Mariko-san

Azi, curierul mi-a adus un colet de la Ambasada Japoniei. Mai întâi, am crezut că-i o greşeală, apoi mi-am amintit că îmi scrisese, nu demult, domnul Nobumitsu Takamatsu, Ataşat Cultural al Ambasadei Japoniei la Bucureşti, să mă felicite pentru rezultatul obţinut la Concursul Japonia-UE de anul acesta şi să mă anunţe că, în curând, voi primi nişte cadouri simbolice din oraşul Matsuyama, presupus a fi cel în care s-a "născut" haiku-ul modern. Desfăcând coletul, printre alte suveniruri frumoase, am găsit şi această păpuşică. Nu ştiu cum o cheamă, prospectul care o însoţeşte e numai în japoneză, aşa că am "botezat-o" Mariko-san, după personajul din "Shogun", cartea lui James Clavel. Mariko-san era o japoneză creştină, într-un fel şi ea o legătură între Japonia şi Europa, fiind tălmaci şi ajutând cele două naţii să se înţeleagă, dar şi femeia de care englezul aterizat în Japonia se îndrăgosteşte în cele din urmă. Mariko-san a mea nu-i decât o păpuşă. Dar una de care m-am bucurat. N-am mai primit păpuşi din copilărie :)

Pasărea tăiată - de Ileana Mălăncioiu

M-au ascuns bătrînii, după obicei,

Să nu uit, de frica păsării tăiate,

Şi ascult prin uşa încuiată

Cum se tăvăleşte şi se zbate.

Strîmb zăvorul şubrezit de vreme,

Ca să uit ce-am auzit, să scap,

De această zbatere în care 

Trupul mai aleargă după cap.

Şi tresar cînd ochii, împietrind de groază,

I se-ntorc pe dos ca să se albească

Şi părînd că-s boabe de porumb

Alte păsări vin să-i ciugulească.

Iau c-o mînă capul, cu cealaltă restul,

Şi le schimb cînd mi se pare greu,

Pînă nu sînt moarte, să mai stea legate

Cel puţin aşa, prin trupul meu.

Însă capul moare mai devreme,

Ca şi cum n-a fost tăiată bine,

Şi să nu se zbată trupul singur

Stau să treacă moartea-n el prin mine.

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina

O Sfântă  cu totul deosebită, ocrotitoare a tinerilor, studenţilor, teologilor... şi nu numai. Viaţa sa impresionează datorită frumuseţii, inteligenţei, înţelepciunii, credinţei, curajului, sacrificiului...
Despre Sf. Ecaterina 

Gaudeamus 2014, ziua a treia, la standul Editurii Eikon

Bucureşti, Romexpo, Pavilion Central, 21 noiembrie 2014, orele 15-17

Jurnal de risipită

 

 

 

O dată pe an, în luna noiembrie, graţie organizatorului Radio România, Romexpo devine gazda celui mai mare eveniment editorial - Târgul Internaţional de Carte "Gaudeamus", unde, pe standurile celor mai importante edituri din România, sunt expuse noile apariţii editoriale. Pentru prima dată, anul acesta, m-am aflat şi eu prezentă cu volumul "A unsprezecea poruncă", ediţia a II-a, adăugită, apărut la Editura Eikon, scos de sub tipar cu doar câteva zile înainte de Târg. 

          Ajunşi în parcare, avem două posibilităţi: la stânga VIP, la dreapta, restul. Cristi, de la timonă, opreşte şi întreabă încotro să intre. Eu, din faţă, (mă) întreb: "Cine-s VIP-urile?" Din spate, scriitorul Aurel Maria Baros răspunde prompt la apel: "Noi!" Moromete ar fi întrebat: "Pe ce te bazezi?" Şi la fel, probabil, paznicul parcării. Domnul Baros îşi dă seama că n-ar avea cum să-i răspundă lui Moromete. "A, dar mi-am uitat legitimaţia acasă!" Bun! Cristi, cu o roată spre stânga şi una spre dreapta, cere lămuriri: "Deci?" I le dau eu: "La resturi!" :) După ce aflăm, cu chiu cu vai, un loc de parcare, ne îndreptăm către intrarea principală. Lume multă, lume selectă, du-te, vino... Oricum, presupun că nu mai multă decât în magazinele cu Black Friday. Ioana Marin ne aştepta la intrare. Valeriu Stoica şi Maria Iacob aveau să apară un pic mai târziu. Apoi, îi văd pe Geta şi Ion, pe Valentin Nicoliţov, pe Gabriel Dragnea. Câţiva dintre cei pe care îi invitasem şi care, într-o zi şi la o oră deloc convenabile, pe o ploaie duşmănoasă, rupseseră fiecare din timpul şi preocupările lor, pentru a-mi fi alături. 

Pentru mine, o sentimentală demodată şi picată cam naşpa în lumea asta în care totul pare de vânzare, mai importante decât cartea, decât toate cărţile pe care le-am scris, sunt aceste dovezi de solidaritate, ba chiar le-aş putea numi fără teamă că greşesc - de prietenie.

         

Gabriel, pentru a fi prezent şi a vorbi despre carte, fusese nevoit să facă un schimb de tură cu un coleg, îşi lăsase copilul pe la bunici, îşi trăsese sacoul, cravata şi venise înaintea tuturor.

          Maria a trebuit să ceara voie de la serviciu să plece mai devreme. Mi-a spus că ar fi venit şi Silviu, dar a fost convocat la şedinţa cu părinţii şi - ştiu din experienţă - cu asta nu te joci. Doamna te mai înţelege, dar de beşteleala copilului nu scapi.

          Ioana a venit tocmai din Voluntari şi am aflat că, la întoarcere, a făcut două ore (era o circulaţie infernală în Bucureşti).

         

Valeriu nu ştiu de pe ce schelă o fi coborât, dar zice că nu poate lipsi de la lansarea poetei lui preferate. Valeriu totdeauna mă laudă de parcă ar vrea să mă vândă sau să mă mărite. Dacă-i vorba de măritiş, i-am spus că nu funcţionează. Bărbaţii n-au nevoie de scriitoare, ci de gospodine. Eu mi-am ratat şansa de-a fi o gospodină desăvârşită în această viaţă.

         

Geta, ca să fie prezentă, a chiulit de la un curs (profesioniştii mai fac şi la şaizeci de ani cursuri. E drept, Geta nu arată nici de 50). Ion a ţinut neapărat s-o însoţească. Şi neapărat cu flori pe care mi le-au oferit. Pe Ion l-am cunoscut anul trecut la Revelion. La carnaval, se deghizase în Moş Crăciun. Astfel, când l-am văzut îndreptându-se către mine cu florile, mi-am zis: "Moş Crăciun a venit mai devreme!" Pe Geta o cunosc din 2009, de fapt, noi ne vedem doar la Revelion, am făcut vreo trei împreună, cu tot grupul de bucureşteni. În rest, ne vedem fiecare de goana zilnică. Cu jenă, am apelat la ajutorul ei financiar pentru tipărirea cărţilor şi în 2011 ("Scrisori netrimise") şi acum. Ea nu stă la discuţii, atâta doar se scuză că nu poate mai mult, "dă-mi contul şi hai s-o rezolvăm!" Eu nu încetez a mă minuna de unii oameni.

Cum nu încetez a mă minuna de simpatia şi înţelegerea pe care mi-a arătat-o dintotdeauna scriitoarea Passionaria Stoicescu, încă de când m-a văzut prima dată şi mi-a spus nişte vorbe de parcă mi-ar fi citit în suflet. De fapt, în cuvântul pe care l-a ţinut la adresa cărţii mele, şi-a exprimat opinia că probabil asta se-ntâmplă pentru că semănăm. A vorbit cu aceeaşi binecunoscută vervă atât despre cartea Domniei Sale - "Regele praf "- cât şi despre a mea şi a domnului Dan Anghelescu („Excomunicările mașinului de scris”). În prezentarea cărţii sale, insistă pe ideea prafului care se aşează peste tot şi toate. Îi spuneam aseară într-un mesaj că are dreptate. Praful se aşează peste tot. Doar peste un lucru nu poate: peste iubirea dintre oameni. Aceea rezistă şi prafului şi coroziunii şi timpului. 

Mai pe la sfârşitul prezentării, apare şi scriitorul Florentin Popescu, venit de la alte evenimente din Gaudeamus, unde avusese de prezentat cărţile altora. Tocmai când a ajuns la a dumnealui - "Bucureştii cafenelelor literare", ed. a II-a, părea că nu mai are chef de vorbă. A spus câteva cuvinte şi a cedat microfonul. Deşi o astfel de temă cred că ar fi meritat citit măcar un fragment. Dar acolo totul trebuie făcut astfel încât să te încadrezi în timp. Evenimentele se succed în lanţ, sunt anunţate anumite ore şi nu se pot decala prea mult.

         

L-am compătimit pe directorul editurii, Valentin Ajder, care a fost moderator la toate. Începând cu ora 10 dimineaţa şi până seara la 20. L-am compătimit, dar l-am şi apreciat pentru profesionalismul cu care a făcut totul, de la editare/ tipărire a cărţilor la un standard ridicat de calitate şi într-un timp record şi până la prezenţa şi intervenţiile Domniei Sale la fiecare dintre lansări. Şi nu dădea deloc semne de oboseală. şi asta nu pentru că ar fi din fier, ci pentru că aşa se întâmplă când în ceea ce faci pui pasiune şi suflet.

Am stat şi la lansarea care a urmat, a cărţii Părintelui Bogdan-Costin Georgescu - „Încercări de hermeneutică antropologică asupra ritualurilor religios creștine”. Foarte frumos şi edificator au vorbit despre carte invitaţii: criticul literar Cristian Crăciun, filosoful Vianu Mureşan, profesorul în istoria religiilor Marius Vasileanu. 

          După ce am mai dat o roată prin Târg, am mai salutat câteva cunoştinţe, printre care poeţii Dan Mircea Cipariu şi Magda Mirea, am mai stat la o masă pentru a schimba impresii cu Maria, Valeriu şi domnul Baros. Ceilalţi invitaţi plecaseră, fiecare la treburile sale oricum lăsate baltă pentru a fi prezenţi la Gaudeamus. Maria îmi prezintă un pahar de plastic pe care marchează trei puncte: "Pe-aici bea domnul Valeriu, pe-aici eu, iar pe-aici tu", convingându-mă astfel să trag un gât de horincă, de a cărei apariţie misterioasă la masa noastră, din câte am înţeles, se făcea vinovat companionul nostru, plimbată fiind dumneaei de pe la etajele superioare în jos.

          Ne-am urcat toţi în maşină, descălecându-i apoi pe fiecare mai aproape de casa lui. Eu şi Cristi am continuat drumul pe autostradă, sub auspiciile aceleiaşi ploi. Ploaia care stinge praful. Praful acesta care se aşează peste tot. Peste oameni, peste cărţi, peste aspiraţii, peste amintiri, peste iluzia că chiar contează...

Slobozia, 22 noiembrie 2014

Muzica: Eugen Doga

Balerina

             Dragă Mădălina,

          Te rog să te opreşti câteva clipe din orice vei fi făcând atunci când scrisoarea mea te va surprinde acolo, departe, unde ai ales să mergi, şi să citeşti rândurile obosite ale bătrânei tale profesoare de română. Fă aceasta măcar în schimbul supliciului la care m-ai supus în cei aproape patru ani de liceu, când ţi-am citit lungile texte de proză, uneori cu încântare, alteori cu ciudă (pentru că eu nu fusesem niciodată în stare să scriu atât de frumos) şi care m-au lăsat adeseori cu întrebări fără răspuns, pe mine, cea care se presupunea că te învăţ. Nu ţi-am spus niciodată, dar am avut mereu sentimentul că eu sunt cea care învaţă de la tine. Încadrează această afirmaţie la "enigme nedezlegate" şi să trecem mai departe. Căci nu de aceasta îţi scriu. Înainte de a intra în subiect, te rog ca, citind această epistolă, să nu mă imaginezi la catedră. N-am suportat niciodată obiectul acela interpus între profesor şi elevi, nu l-am suportat ca elevă, dar mai ales ca profesoară (de altfel, poate ai remarcat că nu mă aşezam niciodată pe scaun, sau atunci când eram nevoită s-o fac, preferam să stau în vreo bancă liberă). Dacă n-ar fi trebuit să respectăm anumite convenţii, de la care ştii bine că scorţosul director nu ne permitea să facem rabat, eu v-aş fi dus tot în locuri neconvenţionale să ne desfăşurăm orele: în parc, la muzeu, la bibliotecă etc. Aşadar, imaginează-ţi că stăm amândouă pe o bancă, în parc şi ascultă-mă pentru ultima dată. Nu-ţi voi vorbi de literatură. Îţi voi vorbi despre viaţă. Despre viaţa aşa cum e ea, necosmetizată stilistic şi nemăsluită în cuvinte frumoase.

          Am aflat de la colegi, în cancelarie, că ai ales să iei drumul Canadei. Doar tu ştii de ce ai simţit nevoia să pleci la capătul lumii. Însă pe-aici se cunoaşte următoarea variantă: ai dorit să dai admitere la Teatru, dar părinţii ţi-au interzis, profesorii te-au descurajat, colegii şi prietenii au râs. Şi tu? Pe cine crezi că pedepseşti? Mai devreme sau mai târziu, părinţii se vor obişnui cu ideea că eşti acolo unde eşti şi, pentru a scăpa de remuşcări, se vor iluziona cu gândul că ai nimerit-o chiar bine (vei fi având vreo casă mare, o meserie rentabilă, poate şi vreun bărbat bogat, nu contează dacă va fi fiind bătrân, şchiop sau prost); profesorii te vor uita, iar colegii şi prietenii vor râde în continuare, cu exuberanţa specifică tinereţii. Nu va lăcrima nimeni, înafară de tine. Ştiu că acum zâmbeşti superior şi că îmi vei spune că lacrimile nu sunt specialitatea ta şi că nu eşti o smiorcăită. Ştiu asta. Dar, dacă vei fugi de menirea ce ţi-a fost hărăzită, doar pentru că alţii nu cred în ea, toată viaţa sufletul îţi va fi o baltă de lacrimi, chiar dacă nu le vei da drumul să curgă, înăbuşindu-le în tine.

          Nu, n-am de gând să-ţi ţin teorii. Cum vă spuneam şi la şcoală, teoria nu face doi bani, dacă nu e susţinută de practică. Îţi voi spune însă o poveste. Ascultă! Şi crede-mă: aceasta nu este literatură!

          Am fost un copil sărac, flămând şi murdar, cea mai mare într-o familie cu şapte copii. M-am născut la scurtă vreme după război (al doilea mondial) şi am trăit într-un sat amărât din Insula Mare a Brăilei. Cu siguranţă ştii din literatură, ori din istorie,  cum se trăia pe atunci, dar e un fel de a zice că ştii. Eu am cunoscut această realitate cruntă şi nu, n-am văzut-o dincolo de geam. Mergeam desculţă prin colb, umblam zdrenţuită, aşteptam să se umfle apele Dunării pentru a intra cu ciurul (ştii ce-i ăla?) să adunăm peşti - hrana noastră zilnică. O dată pe lună, aşteptam vaporul să ne aducă pâine. Nu ştiu, poate vaporul ăla mai aducea şi altceva, dar noi nu ne-am permis niciodată să cumpărăm altceva decât pâine. Ştii, şi astăzi îmi place să privesc vapoarele; o fac ori de câte ori am ocazia, şi simpla lor vedere îmi aduce în suflet starea de sărbătoare. Vaporul copilăriei mele, apropiindu-se lent de mal a fost în anii aceia singura sărbătoare pentru mine. O dată pentru că, două zile după venirea lui, mâncam pâine, înlocuind singurele două feluri pe care ni le permiteam: peştele şi mămăliga. Ai să râzi, dar pentru mine, nici astăzi nu există prăjitură mai bună decât pâinea. Şi a doua oară, pentru că vasul căra după sine o aură nedesluşită, o nostalgie a depărtărilor, ceva indefinit care mă stăpânea şi parcă mă chema.

          Aveam vreo 10-11 ani când, pentru prima dată, s-a frânt în mine lumea. Până atunci, "universul" în care trăiam, mărginit de coliba noastră, la un capăt, şi apa Dunării, la celălalt, mi se păra absolut firesc. Aşa cum firească mi se părea existenţa în satul nostru a unei case mari (căreia îi spuneam chiar aşa, Casa, cu majusculă), din piatră, puternic contrastantă cu amărâtele de căscioare din jur. Era împrejumuită de un gard înalt, prin care nu se putea vedea nimic, spre ciuda noastră, a veşnic curioşilor copii. Ştiam că în casa aceea locuia o femeie, pe care o numeam Doamna. Dar ea nu ieşea niciodată din Casă. Doar servitorii ei cărau lăzi grele de la vapor şi, uneori, o trăsură oprea la poartă. Din ea cobora un domn îmbrăcat în negru, care intra fulgerător, dispărând înainte ca cineva să apuce să-i vadă faţa. Trăsura zăbovea o vreme, apoi domnul ieşea la fel de iute cum intrase, urca în trăsură şi aceasta dispărea sub privirile noastre curioase. Despre Doamna nu se ştia mai nimic, erau numai presupuneri care mai de care mai fanteziste. Una dintre acestea era că Doamna fusese alungată de tatăl său de la Bucureşti, pentru că îl dezonorase prin legătura pe care o avea cu un bărbat însurat. Nu pricepeam, la vremea aceea, ce-i aia dezonoare, nici ce era greşit în ce făcuse Doamna (dacă făcuse), dar prezenţa aceasta nevăzută mă fascina pe zi ce trece mai mult. Într-o zi, mama m-a trimis până la Casă. Nu ştiu în ce împrejurări, Doamna ne ajutase cu nişte produse (de fapt, îi vedeai adeseori servitorii cu câte un pachet în mână, bătând la diferite porţi). Iar mama era o femeie demnă, accepta să primească pomană, dar se străduia să ofere şi ea ceva, cât de neînsemnat - în schimb. Se pricepea să brodeze şi m-a trimis cu un mileu făcut de ea. Îmi atrăsese atenţia să îl înmânez unui servitor, nu cumva s-o deranjez pe Doamna. Dar eu, scăpată pe lângă cel care deschisese poarta, m-am înfipt cu nu ştiu ce tupeu până în uşa Casei şi, spre surprinderea mea, am fost invitată înăuntru, astfel că mi-am introdus figura năclăită (dar avusesem grijă să-mi "greblez" părul cu mâna) pe covoarele pluşate ale Doamnei. Nu ştiu să descriu tot ce-am trăit atunci, vocabularul e prea sărac. În primul rând, m-a năucit fiinţa care-mi stătea în faţă. Nu ştiu de ce, mi-o imaginasem ca pe o hoaşcă îmbrăcată în maro, aşa cum mi-o închipuiam pe muma pădurii din poveştile pentru copii. În loc de asta, vedeam o femeie tânără (poate la 30 de ani?), într-o rochie roşie sclipitoare, cu o figură angelică şi uluitor de frumoasă. Pe deasupra, răspândea un parfum delicat care te făcea să simţi nevoia să-o adulmeci. În universul meu de oameni murdari, cu feţele brăzdate înainte de vreme, de soare şi vânt, cu mâini crăpate şi veşnic mirosind a peşte, această apariţie mi s-a părut ca un soare mult prea orbitor luminând peste o mocirlă neagră. Şi, la fel ca în faţa soarelui, când te orbeşte cu strălucirea lui, am simţit nevoia să închid ochii. Era ceva ca un gest de respingere, încercam să mă conving că aşa ceva nu există, că poate am avut o halucinaţie. Când, în sfârşit, am deschis ochii, ea încă stătea dreaptă şi frumoasă în faţa mea, privindu-mă cu ochii mari, căprui, parcă un pic neliniştiţi, uşor umezi, parcă răspândind milă. Mila aceasta mi-a făcut şi mai rău şi am simţit brusc impulsul de-a întoarce capul. Privirea mi-a picat pe un perete, hipnotizată de imaginea dintr-un tablou. Am stat aşa multă vreme, neînţelegând ce se petrece, simţindu-mă parcă evadată din mine şi cocoţată în tabloul acela. Dar tot eu eram şi cea care privea încremenită imaginea care mă hipnotiza şi mă atrăgea prin fire nevăzute. Uitasem de Doamna, până când ea s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:

- Îţi place?

Îmi dispăruse graiul, am dat afirmativ din cap.

- De ce îţi place?

Am ridicat din umeri.

- Ştii ce este?

Am clătinat capul.

- O balerină.

Mi-am adus aminte că am glas şi am întrebat timid:

- Ce-i aia o balerină?

- O dansatoare instruită, artistă, care dansează pe muzică de balet.

Ce frumos vorbea Doamna! Dar atât de diferit şi pe neînţelesul meu! Îmi venea să plâng de ciudă!

- Ce-i aia muzică de balet?

A zâmbit şi... mi-a făcut un semn:

- Aşteaptă!

S-a aşezat pe un taburet şi a început să cânte la pian (evident că nu ştiam nici ce-i ăla!). Iar eu nu înţelegeam de ce clapele pe care apăsa nu sunau la fel de strident precum cele pe care le apăsa tata când zăvora câte-o uşă şi cum se făcea că sunetele pe care le scoteau adunaseră în mine, laolaltă, toată fericirea şi toată amărăciunea lumii. O ascultam cu aceeaşi încremenire cu care privisem balerina. Şi aveam sentimentul că vreau să zbor, să plutesc la nesfârşit în ritmul acelei muzici magnifice. Când Doamna s-a oprit (şi cât aş fi vrut să nu se oprească!), mi-a spus sec:

- Aceasta e muzică de balet.

          N-am avut nevoie de mai multe explicaţii. În clipa aceea, am ştiut că vreau să fiu balerină. De-ar fi fost să trebuiască să trec Dunărea înot, de-ar fi fost să trebuiască să număr toţi peştii care zburdau prin ea, de-ar fi fost să...

          Nu-mi mai amintesc drumul înapoi până la poarta Casei, nu-mi amintesc nici dacă şi ce mi-a mai spus Doamna. Ştiu doar că dincolo de poartă, lumea s-a frânt în mine ca o creangă putredă, sub propria-i povară. Cât stătusem în faţa Doamnei, pentru prima dată am avut sentimentul de ruşine. Pentru prima dată, mi-a fost ruşine de noroiul pe care-l căram pe picioare, de zdrenţele de pe mine, de unghiile înnegrite pe dedesubt, pe care mi le ascunsesem la spate, de părul meu nespălat şi de vocabularul sărac. Paradoxal însă, când am trecut dincolo de poartă, am avut un sentiment de superioritate în faţa mizeriei, a noroiului şi a oamenilor care-l călcau. Brusc, am simţit că lumea aceea nu-mi mai aparţinea şi că eu nu-i mai aparţineam ei, că nu mai aveam una alteia ce să ne spunem. Poate doar "adio". Simţeam într-un mod nedefinit, dar ferm, că eu nu aparţineam acelui univers pe care până mai devreme îl consideram cât se poate de firesc, ci unuia populat de imaginea sclipitoare a Doamnei, de balerina din tablou, de sunetul muzicii care mă învăluise. Eu nu mai eram eu şi totuşi parcă mă regăsisem. Am zăcut, cu fiinţa divizată. Refuzam să mă mai joc cu ceilalţi copii, jocurile lor nu mă mai distrau, refuzam să mai pescuiesc, să mai fac treburile la care eram pusă. Totodată, refuzam să dau vreo explicaţie de care oricum nimeni n-avea nevoie. Pentru că, totodată, revelaţia pe care-o avusesem îmi evidenţiase clar şi un alt lucru: că între mine şi oamenii printre care trăiam, toate punţile de comunicare fuseseră rupte. Eu nu-i mai înţelegeam pe ei, iar ei nu m-ar fi înţeles niciodată pe mine. Preferam să primesc palme şi castane decât să explic un lucru pe care, până la urmă, nici eu nu-l înţelegeam. Dar îl simţeam şi asta era de ajuns.

          După vreun an, într-o seară, trăsura a oprit la poarta Casei, dar domnul n-a mai coborât din ea. L-am zărit, în schimb, când m-am apropiat, intrigată de această schimbare a unui obicei ce părea imuabil. La scurtă vreme, pe poartă a ieşit Doamna, înveşmântată într-o pelerină lungă, cu glugă, cu pas grăbit, pregătită să urce în trăsură. Înainte de asta, m-a văzut, mi-a făcut semn să m-apropii, mi-a pus în palmă un lănţişor de aur pe care şi l-a scos de la gât şi mi-a şoptit, abia perceptibil: "Fetiţo, pleacă de-aici!" Ce ciudat! E pentru prima oară, acum, când scriu, când mă gândesc la faptul că acel îndemn rostit ar fi putut însemna o alungare a mea de lângă trăsură. Dar atunci, ca de altfel întreaga viaţă, am crezut, convinsă mai ales de tonul conspirativ în care mi s-a adresat, că acel "Fetiţo, pleacă de-aici!" a însemnat, de fapt, îndemnul de a pleca de acolo, din lumea noroaielor şi a mirosului de peşte. Şi evident că mi-a dat frisoane, ameţeli şi insomnii, nemaiavând linişte până ce nu l-am îndeplinit. S-a urcat apoi în trăsură, ajutată de domnul pe care l-am auzit spunându-i: "În sfârşit, iubirea mea, totul s-a terminat. Sunt al tău, doar al tău..." şi au dispărut în noapte la fel de misterios precum apăruseră în acel sătuc amărât de pescari. Am ştiut atunci că nu se va mai întoarce niciodată. Am rămas în drum ascultând zgomotul roţilor până ce s-au pierdut de tot în noapte, plângând ca la moartea cuiva. N-o mai văzusem niciodată pe Doamna de-atunci, de când îmi cântase la pian, dar gândul că se afla acolo mă mai ţinea legată de lumea aceea în care nu-mi plăcea să trăiesc, dar devenise suportabilă ştiind că ea cântă la pian undeva dincolo de ziduri. Acolo, în lumina lunii, l-am urât pe domnul care o luase doar pentru el; dar m-am şi bucurat ştiind că nu mai e singură, amăgindu-şi tristeţea cu pianul, între două scurte şi clandestine întâlniri. Dar, odată cu Doamna, "plecasem" şi eu, cea care mă descoperisem în tablou. Iar eu, cea desculţă din drum, nu mai aveam niciun rost pe acolo. Şi vorbele ei - "Fetiţo, pleacă de-aici!" - mi-au răsunat în urechi până în clipa când m-am furişat pe vapor.

          Trec peste amănuntele devenirii mele, căci nu acestea sunt importante. Am fugit din Balta Brăilei şi m-am oprit în oceanul marelui oraş. Nu ştiu ce aţi învăţat voi la geografie, dar eu ştiu că oceanul e tot o baltă mai mare. Dar care înghite oameni şi corăbii, cu vise cu tot. Nu m-am făcut balerină, aşa cum visam, am ajuns profesoară de română. Nu spun că profesia mea nu mi-a plăcut, însă toată viaţa m-am simţit ca un vultur fără o aripă, având în zestrea lui genetică dorul înălţimilor, dar fiind nevoit să trăiască pe sol. Iată, aşadar, că am ajuns în punctul în care voiam să ajung. Dragă Mădălina, dacă nu vrei să fii şi tu o pasăre dezaripată, întoarce-te, cât nu e prea târziu, şi urmează-ţi destinul. Nu spun mai mult, eşti inteligentă şi sunt sigură că ai înţeles. Fă aşa încât să nu regreţi nimic în "această prea singură viaţă" (ai recunoscut, Nichita, da?) şi mai ales nu uita că "dacă dragoste nu e, nimic nu e" (scuză-mă, nu mă pot abţine să dau citate, deformaţie profesională).

În final, mai vreau să te rog ca plicul sigilat, cu Post-scriptum, pe care l-ai găsit în scrisoare să-l deschizi numai după ce te vei fi hotărât să te întorci şi să-ţi implineşti visul. Dacă nu vei lua această decizie, aruncă-l! Am încredere în corectitudinea ta pe care ţi-am cunoscut-o în anii de şcoală.

A ta profesoară bătrână de limba română, căreia voi îi spuneaţi atât de frumos... Doamna.

          P.S. Aşadar, dacă citeşti aceste rânduri, te-ai hotărât să mă asculţi şi să-ţi coşi la loc aripa. Mă bucur pentru tine şi îţi doresc succes. Acum, te rog să mă ierţi! Te-am minţit. Povestea pe care ţi-am spus-o nu e a mea. M-am jucat şi eu un pic de-a literatura. Eu am trăit una cu mult mai banală. Am fost o fată nici bogată, dar nici săracă, am urmat drumul pe care mi l-au trasat alţii şi nu cred că mi-a părut niciodată nici bine, nici rău. Aşa-i că te-am păcălit? Vezi cât de uşor ne putem lăsa influenţaţi de literatură? Povestea am auzit-o (cu mai puţine floricele stilistice, desigur) de la menajera noastră, într-o zi ploioasă de vară. Dar n-am aflat niciodată dacă era reală sau inventată. Ce concluzie putem trage, aşadar, din lecţia pe care am învăţat-o astăzi? Că nu trebuie să confundăm viaţa cu literatura, chiar dacă ele se împletesc uneori până când nu mai pot fi separate de o graniţă. Mădălina, viaţa nu e un roman, nici un film şi, din păcate, e mult mai puţin interesantă decât ne-o prezintă aceşti mincinoşi de artişti. Îţi doresc să îţi ajute Dumnezeu să poţi trasa mereu graniţa, să faci distincţia dintre literatură şi viaţă şi să nu uiţi nicio clipă că, în timp ce prima trebuie citită (sau jucată pe scenă, în film), cea din urmă trebuie... trăită!

 

Slobozia,29, 30 septembrie  2014

Pictură de Andrew Atroshenko - Ballerina