Selfie cu ploaia

„Țara arde, baba se cheaptănă”. Dar mai întâi își face selfie.

Urgia de furtună care-a făcut ravagii azi la Slobozia m-a prins în oraș. Pusesem două plicuri la poștă, intrasem pe la vreo două bănci, să-mi achit dările, apoi la magazinul „Ialomița”, pentru ceva ce nu suporta amânare: pâinea pentru mâine la câini. Nu voiam să-mi mai crape obrazul ca astăzi, când ăia, flămânzi, se uitau la mine ca la o mamă denaturată, că nu le-am dus nimic. Când eram la casă, am văzut pe geam că afară se făcuse negru deodată. Îi spun casierei: „Mai repede, vă rog, să apuc să plec până începe”. Numai bine că pân-am ieșit, începuse.

          Am multe calități (printre care și modestia), dar și un mare defect (singurul pe care mi-l recunosc): lipsa de răbdare. Lumea stătea adunată la streașină, nehotărâtă. Eu: „Dați-mi voie să trec!” Au lăsat nebuna să plece. Mașina era ceva mai încolo, dincolo de poștă. Ei, zic, dar ce, Anei lui Manole i-o fi fost mai ușor? Uitasem că aia e personaj literar și că mai avusese și motivație, pe deasupra. Copacii dansau ca niște rockeri înrăiți care se dau cu capul de scenă. Eu n-aveam decât două griji: ochelarii, pe care tocmai mi-i schimbasem de câteva zile (și nu vreau să mă gândesc câte parbrize la mașină mi-aș fi cumpărat în locul lor) și plicurile. Ochelarii i-am dat jos și i-am pus în geantă, dar plicurile nu le mai puteam scoate din cutia poștală. Mă gândeam că prin fanta aia de la cutie intră și mama ploii, cu tot cu bunică-sa. Asta e, dacă la următoarele două concursuri literare n-o să iau niciun premiu, o să dau vina pe furtună.

          Tocmai când îmi puneam întrebarea dacă e mai bine să merg pe lângă clădiri (cu riscul să se desprindă oarece și să mă nimerească) sau mai pe lângă copaci (cu riscul să mă pupe vreunul), o pancardă mare și grea, cu numele unei firme, s-a desprins și a căzut de-a stânga mea, fără să mă atingă. „E groasă”, mi-am zis și am deschis ușa primului magazin. Înăuntru, doar vânzătoarea și o clientă care-și alegea marfa. Puteam să stau acolo până trecea urgia, dar cum ziceam... răbdarea. Adică să stau așa, degeaba, într-un loc, să mă uit pe geam? Poate aș mai fi stat, dar vânzătoarea începuse să drăcuie, că se gândea că le-a picat firma, și degeaba i-am zis eu: „Doamnă, dacă-l mai chemați pe ăla, s-ar putea să ne pice și tavanu-n cap”. Așa că am zbughit-o pe ușă afară și dus-am fost. M-am urcat în mașină și am pornit. Ploaie, vânt d-ăla rău, dar încă se putea circula. Habar n-aveam că o să fie atât de prăpăd. Pe la liceul de arte mi-a picat o creangă, nu mare, pe oglinda din dreapta. Zgomotul m-a speriat și mi-a scos un țipăt scurt, dar dă-o-ncolo că s-a dus. Când am scăpat de creangă, altă problemă: mi s-a aburit geamul mașinii. Bâjbâi după dezaburire, bâjbâi după cârpă, șterg cât pot... Când mai aveam puțin până să intru în parcare, la o intersecție de străduțe, eu voiam să fac stânga, un altul cu mașina voia la dreapta (din stânga mea), iar o ditamai creanga ne bloca drumul la amândoi. Păi și ce facem, bre, stăm și ne uităm unul la altul? Cum ăla n-avea niciun gând, am deschis geamul și i-am strigat: „Dacă doriți, mă dau eu jos, să dau copacul la o parte.” Nu fusesem ironică, chiar aveam de gând, e drept că speram să coboare și el și să rezolvăm împreună problema. Dar omul s-a răzgândit, n-a mai vrut să facă dreapta, s-a tot dus înainte, astfel că mi-a eliberat cât de cât drumul. N-am încălecat decât puțin creanga. După ce am parcat, altă problemă: cobor sau rămân statuie în mașină? Se întețise și nu dădea semne de revenire. Păi bine, acum o să te-neci precum națiunea conlocuitoare la mal? „Jos din mașină!” mi-am ordonat. Ceea ce am și făcut, cu tot cu cele două sacoșe și geanta după mine. E drept că nu mai știu dacă am închis geamul mașinii, după conversația mea șoferească. Dar nici nu mă duc să văd, chiar dacă acum vremea e potolită de parcă nu s-a întâmplat nimic.

          Ultimul hop pe care-l mai aveam de trecut erau cei câțiva pași până la scara blocului. Mă indispunea copacul pe lângă care era musai să trec și care se tot dădea la mine. L-am rugat frumos: „Stai și tu să trec și, după aia, dacă ai vreun gând, n-ai decât să pici în urma mea!” Mi-am luat avânt și am trecut, cred, cu viteza mai mare decât a vântului (am aflat ulterior că a fost peste 100 Km/ h) și astfel am ajuns cu bine în casă. E drept, plouată ciuciulete, cred că n-am mai fost așa udă de la Potop. Și de bucurie că am scăpat (noroc că Dumnezeu îi rabdă și pe zmuciți), cu apa șiroind pe mine, am scos repede telefonul să mă imortalizez, așa, curcă plouată cum n-a văzut Parisul. După vreo jumătate de oră, vremea s-a potolit, ba încă a ieșit și soarele. Și mă-ntrebam, dar tot degeaba, oare de ce n-am mai avut puțină răbdare, ce mi-o fi trebuit s-o tai, că n-aveam nicio treabă importantă care să nu suporte amânare.

          După ce mi-am terminat trebăluiala prin casă și am intrat pe internet, am aflat și eu că n-a fost de glumă deloc, că au căzut mulți copaci, că au fost pagube, că o autoutilitară a fost răsturnată cu tot cu șofer... Și mai, mai să m-apuce leșinul retroactiv. Doar un lucru mai zic: Nu faceți ca mine!

FLD, Slobozia, 25 iulie 2017

Fotografii copaci: Gheorghe Dobre

Ostrov 33

Uneori, mai vin știrile și pe ostrovu-acesta,

răzbesc pe calea apelor micile tristeți, marile dureri,

nimic nou sub soare!

Mai aflu și eu ce se mai vinde,

ce se mai cumpără, ce e la mare căutare.

Astăzi Iisus răstignit se vindea pe internet

la preț negociabil.

Nimeni nu voia să-L cumpere.

Oamenii dau parale pe pâine, pe vin,

dar nu-i interesează prefacerea lor,

cumpără lucruri de strică necesitate:

vezi bine, carne, multe tone de carne,

sare, oțet și cartofi,

uneori niscaiva iluzii, trei la preț de una.

Florile pălesc în gălețile florarilor,

cărțile putrezesc pe rafturi,

bărcile vechi, din lemn, sunt abandonate la mal.

Tot o transformare peste tot,

doar tu ai locul tău în inimă,

de parcă te-ai fi încuiat pe dinăuntru

și ai înghițit cheia.

Slobozia, 24 iulie 2017

„PACT”, iulie 2017

Revista „PACT” (RAST) din Macedonia (iulie 2017)
În numărul din iulie 2017 al revistei „Pact”, apare și o cronică de-a mea de la întâlnirea din România cu poetul-traducător Dimo Dimcev (Dina Cuvata). De asemenea, mai sunt publicați românii: Gheorghe Dobre, Florin Ciocea, Costel Bunoaica și Aura Christi. Mulțumiri, Vesna Mundishevska-Velianovska! Thank you, dear Macedonian friends Vesna, Zoran and Dina! :)
Cronica poate fi citită în română aici: 
http://florentinadalian.blogspot.ro/2016/11/cronica-de-stana-cu-aroman.html

„Umbre” în „Lumina literară și artistică”

iulie 2017

A apărut numărul pe iulie al suplimentului „Lumina literară și artistică” al Ziarului „Lumina” al Patriarhiei Române, supliment realizat de poeta Daniela Șontică. Pe lângă interviul, poezia și alte texte interesante pe care le conține, acest număr găzduiește și un fragment de proză intitulat „Umbre”, din romanul meu „Înainte de magnolii”. 
Felicitări și mulțumiri, Daniela Șontică!

Umbre

Când mă gândesc la perioada aceea o văd ca pe  o gaură neagră a existenţei mele. Îmi era indiferent ce se întâmplă, dacă trăiesc sau nu. Aşa că Revoluţia m-a găsit şi pe mine în stradă. În anul acela, ne-au dat vacanţă câteva zile mai devreme. În ultima zi de cursuri, Narcisa, o colegă bucureşteancă al cărei tată era redactor la „Scânteia”, ne spusese cu un firesc neobişnuit pentru acele vremuri: „Aţi auzit ce se întâmplă în ţară? La Timişoara e revoluţie.” Auzisem ceva la „Europa Liberă”, dar mi se păruse o poveste de „Noapte bună, copii”. După un moment de tăcere, Narcisa a adăugat: „Şi noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Toată ziua vorbele ei mi-au răsunat în urechi. Şi în zilele următoare când mă întorsesem acasă, în provincie. Astfel că, în momentul când au sunat goarna la TV să vină studenţii, să apere ţara, m-am urcat în primul tren, în ciuda protestelor alor mei, şi dusă am fost. Am plecat de la masa de Crăciun, când n-am putut înghiţi nimic, cu vorbele Narcisei răsunându-mi în urechi: „Noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Am spus: „Plec. Pregăteşte-mi ceva să iau la mine!” La protestele mamei, i-am dat de ales între două variante: să mă ştie plecată cu mâncare după mine, sau să mă ştie plecată cu foamea-n traistă. În gară, eram singurul călător. Parcă nimerisem într-un roman de Kafka. Totul părea ireal, de-a-ndoaselea, degeaba. Când controlorul m-a întrebat unde merg, i-am spus „la Revoluţie”. M-a privit de parcă aş fi zis „la bal mascat”. Într-un fel, aşa a fost. Niciodată n-am să uit haosul acelor zile. Dar nici haosul care se năştea în mine la gândul că poate el, David, va fi auzit şi el de pe acolo de pe unde-o fi şi sigur va veni la Bucureşti, în Piaţă, sau la Facultate. Iluzii! Toată viaţa am trăit din iluzii. O iluzie a fost şi credinţa mea că ţara are nevoie de mine. Nici în steag n-o durea pe ţară de mine!

Dar eu plecasem cu simţul datoriei în toate buzunarele. Când am coborât în Gara de Nord, o clipă m-am întrebat încotro mă voi îndrepta. Am mers la cămin. Acolo, şi mai linişte. M-am întâlnit cu un coleg arab care mi-a povestit cum mâncase bătaie. Studenţilor străini li se interzisese să iasă din cămine. Ăla, tembel, ieşise să-şi cumpere pâine. Confundat cu un terorist, după ce l-au bătut măr, s-au lămurit ce-i cu el şi l-au lăsat să se întoarcă în cămin.  „Tu ce cauţi, acum? O cauţi cu luminarea, cum ziceţi voi. Dacă vrei bataie, îţi dau eu. Boate dau mai cu milă.” „Vezi, boate strig „teroristul!”, s-o mai încasezi o dată!”, i-am zis.  Am râs amândoi, i-am dat ceva de mâncare din geantă şi ne-am despărţit.

Am hotărât să mă prezint la Statul Major de care aparţineam. Acolo, mai erau câţiva ameţiţi, majoritatea băieţi. Îl căutam pe David. În timp ce eu căram umbra lui după mine, el măcar căuta să-şi croiască un drum. Şeful de Stat Major o tulise, nu era de găsit. În lipsa lui, un „tablagiu” împărţea puşti, de parcă ar fi împărţit colaci. Fără să-mi dau seama ce se petrece, m-am trezit şi eu cu un AKM în braţe. De fapt, cred că era un model vechi, AK-47, nu mai ştiu. Când mă prezentasem la Statul Major, nici prin cap nu-mi trecuse că voi fi trecută „în linia întâi”. Carne de tun. Ce să faci cu un AKM în faţa tancurilor blindate? Kalaşnikov-ul îmi tremura în mâini, ca o piftie. Am întrebat într-o doară: „Ce să fac cu el?” „Să apăraţi patria! Nu de aia aţi venit?” Mi s-a repartizat şi obiectivul: împreună cu doi studenţi la Politehnică, aveam de apărat clădirea Rectoratului. Vai de apărarea noastră! Numai Dumnezeu ne-a păzit. De pe clădirile din Regie se tot trăgea. Dar nimeni nu ştia nici cine, nici în cine trage. Aşteptam cu înfrigurare să se facă dimineaţă. Grija mea supremă a fost să păzesc pistolul-mitralieră, să nu cumva să-i scape vreun glonţ pe ţeavă. Nici colegii mei nu s-au dat zmei cu puştile. Şi totuşi, se trăgea. Spre dimineaţă, de undeva de pe clădirea Energeticii, o rafală puternică de foc automat ciuruise o maşină cu ajutoare, având pe ea însemnele Crucii Roşii. Muriseră oameni. Unul fluturase o batistă albă. Viaţa lui se oprise, dar batista încă mai flutura, ca un atât de inutil semn al păcii. Poate erau tineri, ca şi noi. Atunci am înţeles o dată pentru totdeauna că războiul meu era în altă parte. Că revoluţia mea nu se făcea cu arma-n mână. Mi-am luat lecţia şi am înţeles că, la momentul acela,  eu pot fi de folos patriei într-un singur mod: învăţând; aceasta era misiunea mea. Iar mai târziu: muncind. Altă cretinărie! Aveam să aflu curând că patria n-are nevoie nici de învăţătura, nici de munca mea. Şi totuşi, eu, tot restul facultăţii, m-am încăpăţânat să merg la cursuri, la seminarii, trecând printre minerii aliniaţi, cu lămpaşul pe cască şi bâta în mână, să învăţ pentru examene, în timp ce unii dintre colegii mei strigau extaziaţi prin pieţe: „jos!” sau „sus!”, „vrem!” sau „nu vrem!”. Am înţeles că ceea ce vrem noi, cu contează. Că tot ce-am obţinut în urma acelei „revoluţii” a fost tot o iluzie: iluzia de a crede că poţi schimba lumea.  Sau că mersul lumii depinde şi de tine, o furnică. De o singură iluzie nu m-am vindecat...

                   

(Fragment din romanul „Înainte de magnolii”)

Florentina Loredana Dalian

Ostrov 32

Ascultă glasul acesta al slovelor nerostite,

ascultă bătăile acestei singuratice inimi!

Vei înțelege ceea ce se află dincolo de înțeles,

vei vedea cum toate corăbiile încă neeșuate

duc spre ostrovul acesta în care               

firul de iarbă pândește apropierea pașilor tăi.

Nu, nu e vremea să vii!

Poarta n-a mai fost deschisă de-o veșnicie,

iarba a rămas netăiată, mai înaltă decât copacii

mai înalți decât aspirațiile noastre.

Pe-afară, lumea se schimbă,

pe-aici, se schimbă doar anotimpurile

și - din când în când - câte-o vorbă, de unul singur.

Pe-aici nu vine mai nimeni pe cărarea ce urcă,

nimeni nu pleacă pe aceeași cărare coborând.

Verile, auzi numai zumzetul albinelor

culegând polenul din speranțe,

iar toamna, da, toamna -

împrăștiat peste tot, doar fumul amintirilor...

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 13 iulie 2017