Am
simțit nevoia să cobor, să merg pe aleile năpădite de buruieni, printre
căsuțele maro din lemn, aflate într-o tristă ruină. Le mângâiam cu privirea,
le-aș fi oferit alinare ca unor ființe. Majoritatea aveau geamurile lipsă ori
sparte, în fața unora dintre ele erau azvârlite la întâmplare saltele și perne
vechi. Din loc în loc, câte o cioară țopăia nedumerită, căutând doar ea știa
ce. Dar eu ce căutam? Urma pașilor mei de odinioară, când abia ieșisem din
copilărie? (Deși – pe un anumit palier – aș zice că n-am ieșit nici acum). Poate
chiar asta căutam, încercând să mă regăsesc, să mă înțeleg, să pricep de ce
uneori lucrurile se simt ca atunci. Căsuțele acelea găzduiseră cândva
exuberanța copilăriei aflate în tabără la mare. Dar eu nu-mi aminteam veselia,
ca și când mereu ar fi fost așa, o stare de ruină ce aduce mai mult a bătrânețe
avansată.
Purtându-mi
pașii la întâmplare pe cărăruie, am avut un flash
de memorie cu mine, atunci, plimbându-mă la fel, pe una dintre alei. Amintirea
m-a însoțit, cu latura sa vizuală și auditivă. Pe de o parte, mă vedeam
tărăgănându-mi pașii, simțind o nostalgie după ceva necunoscut, poate doar
intuit, așteptând ceva, pe cineva, în rochia mea albă cu floricele. Începuseră
să mi se cunoască sânii și, dintr-o pudoare exagerată, considerând că decolteul
rochiei e cam adânc, azvârlisem pe mine puloverul alb croșetat de bunica, având
model cu forme de frunze în relief. Era vară, îmi era cald, dar strângeam
puloverul pe lângă mine, ca într-o îmbrățișare. O îmbrățișare dorită, căreia îi
simțeam lipsa.
Pudoarea nu-și avea rostul
acolo, eram singură printre căsuțe, ceilalți copii își făceau jocurile undeva
mai departe. Ajungea până la mine râsul lor sănătos, le auzeam vociferările,
fără să înțeleg ce spun, se evidenția mai cu seamă râsul Luizei, fata care
părea mult mai dezvoltată și mai „domnișoară” dintre toate, râsul ei cu toți
dinții și având în ochi sclipiri care vorbeau de ispite. Mi-ar fi plăcut să râd
și eu ca Luiza, să mă comport la fel de dezinvolt, dar nu știam cum poți râde
fără motiv anume și mai ales cum poți râde cu toți dinții fără să lași impresia
că rânjești. Luiza aduna toți băieții în jurul ei, cumva găsea o vorbă pentru
fiecare, chiar și pentru cei urâți, de vreme ce făceau parte din armata ei de
prizonieri. Vezi, d-aia eu n-aș fi putut fi Luiza. Și dintr-o mie de alte
motive.
Părul ei era buclat, buzele
groase și senzuale, trupul îi era bine dezvoltat, dar ea nu se rușina de nicio
parte din el, ba, din contră, părea că vrea cu tot dinadinsul să scoată în
evidență ceea ce era de remarcat. Era normal s-o adore băieții. Dar eu n-o
invidiam pentru asta, pajii ei nu erau pentru mine, atâta doar, voiam să știu
cum reușește. Până la urmă, cam pricepusem eu că e vorba de încredere. O
încredere în sine care mie îmi lipsea. Poate că ea avea tată. Care o iubea și
îi spusese că e frumoasă.
Cu
toate astea, nu m-ar fi ajutat cu nimic să-i studiez metodele, oricum nu le-aș
fi aplicat. Pentru mine, erau tușe prea îngroșate, indicii pentru paji. Eu
preferam să mă furișez pe alei, să-mi aștept regele. Lasă că n-a venit nici
acum, asta-i altă poveste! Un rege n-are nevoie de stridențe, nici să i te vâri
în ochi prin orice mijloace, un rege e cel care știe și vede și simte și poate
și îndrăznește. Însă, de regulă, regii
au treabă, au de purtat războaie și asta le ocupă tot timpul.
Timpul.
Se întorsese timpul și acum, eu mergeam pe aceleași alei, doar mult mai prăfuite,
mai pline de bălării, instinctiv strângeam pe lângă mine un șal, tot ca-ntr-o
îmbrățișare, simțeam o nostalgie nedefinită, un dor după ceva, după cineva,
încercam să înțeleg, cu râsul de demult al Luizei răsunându-mi în auz. Amurgea,
cerul semăna cu cel de atunci, iar din stânga, se auzea muzica dintotdeauna a
mării.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 25/ 26 iulie 2023
Din volumul în lucru „Frumusețe străină”
Apărut în revista „Literadura”, martie 2024
