Prietenia româno-chineză
C.A.P.-ul (Cooperativa Agricolă de Producție, da?) din comuna mea, situat în vecinătatea școlii nr. 1, la care învățam pe când eram pionieră, avea relații tovărășești cu nu știu ce comună din China, motiv de mândrie afișat la loc de cinste, pe frontispiciu (care nu rimează cu ospiciu): „Prietenia româno-chineză”.
O dată, la una din vizitele importante ale ciuenlailor, ne-au scos de la școală (eram poate clasa a V-a, nu mai știu cu exactitate) și ne-au aliniat pe aleea ce ducea de la poartă până la intrarea în clădirea C.A.P.-ului, pe unde se presupunea că vor descinde prietenii chinezi, chit că nu se gândise nimeni să le întindă și un covor roșu pe jos.
Delegația aceea, ca orice delegație, avea un conducător, nu știu exact ce rang purta, dar ni se spusese că-i persoană importantă, iar eu mă gândeam că o fi vreun omolog de-al lui nea Ghiță, președintele nostru de C.A.P.
Eu primisem o misiune importantă, anume să-i înmânez conducătorului delegației un buchet de flori și să-i atârn de gât o cravată roșie de pionier. Era simplu de tot, făcusem lucruri și mai grele, de la urcat în cireșul lui nea Ghiță (altul, ăsta era om de serviciu la școală), până la sărit pe marginea fântânii și făcut echilibristică pe ea, când fiorosul nea Ghiță s-a ivit sub cireș cu ditamai bâta. Acum, nu știu, ori că ne duseseră pe noi prea devreme, ori că micii chinezoi cam întârziaseră, știu că am așteptat de ni se lungiseră urechile și, ca orice copii care nu pot fi ținuți prea mult într-un loc, așa, fără rost, ne plictisisem de moarte.
Când, în sfârșit, au catadicsit să se arate, înșirându-se pe alee de parcă nu se mai terminau, mi-am dat seama că am o problemă. Una gravă de tot. Nimeni nu-mi spusese care anume e conducătorul delegației pe care aveam să-l onorez cu florile (deja nițel cam ofilite) și zgarda de gât. Na, distinge-i, Loredano, dacă poți! Toți mici, cu ochii oblici, verzulii, adică îmbrăcați în costumele alea kaki croite la fel și pentru dame și pentru bărbați, de nici mamele lor nu cred că puteau să-i deosebească. Și cum nu mai era vreme nici să întreb pe careva, că ăia se tot înșirau, îi cam durea-n cot de misiunea mea, am decis să-mi folosesc logica inginerească, chit că habar n-aveam pe vremea aia că posed așa ceva, iar la inginerie nici atât nu-mi stătea gândul. Și logica mea a zis că șeful delegației nu poate fi decât primul în rând, că doar cine și-ar permite să i-o ia înainte, cu atât mai mult cu cât mi se păruse că acela ar fi ceva mai înalt și mai bine legat (mult l-or fi căutat în China aia până să-l dibuiască!) și doar conducătorii (fie ei și numai ai delegațiilor de C.A.P) se aleg dintre cei mai falnici și arătoși.
Buuun! Mândră de algoritmul imbatabil al gândirii mele pionierești, m-am îndreptat stăpână pe mine către tovarășul cel mai cel, primul din rândul micilor chinezoi, cu zâmbetele lor lipite de moacă, toate la fel, de parcă erau trași la xerox. Vasăzică, mă reped la tovar'șu, îmi afișez și eu zâmbetul diplomatic, îi plasez mai întâi buchetul în brațe, că trebuia să-mi eliberez mâinile, să-i pot lega, cum se cuvine, cravata, i-o așez frumos pe lângă gât, trag cele două capete prin inel, fără să observ că bietul om se cam zbătea, de parcă aveam de gând să-l ștrangulez, și în timp ce-i așezam colțurile, să fie egale, îl aud zicând ceva pe limba mamii lui, total diferită de a mamii mele, și parcă și chinezoii ăia copiați din spate își cam lățiseră zâmbetele.
Noroc cu limba gimnastică, fiindcă ne scoate din orice încurcătură lingvistică ne-am afla! Astfel, prin gesturi, mai din mâini, mai din ochi, omul mi l-a indicat pe pirpiriul din spatele său, imediat următor, dându-mi de înțeles că aceluia trebuia să-i adresez onorurile, el fiind, pesemne, un fel de (avan)gardă, securist sau cum s-o fi numit la ei, cu rol de protecție asupra șefului, pentru cazul cu totul întâmplător în care eu aș fi scos de sub fusta plisată pionierească vreo mândrețe de AKM.
Și, chiar dacă tovarășii s-au amuzat pe seama încurcăturii, eu am fost extrem de ofticată că misiunea mea fusese compromisă și, cum răbdarea mea fusese oricum pusă la încercare și-mi epuizasem toate resursele artistice cu șeful de coloană, i-am smuls cu năduf ăluia florile și i le-am tuflit în brațe lu' șefă-su, puțin a lipsit să nu i le dau în cap, i-am jumulit cu același năduf cravata de la gât, la pachet cu un rând de piele, și i-am agățat-o celuilalt, de data aceasta chiar cam ca pe o zgardă, fără să mă mai obosesc cu grija pe care o avusesem inițial să stea frumos, cu colțurile egale, ba încă i-am lăsat-o așa șuie și lălâie cum i-o nimerisem, de parcă o pusesem la zvântat pe gard și, odată misiunea încheiată, mi-am reluat locul în șirul nostru de copii.
Tare supărată am mai fost! Mi-a mai trecut un pic supărarea abia mulți ani mai târziu, când am văzut la un concurs „Miss Univers” cum crainicul a anunțat greșit câștigătoarea, ăia s-au repezit la ea cu flori, cu coroniță, cu baderolă, apoi acela și-a cerut scuze, spunând că a greșit, și bieții oameni s-au aflat atunci în situația mea: ia-i ăleia și flori și coroniță și banderolă, nu mai spun de zâmbetul de pe față, transformat în grimasă și trece-i-le ăleilalte. Am răsuflat atunci ușurată, zicând că, uite, se întâmplă și la case mai mari.
Dar eu tot nu pot să văd în fața mea chinezoi, fără să-mi amintesc de nenorocita aia de cravată! Hai, trăiască prietenia româno-chineză!
Forentina Loredana Dalian
Slobozia, 27 mai 2021
