Amărăciuni din epoca de aur - 4

Practica agricolă

         

Studenția mea s-a întins pe două regimuri: primii doi ani și jumătate în dictatură, ultimii doi ani și jumătate în democrația care năvălise peste noi, găsindu-ne, evident, nepregătiți. Astfel că, în anul I și II (nu mai țin minte dacă și în III) anul universitar l-am început cu practicile agricole. Țara avea (încă) toate pământurile ale sale, agricultura se făcea cum-necum și, la anumite munci, era mai ieftin să folosești studenții și soldații. Luna octombrie însemna mers la câmp, fie la cules de roșii, fie la sortat gogoșari și ardei „căpiați” pentru export (exemplarele cele mai reușite se puneau separat în niște lădițe, după ce, în prealabil, se lustruiau), fie la... descăpățânat usturoi.

Am făcut practica la Jegălia, locuiam în niște hangare, cu 50 de paturi suprapuse, cu ciment pe jos (de n-o fi fost chiar pământ), fără apă caldă și cu „toalete” din bețe de floarea-soarelui așezate la distanțe suficient de mari unul de altul, cât să te inhibi doar când le priveai.

          În unul dintre ani, ne-a însoțit din partea cadrelor didactice doamna viitor-fost ministru al învățământului, conferențiar pe atunci Ecaterina Andronescu. La protestele noastre privind condițiile de cazare, doamna a zâmbit larg și cu vocea-i blândă ne-a aburit cu fraze motivaționale din care n-am înțeles mare lucru decât că situația nu se va schimba și trebuie să ne mulțumim cu ce avem, mai ales că întotdeauna se poate și mai rău. O fi avut dumneaei vreo premoniție, cine știe, deși, pe atunci, nici prin gând nu cred că trecea nimănui că regimul se va schimba, că va veni altul, cu bunele și cu relele lui, ca oricare. Așadar, doamna s-a dovedit de pe atunci a avea stofă de politician: ne-a învăluit cu vorbe frumoase și zâmbite, a stat calmă în fața protestelor noastre spumegoase și ne-a rezolvat gen „Nați-o frântă, că ți-am dres-o!”.

          Eram tineri și asta conta cel mai mult. Ne obișnuisem și cu munca (deși noi pentru alt fel de muncă ne pregăteam), și cu spălatul cu apă rece ca gheața în frigurile lui octombrie, și cu dormitul în condiții pe care, acum, deținuții, adică infractorii le-ar considera împotriva drepturilor omului. Mâncam ce ne dădeau la masă, seara beam vin cumpărat din sat, fumam țigări scârboase fără filtru și, în general, după orele de muncă, eram destul de liberi în „cazarma” noastră, să facem ce ne tăia capul. Păi ce putea să ne taie? Băieții mai jucau fotbal, noi îi admiram de pe margine, mai povesteam, uneori aveam chiar și discotecă (Melodia „Wind of change” cântată de „Scorpions” o asociez inevitabil cu acele zile friguroase de octombrie de la Jegălia, când se arăta numai vânt, dar nici vorbă de schimbare). Odată am mers pe malul Dunării, am stat la povești, ne-am bucurat unii de alții și am copt porumb (băieții dăduseră iama într-un lan) la focul pe care-l încropisem. Citeam. Cartea nu-mi lipsea, cum nu mi-a lipsit în cei cinci ani nici din camera de cămin. Sau când nu aveam (pentru că se găseau greu până în '90), mergeam la B.C.U și citeam la sală (așa am citit, de exemplu, „Viața ca o pradă” a lui Preda). Dar la Jegălia n-aveam bibliotecă centrală universitară, așa că îmi luasem carte cu mine. Îmi amintesc de una scrisă de Monica Lovinescu (ei, nu mai știu titlul, dar o văd și acum cu coperțile ei albastre).

          În anul când am fost la usturoi, trebuia să desfacem căpățânile în căței, pentru însămânțare. Nu era istovitor (stăteam jos, pe niște băncuțe din lemn), dar era migălos și sâcâitor, că trebuia să tot desfaci cu unghia și mâinile noastre manichiurate nu erau învățate cu asta. Uneori ne usturau teribil buricele degetelor. În plus, pentru că în anul acela ne-au și plătit (singurul, de altfel, nu mai știu cât lădița), aveam tot interesul să creștem productivitatea. Și normal că, fiind studenți la inginerie, nu puteam suporta multă vreme munca manuală, fără să-i aducem îmbunătățiri. Astfel am descoperit o metodă mult mai rapidă de a desface cățeii: puneam căpățânile aliniate cât mai multe pe bancă și treceam peste ele de câteva ori o țiglă pentru acoperiș. Fiecare avea „cărămida” lui, nu mai știu de unde ni le procurasem. Toate bune și frumoase, dar materialul țiglei fiind destul de moale, uneori mai cădeau bucăți printre usturoi, pe care noi le puneam la grămadă în lădițe. Asta până s-au prins tractoriștii de ce li se înfundă utilajele pe durata însămânțării. La loc comanda! Profesorul Untea ne-a amenințat că cine mai lucrează cu cărămida, nu mai primește bani. Și uite-așa, elanul nostru creator a fost înăbușit, deși metoda „cărămida” a mai funcționat pe la spatele profesorului, că doar el era unul și noi atâția.

          A propos de ingeniozitate, o altă întâmplare (de data aceasta dintr-o practică industrială) care a avut ca finalitate schimbarea aparatelor de la metrou. Colegii de la „Electrotehnică” făceau practică la o întreprindere din București (poate chiar „Electrotehnica”). Aveam și d-alea cândva. Acolo, în urma unei operațiuni de găurire a unor table, rezultau niște deșeuri metalice de forma și mărimea monedelor de 1 leu care se foloseau pentru accesul la metrou (primele aparate foloseau bani, cartelele au apărut ulterior). Singura diferență față de monede era la greutate, deșeurile acelea fiind mai ușoare. De ani de zile de când lucrau muncitorii în întreprinderea aceea, deșeurile se aruncau, nimănui nu-i dăduse prin cap că ar putea folosi la ceva. Dar studenții politehniști s-au gândit să le dea o altă întrebuințare. Evident, să le folosească pe post de monede la accesul în metrou. Plecau cu buzunarele pline, în curând s-a umplut toată Regia și, bineînțeles, și aparatele de la stația „Grozăvești”. A durat o vreme până când cei în drept s-au prins și au găsit soluția ca acele deșeuri rotunde să nu mai poată fi folosite, timp în care noi am scutit banii de vreo două-trei înghețate. Atâta doar că înghețată nu prea găseai. Singura înghețată bună era la cofetăria „București”. Mergeam duminica, singura nostră zi liberă. Localul era plin ochi, scaunele toate ocupate, iar în spatele fiecărui fericit care ce-i drept înghițea cu noduri, se mai aflau încă doi trei care-i numărau dumicații în așteptarea momentului când alții aveau să le numere pe ai lor.

          Dar cea mai frumoasă amintire din anii studenției este aceea că râdeam mult. Râdeam din nimic și din orice. Râdeam de noi, râdeam de viață, de nefirescul lucrurilor, iar râsul acesta ne ajuta să suportăm cenușiul acelor zile. Nu că n-am fi realizat mizeria în care trăiam, pe de o parte realizam, pe de alta, ne obișnuisem să luăm lucrurile ca atare și poate aveam și un pic din nepăsarea și îndrăzneala tinereții. În plus, erau refugiile. În literatură, în teatru, în sălile de concert. Când mi se face dor, cel mai dor mi se face de râsul acela sănătos. Acum găsești înghețată pe toate drumurile, studenții nu mai merg în practici agricole, luptându-se cu usturoiul, acum e și sâmbăta liberă și multe s-au schimbat în bine. Dar mă întreb (nu pot să nu mă-ntreb) de ce uneori citesc tristețe în ochii tinerilor și de ce nu-i aud râzând mai des... 

FLD, Slobozia, 10 octombrie 2017