plimbam de-a lungul pereților, dar mersul meu nu era constituit din pași, ci era mai degrabă o plutire lină la câțiva centimetri deasupra solului. Se auzea abia perceptibil o muzică celestă, ce părea perfect asortată cu această strălucire radiantă. Sunetele cristaline și pure amplificau starea de bine, iar mersul meu s-a transformat firesc într-un dans, asemănător unui vals foarte lent. Valsul insectei fericite. Apoi, din toți pereții m-a învăluit vocea ta, înțelegând abia acum de ce mă impresionase mereu atât de mult, pentru că, în plan sonor, îi atribuisem rezonanța chihlimbarului, cu luminile sale blânde și maiestuoase în același timp. Era o voce care vorbea fără cuvinte, vorbea tăcând, mai degrabă ca un murmur, dar căreia îi percepeam cu claritate mesajul transmis în plan subtil, cuantic. Aceeași stare de bine, de plenitudine mă învăluia venind către mine din ambele planuri: vizual și sonor. Era ca și cum aș fi fost în interiorul tău, undeva între chakra inimii și plexul solar, într-o îmbrățișare definitivă.

Zburdam voioasă prin camera mea de chihlimbar, ca un copil fericit care se joacă pe marginea unui ochi de apă cu bărcuțe de hârtie. Lansasem câteva astfel de bărcuțe în copilărie, pe mici băltoace formate din ploaie, imaginându-mi-le oceane fără sfârșit. Bărcuțele mele erau ambarcațiuni glorioase plecate în lupta cu valurile, la bordul cărora se petreceau miracole și povești de iubire. Mai târziu, când n-am mai avut puterea dată de inocență, aceea de a crede în incredibil, prima bărcuță pe care am încercat s-o așez pe apă s-a înmuiat și s-a scufundat. Acesta a fost testul depărtării mele de candoare. Desigur – mi-am zis – apa înmoaie hârtia.

Argumentul științific mi-a fost fatal și în camera de chihlimbar. Mi-am amintit că această piatră e formată din zece atomi de carbon, șaisprezece de hidrogen și unul de oxigen. C₁₀H₁₆O. Când am rostit formula chimică, superba mea cameră de chihlimbar s-a topit, devenind curând o masă amorfă de culoare incertă, fără strălucire, fără sunete cristaline. O masă din care am reușit să mă extrag doar ieșind din vis.

Cu ochii deschiși și purtând încă pe retină frumusețea din care fusesem alungată, am realizat că „trăisem” toată viața în camere de chihlimbar. Tânjind după strălucirea aceea perfectă, sfârșisem în mase amorfe, de culori mate, „topite” la primul semn de realitate, precum bărcuța mea de hârtie așezată pe ochiul de apă, atunci când rațiunea m-a împiedicat să mai cred că ea poate fi o ambarcațiune indestructibilă, la bordul căreia se întâmplă minuni și povești de iubire. Ridicându-mă din pat, mi-au picat ochii pe colierul de chihlimbar. C₁₀H₁₆O.

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 20 august 2023

Din volumul în lucru „Frumusețe străină”

Apărut în revista „Thymes”, ian.-martie 2024

Trofeul

 

O găsisem în culise, într-un colț, cu fața la perete, îngenuncheată pe un scaun, aplecată în față peste spătarul acestuia, strângând trofeul la piept. Mă ghidasem după suspinele pe care le auzisem din hol, în timp ce verificam ultimele aspecte ale sălii, înainte de a o părăsi, cu grijă să las totul în regulă, să nu uit ceva, până să fie încuiată. Acum, că orchestra plecase cu tot harnașamentul, că dispăruse și zumzăiala tinerilor surescitați și emoționați de concurs, era o tăcere atât de grea și apăsătoare, tăcerea aceea care mă sfâșie de fiecare dată când totul se termină, aduncându-mi inevitabil nesuferita întrebare: Și-acum ce?

-        Sabina, tu ești? Ce faci, plângi sau îți sufli nasul?

A tresărit ușor, apoi mi-a dat lămuriri printre lacrimi, rămânând în aceeași poziție aplecată, cu spatele la mine:

-        Plâng. Și aș vrea să-mi suflu nasul, dar n-am în ce.

I-am întins un șervețel, l-a luat fără să mă privească și a reacționat printr-un refuz la încercarea mea de-a o întoarce cu fața. Eram total nedumerită. Era câștigătoarea trofeului la secțiunea de dirijat, fusese atât de uimită și de zăpăcită încât se împiedicase de podium, nevenindu-i să creadă că s-a clasat cel mai bine din cei șase finaliști. Și acum bocea de parcă i se înecaseră toate corăbiile cu echipaje cu tot.

-        De ce plângi? Din cauza trofeului, de fericire?

-        Din cauza trofeului, dar nu de fericire.

-        Poftim? Dar atunci de ce?

-        De singurătate!

Se întoarse brusc spre mine, fixându-mă cu ochii ei de un albastru foarte deschis din care izvorau scântei:

-        N-am știut că succesul poate să doară atât. Mai auzisem niște lucruri, dar nu le luasem în seamă, nu erau ale mele. Chiar e succesul despre singurătate?

-        Succesul e cel mai adeseori despre singurătate. Bun venit în club!

Ce sens ar fi avut s-o aburesc cu povești cu zâne? Simțise asta pe pielea ei, acum avea nevoie numai de o confirmare. Totuși nici nu puteam s-o las așa, m-am străduit s-o determin să vorbească, să dea amarul din ea, ca să poată merge mai departe. Probabil simțea și ea aceeași nevoie.

-        Am fost atât de fericită, încât nici n-am avut timp să-mi dau seama când s-a făcut gol în jurul meu. Ceilalți au plecat, după niște felicitări de complezență, s-au dus să-și sărbătorească propriile reușite, dar abia dacă m-au privit la plecare.

-        Și tu de ce nu ești cu ei? Presupun că nu ți-a interzis nimeni...

-        N-am chef de prefăcătorii, nu vreau să mă simt în plus printre ei.

-        Ascultă, fată frumoasă și nătângă, nu vreau să fac pe deșteapta, dar nici nu mă poți prosti. Nu ceilalți sunt durerea ta, ei se vor întoarce curând în țările și viețile lor și poate nu vă veți mai vedea niciodată. Poți alege să taci, dar dacă vorbești, spune-mi adevărul. Îți înțeleg reținerea, secretele noastre sunt ca niște comori pe care nu vrem să le arătăm celorlalți, de teamă că le-ar putea mânji, dar eu am aflat după zeci de ani că e mult mai bine să spui, să te vulnerabilizezi, decât să ții durerea în tine. Nu face decât să te macine, lent și sigur, precum apa cu pietrele. Te ascult. Sau, dacă nu, hai să ieșim, că ne încuie aici.

S-a hotărât greu, strângând și mai tare trofeul la piept, se agăța de el ca de singurul lucru care-i mai rămăsese ancoră.

-        Mai rău e că a plecat și el.

-        Iubitul tău?

-        Nu.

-        Dar al cui?

O urmă de zâmbet i-a schimbat pentru o clipă expresia feței, apoi a revenit:

-        Al nimănui. Adică, știți, cum să zic... nu e iubitul meu, dar cât am stat la festival, zece zile, am crezut că s-a legat ceva între noi, știți, sunt acele semne, semnale de care nu ești sigur, dar care nici nu te pot păcăli, nu știu să explic.

Am scutit-o de explicații. Îmi dădusem seama de cine vorbea, trebuia să fii orb să nu vezi că între ei exista o atracție mai mult decât magnetică, văzusem și cum o privea la repetiții, și cum își căutau prezența unul altuia, și felul cum își zâmbeau. Am încurajat-o să continue.

-        M-am simțit prost că el a ieșit pe locul doi, ba chiar îmi dorisem mult ca el să câștige, dar ce vină am eu, dacă juriul... Am sperat să mă felicite altfel, mai călduros, dar a făcut-o cu multă răceală, apoi a plecat împreună cu ceilalți, adică... de gât cu solista.

-        Dă-l în mă-sa! Pardon, scuză-mă! N-am vrut să sune astfel, așa mi-a ieșit. Știu că din afară lucrurile se văd altfel, mult mai relaxat, dar tu... of!

-        Și eu ce fac acum?

Doamne, ce grele-mi sunt momentele când un tânăr îți fixează privirea și te privește cu speranța înecatului, de parcă tu ai fi ultima sa barcă de salvare, și te întreabă ce să facă, de parcă ai ști, de parcă n-ai fi trăit atâția ani degeaba și în astfel de situații n-ai fi la fel de prost ca acum treizeci de ani! Totuși, trebuia să-i dau un răspuns. De unde mă-sa știi că nu greșești când dai sfaturi?!

-        Ce faci tu acum? Îți spun ce aș face eu, de exemplu, deși variantele sunt multiple. Îți ștergi naibii mucii de la nas, te duci în baie și-ți refaci machiajul, îți tragi o greblă prin păr, îți iei trofeul și îl ții așa la vedere, nu-l ascunzi, nu te rușinezi că ai fost mai bună, și te duci la restaurant după prietenii tăi. Te așezi demnă pe un scaun, îți comanzi ceva și încerci să te comporți normal.

-        Nu cred că pot! Și dacă-l văd pe el de gât cu Marina?

-        Dacă-l vezi, îl vezi! Certitudinea e mai bună decât închipuirea. Măcar știi cum stai. Iar dacă Zburătorul tău e bărbat și nu încălțător de pantofi, dacă între voi sentimentele sunt reale, așa cum mi s-a părut chiar și mie că ar fi, o să lase naibii gâtul ăleia și va reveni la tine.

-        Și dacă nu?

-        Dacă nu, nu! Te-apuci și dirijezi mental o simfonie, una d-aia supărată, cu multe alămuri și tobe și ce mai vrei tu și, dacă nu reușești să te descarci în felul ăsta, îi trântești ăluia trofeul în cap (totuși ai grijă să nu i-l spargi!) și-i spui să-l păstreze, că ție nu-ți mai trebuie, apoi pleci la fel de calmă cum te-ai dus.

Râde. Măcar atât am reușit să fac, să-i șterg lacrimile și s-o determin să râdă. E un început. Apoi, simt iar nevoia să fac pe deșteapta, vai de deșteptăciunea mea! Că, punându-mă în locul ei, eu numai calmă și înțeleaptă și nepăsătoare n-aș fi fost.

-        Viața e despre asta, Sabina. Să câștigi, să pierzi, să te bucuri, să te doară, să muște gelozia din tine, să te cutremure iubirea până la uitare de sine, să plângi, să râzi, să plutești, să faci ce-oi face, dar nu să stai îngenuncheată pe un scaun, plângându-ți de milă.

-        Am înțeles. Totuși, ce trist că succesul e despre singurătate!

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 29 iulie 2023

Din volumul în lucru „Frumusețe străină”

În revista „Detectiv Cultural”, aprilie 2024

Poezia în viață – Atelierul din 20 aprilie 2024

 

București, Muzeul Național al Literaturii Române

 

 

Frumusețea poeziei se manifestă în multe și diferite moduri pentru cei care au ochi, urechi, minte și inimă pentru ea. Cea mai recentă întâlnire a mea cu poezia, în sensul ei cel mai larg, mi-a fost prilejuită sâmbătă, 20 aprilie 2024, la Atelierul condus de prof. dr. Nina Vasile (căreia tinerii îi spun simplu Nina, probabil pentru că așa le-a cerut, de altfel mi-a și atras atenția „Aici nu sunt profesoară”), desfășurat în cadrul de o eleganță sobră al Muzeului Național al Literaturii Române. Nina Vasile a absolvit liceul în Slobozia ( la Colegiu, ne suprapuseserăm, dar așa a fost să fie să ne întâlnim cu adevărat pentru prima dată abia după mulți ani, prin intermediul profesoarei Mariana Tărăcilă – fosta ei profesoară, căreia îi poartă o stimă și o recunoștință deosebită, și actuala mea prietenă).

Cât timp ei și-au terminat o lucrare începută în atelierul precedent, am avut la dispoziție o oră să vizitez muzeul (pentru prima dată, deși îmi propusesem mai demult) și să mă umplu de starea unică pe care un aspirant la statutul de scriitor o are atunci când pătrunde în lumea spirituală și materială a celor care au dus literatura la înălțimi uriașe. M-am simțit copleșită de abundența dovezilor de trăire și simțire a scriitorilor de mai demult ori mai de aproape în timp, dovezi care, pe de o parte, îți confirmă că au fost și ei oameni (cu grijile lor, cu urmele pământene ale existenței lor), iar pe de altă parte, că au fost și un fel de „zei”, prin arta lor și prin renunțările pe care trebuie să le fi avut în numele acesteia.

Astfel pregătită sufletește, m-am reunit cu participanții la atelier în mansarda care constituie un cadru propice „dezvăluirii” poetice. Am petrecut trei ore de încântare maximă, care, fără să fi fost întrerupte de pauză, au părut să fi trecut ca numai câteva minute. M-au încântat tinerii care se vede de departe că vin acolo total interesați (de altfel, ei sunt selectați printr-un concurs, niciodată în număr mai mare de 14), care privesc cu seriozitate nu doar poezia, ci artele în general, m-a încântat modul în care Nina reușește să îi provoace, să le ridice întrebări, fără a avea nicio clipă aerul că le dă lecții. De altfel, nici nu face asta, ci doar creează stări, dă „teme” pe care ei, împrăștiați pe unde au chef, le rezolvă în liniște, fiecare cu sine însuși, știut fiind că actul creației are nevoie de singurătate.

După introducerea de rigoare, la sugestia Ninei, le-am prezentat pe scurt vreo trei dintre cărțile mele, le-am citit câteva poeme haiku, apoi au fragment din piesa mea de teatru „Concert pentru Vladimir și pian” (adaptare dramaturgică după proza mea „Hanul dintre vii”). Cel mai interesant moment, în care ne-am și amuzat, a fost atunci când respectivul fragment a fost interpretat pe roluri de către cei prezenți. Rolurile s-au tras la sorți. Au avut apoi la dispoziție o jumătate de oră pentru a scrie un text în care să aibă și o referire la rolul interpretat, dar și un haiku, dar și... Ascultând ulterior rezultatul, citit de fiecare în parte, am fost uimită de originalitatea și frumusețea creațiilor, precum și de faptul că cele mai multe respectaseră toate cerințele indicate de Nina.

Scriitorul Florian Abel ne-a făcut o surpriză, alăturându-se atelierului, după ce a văzut pe internet postarea care îl anunța.

Pentru mine, a fost o experiență inedită și incitantă în plan literar, iar celor care au participat sper să le fi rămas ca o amintire frumoasă și – îndrăznesc să sper – utilă. Felicitări Nina Vasile, felicitări dragi poeți și poete care țineți poezia în viață!

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 21 aprilie 2024