Enciclopedia
de chimie
Fiind
luna cadourilor, mi-am amintit ce daruri ne făceam în studenție, din puținii
noștri bani, dar care, uneori, păreau mulți, întrucât nu prea aveai ce cumpăra
cu ei. Erau anii de lipsuri masive, am început facultatea în 1987, și orice
lucru pe care reușeai să pui mâna pe atunci (inclusiv, sau mai ales cărțile)
avea o mare valoare, tocmai fiindcă se găsea greu. Dar mai întâi de a povesti
despre cadouri, simt nevoia unei introduceri mai lungi, în care să-mi amintesc
de scumpele mele colege de cameră, neprețuite și ele, întrucât, împreună, am
învățat, mai presus de orice, valoarea prieteniei. Nu le-am mai văzut și nu mai știu nimic de
ele (nici ele, de mine) de foarte mulți ani, zeci. Un paradox, având în vedere
ușurința cu care, acum, reușești să dai de oameni, sau cunoștințele pe care
le-am legat, fie și numai virtual, prin intermediul internetului, până în cele
mai îndepărtate colțuri ale lumii. Dar poate și lipsa aceasta dă o valoare în
plus amintirilor. Fie și așa!
Nu-mi
explic nici acum prin ce mister, prin ce soi de aliniere de astre, într-o
repartizare aleatorie în căminul P1 din Regie, am fost distribuită cu alte trei
colege (cu două dintre ele aveam să rămân colegă de cameră pe perioada celor
cinci ani) cu care nu am avut niciun fel de problemă, ne-am înțeles perfect,
ne-am respectat reciproc și nu ne-am deranjat cu nimic una pe cealaltă. De la
alte camere, chiar și în cazul când unele dintre ocupante se cunoscuseră
dinainte, mai auzeai bombăneli, își mai exprimau nemulțumiri, uneori chiar se
certau. La noi, nu se întâmplau astfel de situații, ori dacă ceva ne
nemulțumea, discutam și rezolvam problema pe loc. Stabiliserăm reguli (căci o
conviețuire împreună într-un spațiu atât de restrâns nu este posibilă altfel)
pe care le respectam fără ca asta să ni se pară greu. Poate că explicația
rezidă în faptul că priveam oarecum la
fel viața și oamenii, că primiserăm cam același gen de educație, că poate
caracterele ni se asemănau întrucâtva, deși - evident - eram diferite.
Doar
la începutul anului I a fost ceva ce ne-a provocat o oarecare tulburare, dar
asta pe o perioadă scurtă. Deși camerele erau de patru persoane (cu paturi
suprapuse, două câte două), la început, ni se repartizase și a cincea, până
când lucrurile aveau să se mai rezolve cumva. Dar nimeni nu ne spusese cum,
nici cât va dura acest provizorat care, pe măsură ce trecea timpul, începea să
mă calce tot mai mult pe nervi. Biata Edith (ea era a cincea) nu avea nicio
vină în toate astea, dar noi îi găseam tot timpul nod în papură: ba că are nu
știu ce accent, ba că idealizează facultatea de medicină (la care dăduse
admitere vreo 2 ani la rând și rămăsese cu nostalgia ei), ba că mi se așază în
cale cu patul ei pliant ori că nu și-l strânge la timp... Nu mi-am pus nicio
clipă problema că aș fi putut fi în locul ei, dar gândeam, pesemne, că, dacă aș
fi fost, aș fi făcut ceva mai multe eforturi pentru o soluționare rapidă.
Situația a durat câteva săptămâni (4 sau 5?) și, în cele din urmă, a plecat, nu
mai știu sau poate nici nu m-a interesat dacă și-a găsit un loc în unul din
cele peste 25 de cămine ale Regiei ori s-a dus la gazdă. Astfel că, după
plecarea ei, în sfârșit, rămăseserăm noi patru, cu loc destul și cu nimeni care
să ne mai calce pe nervi: Mirela (căreia îi ziceam franțuzește Mireille), Dana Z, Camelia-Teodora și
eu. Nu ne știam dinainte, veneam fiecare din localități diferite.
Repartiția
în cămine în anul I a fost ceva de coșmar. Stăteam trântiți pe iarbă - studenți
și părinți - sub un soare care ne ardea, cred că erau peste 35◦C, fără putință de a ne adăposi
undeva sau de a pleca, întrucât puteai fi strigat oricând de funcționarul care
se ocupa de repartiție și care-și improvizase un ghișeu la unul dintre
geamurile de la parter. Am stat ore în șir astfel și, când, în cele din urmă,
am primit locul, mă simțeam de parcă tocmai cucerisem Everestul.
Camelia.
Toate patru eram în anul I. Camelia era singura dintre noi care era studentă la
secția de chimie organică, iar noi, celelalte trei, la anorganică, în grupe
diferite. Cu ea am stat doar în anul I, în anul următor s-a mutat. Dintre
toate, m-a intrigat cel mai mult, prin felul ei de a fi, cumva diferit de al
nostru. Poate și pentru că era ardeleancă (din Făgăraș), mai tăcută și nu atât
de guralivă ca noi, muntencele, eu - ialomițeană, iar Dana și Mirela -
argeșene, prima din Titu, cea de a doua - din Pitești. Însă Camelia se
distingea nu doar prin felul ei mai calm, ci și printr-o oarecare maturitate și
chiar superioritate intelectuală, de care, însă, nu făcea caz. În plus, nu mai
văzusem la nimeni până atunci, și nici de atunci încolo, a asemenea îmbinare
fericită între capacitatea de a excela la învățătură și aceea de a se distra,
în același timp. Eu nu făceam bine nici una, nici alta. Învățam de crăpam, iar
rezultatele erau adeseori mediocre. Cât despre distracție (aia câtă era), nu mă
puteam distra la gândul că ar trebui să învăț, mă stresam inutil și, de cele
mai multe ori, se alegea praful și de distracție. Cred că acest lucru se aplica
și celorlalte două, noi fiind, până la urmă, exponentele normalității. Dincolo
de normalitate era Camelia. Oricine a trecut printr-o facultate tehnică știe ce
chin presupune învățarea în atare condiții. Și mai ales faptul că învățarea are
loc nu doar citind, ci scriind o grămadă, sute sau mii de pagini. Învățam cu
creionul în mână chiar și la istorie și filosofie (am avut materiile astea în
anul I, respectiv II, oricât ar părea de ciudat). Pe Camelia n-am văzut-o
niciodată cu creionul în mână! Stătea în patul ei de sus, cu caietul în brațe,
pe care îl răsfoia o dată, treabă care îi lua, după caz, vreo două zile sau
chiar numai ore, apoi ne anunța senină că pleacă la ștrand (dacă era vară) sau
să se plimbe, sau la unul din cei doi iubiți pe care-i învârtea pe degete (până
la urmă, s-a măritat cu un al treilea, încă din timpul facultății, un asistent
universitar, treabă care nu se prea întâmpla des la vremea aceea). Când venea
de la examen, ne spunea, aproape cu jenă, că a luat 10 (uneori, mai greșea și
lua 9). La facultatea noastră, nota zece era foarte rară, și mai ales în anul I
(poate la sport; da, am făcut și d-ăla). Noi eram în al nouălea cer dacă
reușeam să împușcăm cinciul de trecere, șasele, șaptele, ca să nu mai vorbim de
marele opt. La început, o suspectam de oarece chestii necurate, ori de cine
știe ce pile ori descendență favorizantă. Dar nu era așa: părinții ei erau
muncitori la combinat (încă mai funcționa pe atunci), nu cunoștea pe nimeni în
„high-life”, ca și noi, însă avea o inteligență și o capacitate de memorare
mult superioare. Când citea o carte (de beletristică, fiindcă da, citeam!) care
mie îmi lua, să zicem, o săptămână (printre altele: mers la cursuri și laboratoare
etc), ei îi lua câteva ore. Când am întrebat-o cum e posibil, ne-a spus că
stăpânește neșteșugul citirii pe diagonală. Și nici vorbă de faptul că ar fi
reținut sau ar fi înțeles mai puțin din cartea aceea. Pentru mine, Camelia a
rămas un mister. Mi-am dat seama cu cine stătusem în cameră, abia după
terminarea facultății, când am văzut-o (surprinsă, acolo se prezentase cu al
doilea prenume - Teodora și cu numele după căsătorie) la emisiunea „Vrei să fii
milionar?”, îmi pare chiar că a fost prima care a luat milionul. A răspuns la
toate întrebările de cultură generală (care nu erau chiar ușoare) pe loc și
fără să clipească, doar cu acel zâmbet din colțul gurii, pe care atât de bine
i-l știam și de care uneori îmi e dor.
Ticuța. În anul II, Camelia a plecat
din cămin, nu mai rețin unde, dar a rămas în continuare studentă acolo unde îi
era locul. Totuși, n-am mai revăzut-o niciodată, nici măcar întâmplător nu
ne-am ciocnit prin facultate, de parcă se evaporase. Nici ea n-a simțit nevoia
să mai treacă, măcar într-o vizită scurtă, pe la noi. Probabil era genul lucid,
care nu dezvoltă atașamente, ori poate că pur și simplu asta e tinerețea: pleci
și te duci mai departe, fără să privești în urmă. Am aflat prin intermediari că
se căsătorise cu un asistent de la Organică și... cam atât. În locul ei, ne-a
fost repartizată Ticuța, cu care am stat doar în anul acela.
Spre
deosebire de bruneta Camelia, Ticuța era o șatenă cu ochi albaștri, aducea
puțin cu actrița Julie Andrews. Era studentă în anul IV (an terminal) la secția
de Chimie-Fizică (profesori). Pentru asta, o invidiam toate trei, dându-ne seama
cât era de ușoară facultatea ei comparativ cu a noastră. De parcă, pe noi, cine
ne pusese să dăm la inginerie?! Era zecistă și asta, a terminat șefă de
promoție, dar, spre deosebire de Camelia, ca și noi, avea nevoie să-și
muncească rezultatele, ceea ce și făcea, fiind o studioasă. Deși eram cu doi
ani de studiu mai mici, dat fiind profilurile diferite, în chestiunile mai
complicate ne consulta. Nu ne-a venit să credem că în anul IV descoperise cum
se fac graficele logaritmice pe hârtie milimetrică, de care noi eram sătule din
orele de laborator. Și, bineînțeles, nu avea nevoie să deseneze cearșafuri
întregi cu scheme (la ce i-ar fi folosit?). Sunt convinsă că a ajuns o
profesoară bună, cred că mi-ar fi plăcut să-i fiu elevă. Fiind și mai mare,
avea tendința să fie mămoasă cu noi, în ciuda faptului că o caracterizau o
inocență și o drăgălășenie aparte. Era sufletistă și se oferea tot timpul să
ajute. Mie mi-a tricotat (din proprie inițiativă) o bluză din mohair. Era
foarte pricepută. Când nu era la cursuri sau nu învăța, tricota, parcă o văd
migălind din andrele, cu firul după gât. Din punctul ăsta de vedere, era o
apariție stranie printre noi, care ne petreceam timpul liber din cameră citind,
flecărind, cu mâinile-n poală, sau pur și simplu visând cai verzi pe pereți, cu
ochii-n tavan. Colegei sale de grupă, M., îi tot dădea cursurile să învețe după
ele, căci domnișoara (de fapt, doamna, că era măritată) nu servea. Probabil că,
totuși, făcea față examenelor, de vreme ce am aflat, ulterior, că ajunsese
profesoară chiar la un liceu din Slobozia.
Ticuța
era din Buzău și era căsătorită cu un locotenent - cadru militar la garnizoana
buzoiană. Soțul ei ne-a vizitat o dată și ne-a făcut câteva fotografii, printre
puținele mele fotografii din facultate și singurele de o calitate superioară
celor care se făceau la vremea aceea. Deși n-am avut timp să ne cunoaștem prea
bine, întrucât ea pleca destul de des acasă, îi păstrez Ticuței o amintire
frumoasă, senină, și nu cred să fi văzut-o nervoasă ori supărată vreodată, deși
vocea ei era puțin cam pițigăiată pentru gustul meu, iar atunci când se ambala
povestind câte ceva, devenea ușor stridentă. Râdeam mult împreună și, cum noi, celelalte
trei, eram în același an, chiar dacă la grupe diferite, când ne auzea
amuzându-ne de câte o întâmplare sau de cunoștințe comune, ne cerea să-i spunem
și ei, pentru a fi „în poveste”. O dată, am râs (mai mult noi trei) să ne
plesnească obrajii, dintr-o situație aparent banală dar care, la vremea ei, a
vut un farmec special. Ticuței îi plăcea să păstreze aparențele (chestie de
care noi nu prea ne sinchiseam), mai ales față de persoane pe care le bănuia
bârfitoare. Într-o seară, ne aflam toate patru la masă, în cameră (probabil una
dintre noi primise pachet ori poate chiar ea venise cu mâncare de acasă,
altfel, mâncam la cantină, la vremea aceea), și aveam în față și câte un pahar
cu vin (lucru care se întâmpla destul de rar, dar nu eram niște călugărițe care
nu pun gura pe băutură). La un moment dat, s-a auzit o bătaie în ușă, iar Ticuța
și-a amintit că trebuia să vină M. la ea, după niște cursuri, și atunci a avut
o reacție ciudată, dar care pe noi ne-a amuzat teribil, încât abia ne-am putut
ține râsul până a plecat M., să nu creadă că râdeam de ea. Când a auzit bătaia
în ușă, Ticuța a răcnit (cu vocea ei stridentă, sunt sigură că a auzit-o și cea
de dincolo de ușă): „Pitulă vinul!” și, cum noi râdeam și nu ne ardea de
pitulatul ei, a început să se agite singură, ascunzând paharele și sticla de
vin în cele mai ciudate locuri. Bineînțeles că am râs multă vreme în urmă,
amintindu-ne. Am mai spus-o și altădată, îmi e dor de râsul ăla, din te miri ce
și din mai nimic! Nici pe ea n-am mai văzut-o de la sfârșitul acelui an.
Gigel.
În anul III, în aceeași formație de la început (Mirela, Dana și eu) am căpătat
o nouă colegă de cameră, cu care aveam să stăm până la sfârșitul facultății.
Geta (alintată Gigel sau Gigica) nu era nouă pentru mine, ci doar pentru
colegele mele. Noi două fuseserăm colege de clasă în școala generală (clasele
V-VIII), când stătea chiar în spatele meu, ne despărțiserăm după aceasta,
mergând fiecare la alt liceu, dar viața ne-a adus din nou împreună, la căminul
din Regie. Era anul II, intrase cu un an în urma mea, după a treia încercare
(de unde deducem că eu intrasem din a doua), tot la chimie anorganică, la fel
cu noi. Nu mai era fetița cu părul pieptănat lipit de cap și două codițe
împletite, acum se tundea și se coafa modern, și aș zice că era cea mai
îngrijită dintre noi, cu idei clare despre cum ar trebui să arate / să se
aranjeze o femeie. De exemplu, nu suporta unghiile scurte date cu ojă roșie
(„Scurte și roșii - unghii de servitoare!” avea obiceiul să zică). Era foarte
harnică, avea obsesia curățeniei și nu se dădea în lături de la treburile cele
mai murdare, atunci când executam împreună curățenia, în cameră, în baie și pe
modul.
Rar
mi s-a întâmplat să cunosc pe cineva mai tenace și care să răzbească
printr-o voință puternică, așa cum era ea. Când își punea ceva în gând, se dădea peste
cap să obțină. Chiar și faptul că a dat admitere de trei ori spune ceva despre
asta. Era genul care, dacă-l dai afară pe ușă, îți intră pe geam. Pentru că era
cu un an în urma noastră, mai venea la noi să-i explicăm diverse lucruri pe
care nu le înțelegea din predare. Eu, cea mai puțin răbdătoare dintre toate,
dacă nu pricepea din prima, mă cam plictiseam și se mai întâmpla să mai fac
câte-un caiet să zboare după ea ori prin mijlocul camerei. Dar nu se lăsa.
„Ajută-mă tu, Dana!” - se adresa colegei din patul de deasupra celui în care
stăteam. Dacă și Dana o respingea sau își pierdea răbdarea cu ea, își găsea
alinarea și rezolvarea la mult mai blânda și răbdătoarea Mireille. Dar nu ne
lăsa să stingem lumina, până ce nu-și stingea
nelămurirea.
Geta
mai avea o obsesie, pe care nu m-am străduit să o înțeleg, ci am luat-o ca
atare: ca, după facultate, să rămână în București (ceea ce a și reușit, prin
eforturi doar de ea știute). Această obsesie avea să o coste într-o seară râuri
de lacrimi, la care, volens-nolens,
am fost și noi părtașe. Pe timpul facultății, avusese un prieten, student la
facultatea de Teologie, să-i spunem T. (de la Teologie sau de la Teoctist,
Patriarhul de atunci al BOR). Era un băiat tare frumușel, simpatic și cu vorba
blândă. Cred că orice fată și-ar fi dorit să-l aibă aproape. Și Geta se
considera norocoasă și se simțea că se iubesc, deși nu erau, nici unul, nici
altul, plini de efuziune sau exagerat de tandri când erau și alții de față. Asta
ținea de o pudoare pe care o aveam toți sau aproape toți pe vremea aceea. T.
mai venea pe la noi, fie să o ia la plimbare, fie să o vadă și să stea puțin de
vorbă (vorbă în care, evident, ne amestecam cu toatele). Într-una din seri, T.
a venit ca de obicei, am glumit cu toții, ne-am amuzat, am trăncănit de-ale
noastre, apoi Geta s-a ridicat să-l conducă pe palier, așa cum îi era obiceiul
(și pentru ca, pesemne, să aibă și ei câteva momente de intimitate, în absența
băgăcioaselor de noi.)
Îmi
stăruie în minte și acum seara aceea, care avea să se deosebească de altele, în
care ea se întorcea zâmbitoare și nerăbdătoare să-și aprindă o țigară (în
prezența lui T. nu fuma, deși el îi cunoștea acest viciu). Am tresărit toate
trei când ușa s-a trântit în urma Getei, iar ea s-a aruncat cu fața în jos pe
pat, tot un hohot de plâns, dar plâns din ăla rău, cu spume, de parcă tocmai i
se dărâmase ființa. Urlete, strigăte, iar noi - înmărmurite mai ceva decât
tabloul Gicondei în încremenirea-i de secole. Nu puteam pricepe ce Dumnezeu se
întâmplase. Cu câteva minute în urmă ieșiseră pe ușă zâmbind și ținându-se de
mână, iar ea acum plângea de parcă i se înecase toată flota. Oricât am încercat
să obținem un răspuns, n-am reușit în seara aceea. După îndelungi insistențe, ne
spusese doar: „M-am despărțit de T”. Și iar urlete și orăcăituri. N-o văzusem
niciodată nici măcar lăcrimând, o știam ca pe o ființă tare și stăpână pe ea.
Ce pățise? O bătuse T. (deși nimeni nu l-ar fi crezut în stare de asta), o
violase vreunul după ce se despărțise de el, o apucase să joace vreun rol? Nici
Violetta, în scena finală din „Traviata” nu-ți rupea inima în halul ăla. Am
aflat abia a doua zi, când, liniștindu-se întrucâtva, a putut să ne spună: T.
era în ultimul an de facultate, își dorea să devină preot cât mai repede, și
cunoștea ce traseu îl așteaptă. În primul rând, trebuia să se căsătorească, ca
să poată fi hirotonit. Îi expusese lucid problema, o ceruse în căsătorie, dar
adăugase și faptul că cel mai probabil (dacă nu cumva sigur) parohia la care va
fi distribuit va fi undeva la țară. Asta contravenea obsesiei Getei de a rămâne
în București, încât ea luase pe loc decizia că nu-l va putea urma, așadar între ei totul
trebuie să înceteze pe loc și fiecare să-și vadă de drumul său. Și-acum tot ea
plângea de se zguduiau pereții, băgându-ne pe noi în sperieți.
Nu
mai știu dacă și cum am încercat să o convingem că nu e în regulă ce face, că
nu rupi o relație care merge bine, de dragul moftului de a rămâne în capitală,
că atunci când ești cu omul drag, nu mai contează unde te afli. Cert este că
așa a rămas. Bineînțeles că T. s-a căsătorit ulterior (dar nu mai știu la câtă
vreme) și a ajuns preot la țară, așa cum anticipase. Iar ea a rătăcit un timp de
una singură prin viață (dar în moțul capitalei!) până când, probabil (dar nu
sigur) și-o fi găsit și ea perechea. Asta e mai puțin important. Pe mine m-a
umplut de uimire, dar și de admirație, luciditatea ei într-o atare situație,
anticiparea faptului că viața care i se propunea nu era pentru ea, siguranța de
sine și puterea de a lua o decizie pe loc. Cum, de altfel, am admirat și
onestitatea lui T. și faptul că nu a încercat să o iluzioneze, promițându-i
marea cu sarea, ducând poate mai târziu la alte probleme cu consecințe mult mai
grave. Mi-a părut rău pentru ei, păreau să fie făcuți să rămână în doi. Dar nu
mereu este ce pare a fi.
Invitație
la masă. Cu Geta mai am o amintire, de data asta haioasă. După revoluție,
când eu eram anul III, cum veneau atunci ajutoare din toată lumea pentru
români, o parte dintre ele au ajuns și la studenți. Nu s-au dat tuturor, ci
conform anumitor criterii care îi încadrau pe unii la categoria „defavorizați”
sau așa ceva. După algoritmul ălora, am intrat și eu la defavorizații
pământului, astfel că vreo trei dintre noi, colegele de cameră, ne-am cărat cu sacoșele de la locul de
distribuire. Erau, în principal, alimente: cartofi, unt, conserve, spaghete, dulcețuri
etc. Nouă ne-au prins bine, că asta se întâmpla în perioada sesiunii de iarnă
(ianuarie 1990) și de-abia nu mai pierdeam vremea cu mersul la cantină. Ne
gospodăream în cameră și mâncam tot acolo. Gospodăreala, de fapt, îi revenea
mai mult Getei, ea fiind mult mai organizată în astfel de chestiuni și mai
preocupată decât noi, restul, în special decât mine care nu aveam astfel de
aptitudini și nici griji. De când mă știu, grija mâncării a fost cam pe ultimul
loc.
În
perioada aceea, ne vizita uneori, destul de rar, Cătălin, viitorul meu cumnat
(viitor-fost, mă rog), deja absolvent de Electronică, și care era detașat cu
serviciul în București. Una dintre aceste vizite s-a petrecut la ceva timp după
ce primisem acele pachete care, în opinia mea, erau ca un sac fără fund. Ce-i
drept, ne tot hrănisem din ele! Ne plăcea când venea Cătălin, era mai mare și aducea
(po)vești din lumea reală (noi încă mai trăiam în „bula” noastră studențească,
ce părea să ne apere, pentru moment, de grijile zilnice). Am vorbit, am
povestit și, la un moment dat, când el dădea semne că ar pleca, mi-a venit
ideea să-l invit să rămână la noi la masă. M-a refuzat politicos, gândindu-se,
probabil, că nu se cuvine să ia dumicătura de la gura unor studente, el, un om
deja pe banii lui. Eu am insistat, spunându-i că e absolut obligatoriu să stea
la masă cu noi, să nu se jeneze, că aveam mâncare destulă etc. În timp ce
vorbeam, mi-au picat ochii pe Geta, care se încrunta la mine, să mă mănânce.
Chiar mă întrebam ce-o fi cu ea, de când se zgârcește la mâncarea noastră, dar
care era a noastră datorită mie, defavorizata balului; știam că îl place pe Cătălin,
deci nu consideram că ar putea avea vreun motiv să se încrunte. Eu insistam, el
mă refuza, Geta se încrunta de mama focului, făcând semne disperate pe la
spatele invitatului. El că nu, eu că ba da, nu se poate... În cele din urmă,
sătul de baletul acesta și de insistențele mele, a acceptat invitația:
- Bine, fie, rămân! Să mâncăm, deci!
Atunci, Geta, roșie ca focul, a răbufnit,
trântindu-mi furioasă și scoțând flăcări pe nări:
- Și-acum, Joretta (asta eram eu), să te văd ce-i
pui pe masă! Că nu ne-a mai rămas nimic!
Pe
moment, aiuritei de mine, care n-a avut niciodată habar de rezervele din
cămară, convinsă pesemne că trebuie să existe pe undeva un întreg regiment de
intendență care să se ocupe de asta, nu i-a venit să creadă. Dar nu aveam cum
să n-o cred pe Geta, care era genul practic și cunoștea în orice moment câți
cartofi, câți mililitri de ulei și câte grame/ boabe de cafea mai avem. După ce
am depășit momentul stânjenitor (vă imaginați cum e să inviți pe cineva la
masă, să insiști chiar, ca să constați, în punctul culminant, că, de fapt, nu-l
poți omeni decât cu un pahar cu apă, și aia de la chiuvetă?), a fost un râs
și-un haz pe noi toți, care ne-a ținut și de foame și de sete.
Dar
nu cred că mi-am învățat lecția. În continuare, mă văd în stare să invit pe
cineva la masă, fără să am habar dacă nu cumva în frigider fluieră vântul, mai
ales că acum nu mai am o Getă care să se încrunte la mine. Dar, până la urmă,
intenția contează, nu-i așa? Totuși, dacă vreodată îmi vine ideea să vă chem la
masă, aveți grijă să mâncați înainte (cu alte cuvinte, să veniți gata mâncați)!
Just in case!
Dana. Dana a fost una din cele două colege de cameră cu care am împărțit
această calitate pe parcursul tuturor celor cinci ani de studiu. Nimeriserăm
împreună în cameră încă de la repartiția din anul I (ea, Mirela și cu mine) și
de atunci am păstrat această formație, la care se mai adăuga o a patra.
Dana era din Titu (sau poate
din Costești, n-am fost lămurită niciodată), fiică de ceferist. Trenul era a
doua ei casă, pleca săptămânal acasă și uneori sesiunea și-o petrecea învățând
tot acasă și venind numai la examene. Treaba cu meseria tatălui a ajutat-o
într-o situație destul de neplăcută, când în marele București îi fusese tăiată
geanta în tramvai și îi fusese furat portofelul, în care avea vreo doi bănuți,
dar și toate actele: buletin, carnet de student, abonament de tramvai etc.
Făptașul își luase banii și azvârlise portofelul cu restul conținutului într-un
coș de gunoi din Gara de Nord (facultatea noastră era în Polizu, deci mergeam
des în zona aceea). Tocmai când ea se gândea cu groază că va trebui să-și
elibereze alte acte, cu tot balamucul aferent, un lucrător al gării a găsit
portmoneul în coș, i s-a părut că o recunoaște și după chip și după nume și l-a
întrebat pe tatăl ei, controlorul, când acesta a sosit cu trenul său: „Nea
Zahario, asta nu-i, bre, fata matale?” Bineînțeles că nenea Zaharia, dacă o
recunoscuse în certificatul de naștere, nu avea vreun motiv s-o renege tocmai
acum, și astfel lucrurile s-au aranjat cu bine. Vă imaginați ce probabilitate
există să-ți găsești actele după ce ai fost jecmănit în marea capitală? Ne-am
bucurat pentru ea, mai ales că venise cu o față tare amărâtă din călătoria
aceea nefastă cu tramvaiul.
Și dacă tot am zis de tramvai,
mi-am amintit cât de înghesuit se circula pe vremea aceea. N-am avut niciodată
curajul să mă atârn de scară, să merg așa, deși asta era o imagine frecventă,
cu oameni-ciorchine pe scara tramvaiului în mers. Preferam să merg pe jos,
chiar dacă asta presupunea uneori întârziat la cursuri sau tocuri rămase
printre liniile de tramvai. Fie mergeam tot drumul pe jos, până în Polizu,
tăind-o prin gară, de la Basarab, fie combinam, dacă aveam șansa să prindem
tramvaiul măcar de la Basarab, dacă de la Grozăvești, nu. Vorbesc de perioada
până când s-a dat metroul în funcțiune și când lucrurile s-au schimbat cu
adevărat în bine. Și metroul era aglomerat, și acolo așteptam, dar măcar nu stăteam
afară, în frig. Tot era ceva! Plus că era mai rapid. Și chiar dacă acum
lucrurile sunt diferite, eu am rămas cu o groază de tramvai și o pasiune pentru
metrou, ambele dezvoltate în vremea studenției.
Revin la Dana. Și ea m-a intrigat prin ceva ce
părea să fie numai al ei (dintre noi toate, era clar doar al ei): capacitatea
de a se trezi singură, fără ceas, la orice oră își propunea de cu seara. Am
aflat ulterior că această abilitate se dezvoltă în special la navetiști (iar
Dana era una, chiar dacă naveta ei nu era zilnică). Declar cu mâna pe inimă că
toată perioada celor cinci ani, ceasul meu deșteptător a fost Dana. Aveam mai
multă încredere în ea, decât în oricare ceas. Retroactiv, mă apucă groaza la
gândul că aș fi putut rata vreun examen din motive de netrezire. Doar atât mă
întreba de seara: „Joretta, mâine la ce oră te trezesc?” Ea oricum se trezea
prima dintre noi, era genul care doarme puțin, total opusă mie, care nu m-aș fi
dat jos din pat până la ora prânzului.
Și mai avea, biata Dana, un „canon” pe care și-l
luase cu mine, începând cu anul II. Noi trei, ca să nu existe discuții, făceam
cu rândul în paturile de sus sau de jos, schimbul făcându-se la începutul
anului de studiu. Eu împărțeam cu Dana paturile din apropierea ușii. În anii I,
III și V am stat în patul de jos, iar în II și IV – în cel de sus. La vremea
aceea, obișnuiam să beau apă noaptea. Semiadormită, fără să deschid ochii,
nimeream pe bâjbâite cana sau sticla, beam și adormeam la loc în secunda
următoare. Într-o noapte, în anul II, când stăteam, deci, în patul de sus, nu
mi-am luat apă (fie am uitat, fie apa fusese oprită, cum se mai întâmpla
frecvent la vremea aceea). Și m-am trezit în toiul nopții cu o arșiță-n gură de
nedescris. Dar și cu lene pe măsură. Eu, noaptea, dorm de poți să tai lemne pe
mine (pot spune chiar că, dacă am atins perfecțiunea într-un domeniu, acesta
este cu siguranță – arta somnului, eheeei! Eu credeam că toți o posedă, mai
târziu am aflat că nu-i chiar așa). Încât îmi era peste putință să cobor din
patul de sus, să merg la baie și să-mi iau apă. Am găsit salvarea la Dana, din
patul de jos și mai aproape decât mine. Ghinionul meu a fost că și ei îi plăcea
somnul (chiar dacă dormea mai puțin, dormea la fel de intens). Și eu strigam
din patul de sus: „Danaaa, îmi aduci și mie apă?” Ea răspundea mormăit: „Îîîî!”
Eu mai adormeam, apoi iar „Danaaa”, ea răspundea în același chip. Și am ținut-o
așa până dimineață. Începând din acea
seară, în fiecare noapte din câte au mai fost până la finalul celor cinci ani,
înainte să se urce în pat pentru somn, Dana îmi punea o cană cu apă pe raftul
din apropiere sau măcar mă întreba dacă mi-am luat apă (că uneori făceam acest
efort, ca s-o scutesc).
Era un om bun, atât de bun încât câteodată mă
enerva cu grija ei de a nu supăra pe nimeni. Dacă două dintre noi îi expuneau
puncte de vedere contradictorii, punând-o judecător al chestiunii în cauză, nu
putea sau nu voia să judece limpede problema, de teama de a nu deranja pe una
din noi, era de acord cu fiecare, astfel că, de multe ori, ne lipseam de
„judecata ” ei. O singură dată m-a supărat, într-o altă noapte când nu a vrut
să se trezească pentru o chestiune care mi se părea mult mai importantă decât
setea mea. În noaptea aia de iarnă (țin minte că a doua zi aveam examen),
ninsese mult. Ninsoarea începuse după ce noi alunecaserăm în vise. La un moment
dat, din somnul meu care – cum ziceam – e „beton”, m-au trezit niște urlete
sfâșietoare. Era prietena mea, Ursa Mare Albă, cățelușa care mă iubea și pe
care o mai ajutasem și altă dată. Pe ea nu aveam cum să nu o aud. Știam că are
pui și de data asta, și îmi imaginam că era tot legat de ei. Data trecută îi
salvasem, ajutată de un student medicinist,
din groapa în care și-i ținea și unde, din pricina ploii și a noroiului
format, ei nu mai puteau urca, iar ea, să coboare. Dar atunci fusese ziua. Acum
nu știam exact ce se petrece, dar bănuiam ceva asemănător. Am strigat-o pe Dana
și am rugat-o să mergem până jos la Ursa. Era toiul nopții, 2-3, cât să fi
fost? Presupuneam că nu era nimeni pe-afară, și totuși îmi era frică să bănănăi
noaptea, poate și lene. Dacă mai eram cu cineva, prindeam alt curaj. Dar Dana
nu s-a lăsat înduplecată, ba mi-a mai și atras atenția: „Culcă-te, că mâine ai
examen!” Pesemne să mai fi adormit până m-a trezit ea, dar am rămas cu gândul
la biata Ursa și puii ei. Dimineața, când m-am trezit pentru a merge la examen,
primul meu gând a fost acolo. Ursa m-a întâmpinat tristă și am înțeles. Zăpada
acoperise totul, inclusiv cățelușii, care
se sufocaseră. M-am simțit vinovată. Nici ea nu m-a mai condus la metrou, cum
îi era obiceiul. Am înțeles atunci că sunt lucruri mai importante pe lume decât
examenul meu. Probabil că l-am luat, nu mai știu. Dar am rămas așa, cu un gust
amar toată ziua. Seara, când am revăzut-o pe Dana, i-am șuierat printre dinți:
„Câinii au murit! Ești mulțumită? La noapte, n-o să ne mai deranjeze nimeni
somnul.” Îmi vărsam pe ea năduful pentru propria mea neputință și nehotărâre.
De la Dana ne-a rămas expresia „Îmi venea să
urlu în mapă.” Nu mai știu care dintre noi o zisese prima dată, dar ea o
folosea cel mai des. Pentru că cel mai des ea își înfrâna pornirile războinice.
Eu, când aveam vreo nemulțumire, o spuneam în gura mare. Expresia provenea de
la obiceiul motanului Tom (din „Tom și Jerry” de care eram toate cucerite), de
a urla în tomberon (atunci când, din vreun motiv, nu îndrăznește altfel) și
apoi de a deschide capacul, să iasă țipătul. Da, dintr-un motiv sau altul, ne
venea uneori să urlăm, fie în mapă, fie la lună, fie doar în capul nostru. Noroc
că tinerețea uită repede, iar „mapa” aia e destul de încăpătoare pentru toate
urletele pe care apoi le slobozește în eter.
Mireille. Dintre toate colegele din cămin (și nu numai), cel mai
aproape am fost de Mirela. Cele mai multe și mai dragi amintiri le am cu ea. De
aceea, este și greu să le sintetizez. Am scris câteva texte prozo-poetice pe
care mi le-a inspirat prietenia noastră („dragă M”, parte din ele publicate în
volumul „Domnișoara Nimeni”).
Mergeam împreună la
cursuri, la armată, la bibliotecă, la practica agricolă, dar și la plimbare, la
teatru, la operă, la Ateneu ori la Sala Radio. Ne potriveam cel mai bine la
gusturi și la program. Mi-a fost confidentă în
momentele în care nu puteam vorbi altcuiva de problemele mele. Era cu un
an mai mică decât mine (ea intrase din prima), dar uneori părea mai matură în
gândire. Era din Pitești, mai avea un frate mai mare, student la Agronomie,
mama ei era învățătoare și ea părea că era alintata familiei. Avea un
comportament de mâță (chiar dacă, din anumite motive, mie mi se spunea Mâța,
via Motanul), pisicoasă, râgâiată, dar și cu gheruțe.
O vreme după terminarea
facultății ne-am scris, scrisorile ei sunt un deliciu. De vreo două ori, ne-am
și văzut, o dată a venit la mine cu Geta, altădată - am mers eu la Pitești. Dar
viața ne-a despărțit la scurtă vreme, deși distanța dintre Slobozia și Pitești
nu e tocmai cât cea de la Pământ la Soare. Am aflat doar că și-a luat
doctoratul și are niște lucrări de specialitate publicate. Până la urmă, și-a
împlinit visul, acela de a deveni cercetător. Îmi amintesc că într-unul din
ani, nu mai știu cine și în ce context ne-a dat un chestionar de completat, în
care una dintre întrebări se referea la domeniul în care ne-am dori să lucrăm
după facultate. Aveam de ales între mai multe variante, printre care:
proiectare, cercetare, producție, învățământ. Ea a ales hotărât cercetarea.
Mi-ar fi plăcut și mie, dar mi se părea că prea e „la modă”, și atunci, din
dorința de a fi originală sau altcumva decât „turma”, am ales proiectarea. Până
la urmă, am ajuns în producție.
Voi consemna aici doar
lucruri pe care nu le-am mai scris, pentru a nu mă repeta. Unul dintre ele e
legat tot de ideea de a te opune turmei, având-o, de data aceasta, tovarășă și
pe Mirela. Eram în anul IV, când una dintre materiile de studiu era, la
alegere, Psihologia sau Sociologia. De când mă știu, fusesem interesată de
psihologie, pe când sociologia nu-mi spunea mai nimic și nici nu mă interesa.
Psihologia - gândeam - era una dintre materiile care aveau să-mi folosească și
în situații de viață. Dar a venit momentul să facem alegerea între cele două.
Dacă ne-ar fi dat să completăm un chestionar, aș fi bifat „psihologie”. Dar
momentul alegerii s-a petrecut într-un mod straniu și care ne-a determinat,
atât pe mine, cât și pe Mireille, să ne schimbăm opțiunea. Nu știu cine avusese
ideea ca viitorii profesori la cele două materii să se prezinte în fața studenților,
punându-ne să alegem prin ridicarea mâinii.
Profesorul de Psiho era
deja cunoscut nouă (îl avusesem la Filosofie în anul II), fetele (majoritare la
facultatea mea) erau „căzute pe spate” în fața lui, deși n-am înțeles niciodată
de ce. Nu-mi plăcea la el decât faptul că era inteligent, în rest, mă cam
îngrețoșam privindu-l. Avea ochii de un albastru spălăcit, de pește fiert,
„lipicioși”, aveai impresia că, atunci când te privesc, ți-au și aderat la
epidermă. Era foarte scund și avea tendința de a se ridica pe vârfuri în timp
ce vorbea. Și, colac peste pupăză, nepoata lui era în grupă cu mine și, pentru
că o cam repezeam, din motive de „incompatibilitate” intelectuală și morală, mă
amenința - când nu mai avea replică la răutățile mele - ca la grădiniță: „Te
spun lui unchi-miu!” Asta mi se părea culmea imaturității și de-abia atunci mă
apucau furiile: „Și cine pana e mea e unchiul ăsta al tău și ce mama zmeilor o
să-mi facă?! Să-mi ia boii de la bicicletă? E și el un profesor, ca toți
ceilalți, iar dacă învăț la materia lui, mă doare-n cot!” Guraliva de mine avea
dreptate, doar că era ceva ce eu nu știam, spre deosebire de ea (eu am aflat
abia după revoluție, de la televizor): unchiul era unul dintre cei cu muuuulte
grade (dacă vreți să știți cât de multe, na-vă: general!) în gașca „băieților
cu ochi albaștri” (mai mult sau mai puțin spălăciți). Bine, și dacă aș fi știut,
tot n-aș fi considerat că ar fi avut vreo treabă cu mine. Așa că domnița L.
putea să mă amenințe până nu mai putea. Mai tare mă stârnea cu amenințarea ei.
Dar nu din motivul ăsta nu alesesem psihologia; în fond, îl știam ca profesor
din anul II, îmi pare chiar că luasem 9 la examen (la 10 nici n-aveam
pretenția!), așa că nu m-ar fi deranjat prea tare. În plus, ne vorbea despre
cărți (pasiunea mea dintotdeauna), de la el am aflat de „Shogun”, pe care ne-a
recomandat-o, spunând, totodată, că poate fi citită la mai multe niveluri, în
funcție de cultura fiecăruia etc. Dar...
Profesorul de Socio era
un tip modest, care se făcea mic, fără să fie (spre deosebire de dl. g-ral care
se tot înălța pe vârfuri), genul care pare băgat în seamă de mai nimeni, ba
încă mai venise și cu oferta unei materii care majorității dintre noi i se
părea grețoasă sau inutilă. Văzându-l, ne-a stârnit un sentiment de compasiune,
dar încă mai credeam - și Mirela și eu - că vom alege psihologia. Dar a fost
ceva ce ne-a determinat să ne schimbăm decizia pe loc. Când s-a pus întrebarea
cheie: „Cine vrea să meargă la psihologie?”, peste 90% din an a ridicat mâna.
Atunci noi două ne-am uitat una la alta și ne-am înțeles din priviri. Am
ridicat mâna pentru sociologie, împreună cu alți vreo 5 studenți (dintr-un an
de 80+). Am luat 10 la examenul acela, dar nu mai știu ce am învățat!
Metoda franțuzească. Și acum, despre traversarea prin loc nepermis
(interzis copiilor!). În anul I, eram cu Mirela și mergeam la plimbare pe marele
bulevard (memoria îmi joacă feste: Calea Victoriei sau Magheru?). Și cum
mergeam noi pe dreapta, cum te duci încolo, ni s-a arătat pe stânga librăria
„Mihail Sadoveanu” (era în alt loc decât acum). Și cum eram ahtiate după cărți,
care nu prea se găseau, am zis: „Hai să intrăm în librărie!” Dar trecerea de
pietoni era la ani lumină, iar noi n-aveam timp de pierdut cu fleacuri. Și
zdup-țup - printre mașini, am reușit să atingem trotuarul celălalt neavariate,
dar cu un polițist după noi. I-am auzit fluieratul, dar am crezut că-l păcălim,
pierzându-ne în lumea cărților. Ți-ai găsit! După ce am luat la răsfoit toate
rafturile, după ce am citit jumate din cărți, am ieșit, în cele din urmă,
convinse că milițianul ne-a pierdut urma. Aș! Era înțepenit în dreapta ușii și,
de cum ne-a văzut, ne-a abordat. Nu ne-a cerut buletinele, ci direct carnetele
de student (i-am apreciat flerul). După ce le-a studiat, a grăit:
- Studente la chimie, bravo! Mie nu mi-a plăcut chimia.
Eu, gură-spartă, chiar și atunci când mă știu cu musca pe căciulă sau cu
traversarea neregulamentară, i-o retez, țanțoșă:
- Nimănui nu i-a plăcut chimia.
Apoi adaug, ca să se știe:
- Aia nu-i pentru oricine!
Lăsându-mă să-mi savurez momentul de falsă glorie și nepunându-se la
mintea înfumuratei de mine, a decretat:
- Nu vă dau amendă, că bieții părinți n-au nicio vină că voi nu
respectați regulile de circulație. Trebuie ceva care să vă învețe minte pe voi,
nu să afecteze buzunarul lor. Uite cum facem: noi testăm acum o metodă
franțuzească. Vă rețin carnetele și vă invit duminică la film, să vi le luați.
Noi ne-am uitat una la alta, ne venea și să râdem, dar nu prea. Hm,
film, metodă franțuzească... Te pomenești că ăsta vrea cu două! Omul ne-a lăsat
așa nedumerite și s-a depărtat, fluturând carnetele spre noi:
- Dacă le vreți, știți unde mă găsiți!
În fine, a venit
duminica, dar eu nu puteam merge la film, că urma să vină mama la mine. Așa că
am trimis-o pe Camelia, în locul meu, rugând-o să mă substituie cu succes
orice-ar fi, și să facă cum o face să-mi aducă înapoi carnetul. S-au dus ele la
film și când s-au întors arătau ca niște stafii, desfigurate, palide și
bulversate. Recuperaseră carnetele, ce-i drept, dar au jurat că nu mai
traversează decât prin loc marcat. Timp de două ore văzuseră numai imagini de
groază, cu creieri sleiți de asfalt, cu morți, răniți și înjunghiați, ca urmare
a nerespectării regulilor de circulație. Metoda franțuzească dăduse rezultat.
Dar eu am ratat-o.
Enciclopedia. Iată-mă ajunsă, în sfârșit, de unde am pornit! Am început cu faptul
că, fiind luna cadourilor, mi-am amintit de cadourile pe care ni le făceam de
ziua noastră când eram în cămin, la facultate. Dar am simțit nevoia să fac o
lungă introducere, descriind colegele de cameră sau rememorând câteva amintiri
cu ele. Cât despre cadou...
În perioada studenției noastre, începuseră să
apară masivele volume ale Encicolpediei de Chimie, din care, până la urmă au
apărut doar vreo 5, până la (și inclusiv) litera E, după care a venit revoluția
și ce atâta știință, domnule! Am dat-o mai toți în politică, am aflat,
ulterior, că nu trebuie să ai decât Google ca să te pricepi la orice, așa încât
enciclopediile au devenit instrumente desuete. Pentru cei care chiar vor să
studieze, încă mai sunt necesare. Dar la vremea aceea erau cu adevărat utile, cu
atât mai mult cu cât era penurie de cărți, de cursuri litografiate, de orice.
Sursa de bază a învățării era prezența la cursuri și scrisul în mare viteză, să
prinzi cât mai mult din ce oferea profesorul. Așa încât a devenit un gest
firesc ca, la zilele noastre de naștere, să ne facem cadou un volum al
enciclopediei de chimie. În februarie și martie era aglomerație mare: Mirela –
10 februarie, Dana – 26 martie, eu – 29 martie, iar Geta (colega din ultimii
noștri 3 ani, din 5) – sfârșit de octombrie-început de noiembrie (iaca, nu mai
știu data exactă). Păstrez cu drag cele două enciclopedii primite, deși nu
le-am mai răsfoit demult.
Întotdeauna rupeam pagina de gardă, unde apărea
numele odioasei țoape Elena Ceaușescu, care poftise la titlul de doctor fără școală
(pe atunci era unicat, acum e plin de ei și de ele), dar care pesemne avusese
măcar un merit: acela că, dornică să-și vadă numele de proastă cu diplomă pe o
lucrare așa colosală, pusese la muncă întregi colective de cercetători, doctori
pe bune în chimie, și ceea ce avea să rămână era bun rămas. Nici măcar cu
litere mici nu cred să fi fost scris pe acea primă pagină numele celor care cu
adevărat trudiseră la enciclopedie, profesori universitari, cercetători ai
ICECHIM-ului, „conduși” de dânsa. Le marchand de grain de tournesol -
vânzătoarea de semințe, așa-i ziceam între noi, în parte ca să ne ferim de
urechi indiscrete, în parte – ca să ne răzbunăm oftica pentru faptul că
viitoarea noastră profesie era batjocorită de o analfabetă care mai era și
urâtă și afurisită. Cineva care a lucrat mulți ani în ICECHIM îmi povestea de
curând cât erau de terorizați cercetătorii de acolo de prezența ei, în special
femeile, care evitau machiajul și ținutele elegante, când o știau prin preajmă,
fiindcă altfel i se punea pata mumei pădurii și era în stare să distrugă o
carieră. Nu știu de ce îmi imaginasem dintotdeauna că ea stătea în vastele lor
palate de șefi de stat, nicidecum că poftise la birou în Institutul de
Cercetări. Uite că poftise! Avea pofte mai ceva decât gravidele. Bine că n-a râvnit
să facă operații pe creier!
Așa cum poftise și la diploma de inginer. Se
zvonea că maestrul Costin D. Nenițescu (profesoara noastră de Organică, care-i
fusese studentă, nu-l scotea din „maestru”) nu acceptase să semneze falsul, dar
că, astfel, își cam semnase condamnarea. Se găsise altul, mereu se găsește. Dar
ăsta era caz unic din câte se știa, și asta fiindcă „doctorița” era „țiitoarea
cu acte” a șefului statului. Acum, ce aflăm? Doctorate plagiate de cei care îi
învață pe alții cum ar trebui apărat cetățeanul, iar atunci când o ziaristă
descoperă și divulgă nesimțirea, nu se sfiesc să-i adreseze amenințări cu
moartea. Cu alte cuvinte, nesimțirea dusă la rang de artă (de artă horror).
Dar acum vorbim de enciclopedie și de niște
tinere studente care visau frumos la o lume mai bună, încercând, după puteri,
să pună umărul la formarea ei. Una în care fiecare și-ar fi aflat locul său
după merite, după muncă, după implicare... Niște fâsuri, dar erau visurile
noastre și nu le-aș da pe niciun doctorat!
Florentina
Loredana Dalian
Slobozia, 11- 21
decembrie 2021
