„ nu e bine să te îndrăgosteşti în timp ce ninge
şi ninge. şi gigi dobre vine şi bate la uşă
şi ninge. deschid
hai mă teo să bem ceva am ceva vid
în mine hai să astupăm această întristare
această groapă de mirare. Dă-mi o ţigară şi haidem.
recomandabil ar fi să fi fost şi îngerul de faţă
şi îngerul să poarte numele de bianca
mai tacă-ţi fleanca, zise helistul.
eu o fac pe tristul şi bem şi vorbim şi vorbim
până aproape de ţintirim
şi întorcându-mă acasă şi vâjâindu-mi capul îmi zic
trebe că am ceva nimic
trebe că am făcut-o lată
prin viscol trecu o părere de fată
şi ninge şi ninge până la cantina săracilor
şi lupul singuratic are în ochi un ultim fior
pleacă, sunt prea bătrân şi prea departe de dor”
Aceasta a fost poezia lui Nicolae Teoharie la prima temă dată de mine: „Îndrăgostire”. Mi-a dat voie s-o includ în articol. Astfel, nădăjduiesc că mi-a crescut şi mie cota. Ei, nu vorbesc de cotele celea care mi-au cam crescut în ultimul timp şi care, zice-se, în mod normal trebuie să fie 60. Văleu!
Teoharie ne-a dat şi el o temă. De gândire. Zice că a observat, trâgând cu urechea ba ici, ba colo, ba, mai cu seamă la televizor, câte vorbe deşarte folosesc oamenii în conversaţii. Câte banalităţii şi inutilităţi spun doar de dragul de a se auzi vorbind. E-adevărat, atât de des uităm avertismentul Mântuitorului: „Vă spun Eu vouă că pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei: 12, 36). Dacă am crede aceasta (păi de ce s-o credem? E mai demn de crezare un neica-nimeni care înşiră tâmpenii la televizor!), ne-am cutremura. Şi am fi mai atenţi cu fiecare vorbă rostită. Teoharie are şi o soluţie (brr!): încearcă să-şi imagineze o lume în care oamenii ar avea „de cheltuit” un anumit număr de cuvinte pe zi („Femeile mai puţine”, zice, uitându-se către mine. Păi da! Şi vă mai miraţi când femeile devin extremiste. Am vrut să zic feministe). Crede că, dacă li s-ar aloca numai un anumit număr de cuvinte pe zi, oamenii ar fi mult mai atenţi cu ceea ce spun. Şi – zic eu – şi-ar perfecţiona arta mimatului. Mi-a sugerat c-aş putea folosi ideea în proză. Mă voi strădui să n-o ratez şi să fiu la înălţime… atunci când o astfel de idee mă va inspira.
Întâlnirea noastră a avut loc, ca de obicei, sâmbăta. Pe 06 august. Au semnat condica: C. Bunoaica, Ghe. Dobre, N. Teoharie, F. Ciocea, subsemnata şi… Căprioara. Nu ştiţi cine-i Căprioara? Se cuvine să vă spun: Căprioara e soţia lui Florin (ciobăniţa, cum ar veni). Ei, o cheamă Teodora, dar nu asta-i important. Porecla de Căprioara şi-a câştigat-o pe merit. Ca să fiu sinceră, eu aş fi preferat s-o „cheme” Melcuşoara. Sau Ţestosişoara. Veţi vedea de ce. Într-un sfârşit de săptămână din iulie, am fost la munte împreună cu Florin, Căprioara şi alţi câţiva prieteni. Această exasperantă Căprioară, împreună cu al său consort (Căpriorul, va să zică) au scos sufletul din mine. Într-una din zile, am urcat către vârful Iezeru-Păpuşa. Şi-am urcat, şi-am urcat… Şi cine credeţi că era mereu în fruntea plutonului? Căprioara! Mă enerva la culme. Pândeam momentul când rămânea în urmă, să mai culeagă nişte fragi, nişte plante medicinale. O luam şi eu mai repede la picior şi-mi ziceam, victorioasă: „Adio, Căprioară!”. Dar ţi-ai găsit! Când mă bucuram mai tare, numai ce-o vedeam trecând pe lângă mine ca un Inter-City pe lângă o haltă părăsită. Nici măcar n-aveam timp să-i pun piedică. Şi mai şi zâmbea! Şi mă mai şi încuraja: „Hai că mai e puţin!”. Să vă mai spun că are şi nişte ani în plus faţă de mine? Florin, şi el, pe de altă parte, cu încurajările: „Hai că acum urmează o pantă lină!”. Atât de lină, încât respiram ca peştele pe uscat. Vorba lui Bogdan, unul dintre tinerii veniţi cu noi (reţineţi, tineri!): „Dacă asta e pantă lină, nu-mi doresc să aflu cum arată o pantă abruptă la nenea Florin!”. Nici eu, se-nţelege.
Mi se pare mie, sau aşteptaţi ceva? Dacă aşteptaţi să vă spun ce s-a petrecut la stână, aşteptaţi mult şi bine! S-au petrecut nişte lucruri atât de înalte, încât eu, care nu stau prea bine cu înaltele, ci mai degrabă cu sunetele joase, am preferat să ies afară, la câini. Ăia nu umblă cu farafastâcuri. Ori te mănâncă, ori te iubesc. Mi-a ajutat Dumnezeu de-am scăpat nemâncată. Dar te pui cu fiinţa superioară numită om! Omul a inventat acea noţiune zisă şi „dragoste cu năbădăi”. I-am lăsat pe prietenii mei să-şi „declare dragostea” reciproc, pe tonuri care mai de care mai înalte, apoi, când m-am întors, sătulă de dragostea canină exprimată cu salivă din abundenţă, spiritele deja se mai calmaseră, iar „combatanţii” trecuseră la declaraţii adevărate şi demne de luat în seamă. Cândva, Dobre ne spusese: „Voi, orice-aţi face, rămâneţi prietenii mei şi, orice mi-aţi face, eu tot vă iubesc. De iubirea mea nu scăpaţi. Iar pe tine – zice către mine – eu aşa te percep, dar sunt convins că şi ceilalţi, ca pe sora noastră. Fie că-ţi place, fie că nu”. Îmi place, cum să nu? Cu atât mai mult cu cât – recunosc – eu n-am ajuns atât de sus pe scara iubirii, încât să continui să iubesc pe cineva orice mi-ar face. Dar tind către asta. Ceea ce înseamnă că am şanse să şi reuşesc. Sau cum ne-a spus Teoharie acum: „Voi nu-nţelegeţi? Eu chiar vreau să călcaţi pe inima mea!” Ce declaraţie de dragoste mai frumoasă ţi-ai dori? Ei, dragi prieteni, scumpii mei fraţi, şi eu vreau să călcaţi pe inima mea. Însă vă rog, scoateţi-vă bocancii-nainte! Promit că şi eu voi face la fel. O inimă nu-i nici tren de aterizare, nici drum de călcat cu şenilele. În schimb, poate să-ţi fie palat, câtă vreme te găzduieşte într-însa.
Închei rotund, tot cu una dintre poeziile poetului Nicolae Teoharie, scrisă la cea de-a doua temă: „Iubire şi credinţă”:
„ eram eu, eu şi bunul Dumnezeu
pe o stradă însorită şi înverzită în munteni-buzău
o grămadă de nisip
o mină uşoară fără chip, aproape săracă
şi patru copii la joacă.
şi zice un copil: eu nu am frică
mama are maşină mică şi mulţi bani şi-i frumoasă
şi mama, zise altul,
îmi aduce dulciuri şi înaltul când vine acasă.
eu, zice adi, o ajut pe mama şi o ascult
ea munceşte până la mult. şi o dor şalele
şi o ajut să-și pună sandalele, să se ridice sus
c-o vrea și ea să fie mângâiată de Iisus…”
Slobozia, 27 august 2011
Publicat în „Helis”, septembrie 2011
