Suceva și
împrejurimi, 30 iunie-3 iulie 2022, cu UUR, filiala București
Misterioasa aplecare a sufletului
către anumite muzici sau locuri sau oameni - nu mi-am deslușit-o niciodată. Nici
n-am încercat. Mă las purtată în voie de misterul acesta nedeslușit, într-o
lume în care prea se vor toate dezlegate, puse sub microscop, fără a sluji
descoperirilor științifice. La ce mi-ar folosi, bunăoară, să aflu de ce
acordurile Baladei lui Ciprian Porumbescu izvorăsc în mine dureri și doruri și
mângâieri pe care nici o altă muzică nu mi le transmite la asemenea intensitate?
Și ce înaltă revelație aș avea, aflând de ce în Bucovina mă simt cel mai acasă,
deși casa-mi, la propriu, este mult mai departe? Sunt trăiri pe care le primesc
ca atare, cu bucuria cu care își primesc copiii jucăriile, fără a se întreba
dacă le merită. A fost și cazul darului pe care l-am primit (meritat,
nemeritat?) de la Filiala București a Uniunii Ucrainenilor din România (UUR),
al cărei președinte este scriitorul Mihai Traista, și care a organizat o
excursie în Bucovina, în perioada 30 iunie - 3 iulie 2022.
Joi, 30
iunie 2022
Plecați din București, de dimineață, am poposit, în
drumul nostru, la Mausoleul de la Mărășești, monument istoric dedicat eroilor
Primului Război Mondial. Istoria n-a fost blândă pe aceste meleaguri (dar a
fost undeva?), iar aceste obiective turistice sunt o pavăză împotriva uitării,
dar ar trebui să fie și lecții de învățat pentru totdeauna, presupunând că omenirea
a ajuns la maturitatea la care să învețe din greșelile trecutului.
Mausoleul impresionează atât prin
somptuozitate, purtând și amprenta a doi mari sculptori - Cornel Medrea și Ion
Jalea, cât și prin tragismul evenimentului căruia i-a fost închinat. 480 de
ofițeri și peste 21.000 de soldați și-au dat viața în luptele crâncene care,
dacă s-ar fi terminat cu înfrângerea României, aceasta ar fi fost dizolvată ca
stat, urmând ca teritoriul să fie anexat Austro-Ungariei. „Pe aici nu se
trece!” a fost deviza lansată de generalul Eremia Grigorescu, care a condus
personal operațiunile și al cărui mormânt se află alături de cele ale
soldaților săi, după propria voință. Mausoleul găzduiește și un muzeu al
armelor, armamentului și obiectelor specifice războiului. Când l-am vizitat și
cu altă ocazie, am aflat și povestea impresionantă a Măriucăi Zaharia, o copilă
de numai 12 ani, animată de spiritul patriotic, care s-a jertfit în încercarea
de a ajuta soldații Armatei Române. Atâtea vieți tinere irosite, peste care s-a
așternut liniștea! Iar frumusețea din jur pare un modest omagiu adus acestora.
Ce-i drept, nu prea ne dă mâna să admirăm, deși ar fi meritat, din pricina
temperaturii exterioare foarte ridicate. Ne grăbim, așadar, spre binefacerile
aerului condiționat din microbuz, unde șoferul ne așteaptă mereu calm și
pregătit pentru drum.
Ne
punem fracurile imaginare și-i dăm bice către Casa Albă, unde vom lua masa. De
ce sunteți suspicioși? Ziceam de Restaurantul „Casa Albă” din Adjud. Apoi ne
continuăm drumul până la Suceava, unde ne așteaptă pregătită de gală Pensiunea
„Curtea Bizantină”, patru margarete. Patru margarete și-un snop mare de
lavandă, la intrare, crescut parcă din piatră, în jurul căruia roiau
neobositele albine. Seara se prelungește până târziu în noapte, în ciuda
restricțiilor (im)puse de o ființă de-a casei, grijulie cu somnul nostru, care
insista să ne trimită la culcare de la ora 22:00. Punct.
Vineri, 1
iulie 2022
Cod galben de caniculă, dar și dress-code tot cam galben. Ne începem ziua caniculară cu un popas
la Filiala Suceava a Uniunii Ucrainenilor
din România, unde ne întâmpină cu un zâmbet călduros și cu „poale-n brâu”
domnul profesor Ilie Sauciuc, președintele filialei. Domnia sa ne oferă o
mulțime de date privind activitatea UUR în zonă, dar și despre minoritatea
ucraineană, aspecte ce vizează viața socială, cultura și tradițiile, educația
etc. Vom oferi și aici câteva, după cum a reușit să le noteze cronicarul, cam
dezvățat - ce-i drept - în ultima vreme, de scrisul de mână. Înainte de toate,
însă, domnul Sauciuc ne recomandă să vizităm, la Cornu Luncii, vechiul pichet
de frontieră între Imperiul Austro-Ungar și Regatul României. Deși ar fi fost
un punct interesant de văzut, măcar ca însemnătate istorică, n-am mai apucat
să-l vizităm, dat fiind numărul mare de obiective care se aflau deja în
program.
Ni
se confirmă faptul că în Bucovina există o mare diversitate multietnică, aici
trăind în bună înțelegere douăsprezece etnii, printre care și cea ucraineană,
fiecare păstrându-și propriile tradiții și totodată integrându-se locului. La
recensământul din 2011, erau declarați 5916 ucraineni, dar se pare că, în
realitate, erau peste 10.000 (din diverse motive, unii nu își declară etnia). Huțulii
reprezintă o subcategorie a etniei. Vama Siret se află la 40 de km de Suceava.
Cei mai mulți ucraineni din Suceava trăiesc chiar pe frontieră, în zona
Siretului (Mușenița, Văscăuți, Bălcăuți). Două dintre comunitățile importante
de ucraineni în apropiere de Suceava nu își mai recunosc apartenența la etnie (Ipotești
și Dărmănești). În Dărmănești există o organizație a rutenilor, care se mai
numesc rusini, rusini ucraineni, ruși carpatini, ruteni transcarpatini, și a
căror origine se pare că a rămas încă neelucidată, dar sunt considerați - ni se
spune - tot o subcategorie a etniei ucrainene. Pentru mine, aceste aspecte sunt
mai puțin importante, întrucât, atunci când privesc omul din spatele etnicului,
oricum s-ar numi (și cel mai adeseori asta fac), ajung la convingerea fermă că
suntem cu toții un neam. Oricâte lucruri ne-ar separa și ne-ar conferi
indentitate, sunt câteva (esențiale) care ne aduc la același numitor: iubim la
fel, suferim la fel, plângem și râdem la fel. Restul sunt amănunte. Din păcate,
amănunte care mai tulbură și acum liniștea omenirii.
Datele
privind educația se prezintă astfel: în zonă, există 17 unități școlare în care
se studiază limba maternă (ucraineana), aceasta fiind învățată de aproximativ
2.100 de elevi. Patruzeci și opt de profesori și învățători predau limba
ucraineană. Câteva dintre stimulentele care îi motivează pe tineri să învețe
limba maternă sunt: parteneriatul școlilor cu UUR, aceasta acordându-le mult
sprijin, organizarea Olimpiadei de limbă ucraineană, a activităților și
concursurilor regionale și naționale, cum ar fi recitarea poeziei ucrainene,
sărbătoarea limbii materne, acordarea unor premii în bani la concursuri,
finanțarea „per capita” (reprezentând surse de finanțare consistente în școli).
Filiala desfășoară cam 2-3 activități
culturale lunar. În luna februarie, sunt comemorați scriitorii ucraineni din
Bucovina. Tot cu această ocazie am aflat că domnul Mihai Traista scrie o
istorie a literaturii ucrainene din Bucovina, demers absolut lăudabil.
Întrebat
cum au reușit să gestioneze situația creată după 24 februarie 2022, știut fiind
că prin Vama Siret s-au refugiat cei mai mulți ucraineni, domnul Sauciuc a
afirmat că filiala UUR s-a implicat în organizare, în Siret fiind găzduiți
peste 500 de refugiați. Dacă la început problema o constituia numărul mare de persoane,
se pare că, în prezent, principala problemă rezidă în traficul rutier îngreunat
de cozile imense care se formează. Domnia sa ne vorbește și despre problemele
care au existat, mai ales la început, întrucât au fost luați prin surprindere
și, pentru a ajuta, a fost nevoie de multă autoinformare. S-a organizat,
totuși, o rețea de cazare la persoane, iar după aproximativ trei săptămâni,
organizarea a devenit ceva mai instituționalizată. Efortul a fost imens, s-au
constituit grupuri de lucru pentru a gestiona cazările. Din păcate, pe alocuri
au existat și probleme create de unii refugiați, cele mai grave vizând
situațiile de trafic de persoane și droguri. Au existat și informații false
care au perturbat procesul de gestionare a refugiaților, cum ar fi aceea că se
oferă fiecăruia câte 100 de euro de către Crucea Roșie.
Mai aflăm că Universitatea din Suceava
are propria rețea de ajutorare, că majoritatea refugiaților se întorc și că,
printre cei cazați, au fost și membrii lotului național de înot al Ucrainei.
La
ieșirea din sediul primitor, mai zăbovim la „un pahar” de vorbă. Vorbă caldă și
apă rece, atât de binevenită sub soarele nemilos. Asociez Suceava persoanei
care mi-a fost gazdă pentru prima dată când am venit aici, în 2008, la
Festivalul Literar „Eusebiu Camilar - Magda Isanos” - poeta Carmen Veronica
Steiciuc, cea care se ocupa de organizare. Dumnezeu s-o odihnească și să aibă grijă
de sufletul ei mare! Parcă o văd pe peronul gării, oferindu-ne bujori roz celor
pe care ne-a condus și așteptând după fiecare să-i plece trenul. Când trenul ei
a plecat pentru totdeauna, anul trecut, în plină pandemie, nu i-am fost
aproape, conducând-o cu o floare. Simt nevoia să-l întreb pe domnul Sauciuc de
ea. Spre bucuria mea, mi-a spus că au organizat frumoase activități culturale
împreună (Carmen a fost cea care a înființat Teatrul „Matei Vișniec”, căruia i
s-a dedicat până în ultima clipă). La Voroneț, o zi mai târziu, i-am aprins o
lumânare. Tot ea mă dusese prima dată acolo, cum și pe dealul Oadeci, cum și la
Casa Memorială din Udești. Trec oamenii, dar le rămân faptele și mai ales
gingășia cu care se apropie de semeni.
 |
Cu poeta Caren Steiciuc, la Voroneț, mai 2008
|
Ne-am continuat periplul prin
minunatul ținut bucovinean, întâlnind, la un moment dat, localitatea Dănilă. Nu
știam că am o moșie pe-aici! Mihai Traista ne spune că aici s-a născut Ștefan
Tcaciuc, fost deputat român de origine ucraineană, membru al Uniunii
Ucrainenilor din România și în Uniunea Scriitorilor din România și Ucraina.
Ajungem într-un loc frumos, o curte
unde iarba e verde și din care pătrundem într-o căsuță incredibilă prin
comorile pe care le deține. Aflăm că acolo se află Colecția Etnografică „Paul Torac”. Ne întâmpină un tânăr care
vorbește cu multă pricepere și pasiune despre lucrurile vechi de valoare
strânse în timp, întru păstrarea tradiției huțulilor, care sunt ucraineni
refugați în munții Bucovinei, fugiți din Imperiul Austro-Ungar care insista să-i
convertească la catolicism. Costumele populare sunt absolut superbe, iar
tânărul Paul Torac ne spune că erau foarte viu colorate, fapt care dovedea că
nu se temeau să iasă în evidență, nedorind să se ascundă, iar la gât purtau
salbe de cruci. Un fapt interesant este că femeile vârstnice purtau aceleași
culori vii ca și tinerele, lucru ce vorbește de o anume frumusețe a gândirii
huțulilor.
Aflăm că minunea în
care am intrat ca într-o altă lume este un muzeu de familie de care se ocupă
Paul, împreună cu sora sa geamănă, cu mama și bunica lor. Obiectele sunt
provenite din familie, dar și din alte locuri, pe unde le-au găsit, pentru că -
ne spune amfitrionul nostru - ar fi fost păcat să se piardă. Vedem și un război de țesut, căruia Paul îi
spune altfel, întrucât „bunica ne-a interzis folosirea cuvântului „război””, o
roată de tors, o furcă, fiare de călcat cu jar, alte obiecte folosite la
diverse treburi casnice.
O secțiune separată
a muzeului cuprinde mulțime de ouă încondeiate, unul mai frumos decât altul. Domnul
Torac ne vorbește despre cele două tehnici de încondeiere, insistând asupra
faptului că s-a păstrat și tehnica veche, cea care folosește ceară de albine
după fiecare fond de culoare (tehnică ce a fost înregistrată la OSIM). Mai
vedem, de asemenea, coșulețe de ou de struț, scoarțe în culori vii și multe
alte minunății care bucură ochiul și sufletul. Cei care doresc mai multe
detalii pot accesa pagina de facebook Ouă încondeiate - ArtCraft Torac. Invităm
pe oricine are drum prin zonă să nu rateze această oază de frumusețe și istorie
trăită, pe lângă care e posibil să treci fără să-i acorzi importanță, dacă nu
știi ce ascunde. Ca și în alte locuri, și aici ospitalitatea a fost la
înălțime. Am fost serviți cu minunate specialități „Poale-n brâu”, apă și suc.
Am schimbat registrul, vizitând
fabrica de încălțăminte „Marelbo” care, dincolo de produsele de calitate expuse
în magazin (și din care unii dintre noi nu ne-am putut abține să nu târguim),
arăta, la exterior, ca o grădină superbă, cu multe flori. De fapt, pe unde am
fost, era plin de flori, nu doar la mănăstiri, dar și curțile, casele
oamenilor, totul îți crea senzația că te plimbi printr-o grădină a Raiului.
Am vizitat apoi Mănăstirea Putna,
monument istoric, și muzeul acesteia. Chiar a doua zi urma să fie sărbătoarea
hramului - Sfântul Ștefan cel Mare, ctitorul mănăstirii. Pentru sărbătoarea de a
doua zi era pregătit un altar de vară.
Ne-am continuat drumul până la Chilia
Cuviosului Daniil Sihastrul, săpată într-o stâncă. Se știe că Daniil i-a
proorocit lui Ștefan cel Mare că va ajunge domnitor al Moldovei, lucru care s-a
întâmplat în 1457. Tot la îndemnul lui Daniil, Ștefan a construit Mănăstirea
Putna, în anul 1466. Ceva mai încolo de chilie se afla Casa Crenguța, unde,
printre diverse lucruri ce ispiteau călătorii spre cumpărare, se afla și un
borcan pe care scria „Ceai antisovietic”. Nu știm ce efecte va fi având
respectivul ceai (nimeni nu l-a încercat acolo), dar cu siguranță unii și l-au
luat sau măcar s-au pozat cu el.
Sâmbătă, 2
iulie 2022
Mihai Traista, conducătorul grupului,
ne anunțase de cu seară, spre bucuria tuturor, că a doua zi vom merge cu
mocănița. Ceea ce s-a și întâmplat. Unii dintre noi, mai de prin coada
microbuzului, ne-am ocupat cu compoziția unor strofe pe care le-am pus pe o
melodie cunoscută, întru slava mocăniței. Ideea i-a aparținut poetului Cristian
Ghica, la ea a aderat și poetul Traian Chircuță, precum și subsemnata, a cărei
contribuție s-a limitat mai mult la a scrie versurile, spre neuitare. Acest
cântecel l-am cântat pe mai multe voci (răgușite și în falset) chiar în
trenulețul care ne afuma, drept pedeapsă că nu i-am făcut o creație mai de soi.
Dar măcar i-am amuzat pe alocuri pe companionii noștri.
„Mocănița e o
fiță,/ La Suceava, lângă Rai;/ Ne-am pus ie cu altiță/ În Uniunea lui Mihai.”
Așa ceva. Fița, pardon! mocănița am luat-o din gara Moldovița (rimă neintenționată).
Dar înainte de plecare, domnul Ilie Sauciuc, care ne primise la sediul filialei
UUR, ne-a invitat lângă o mașină în al cărei portbagaj ne așteptau bunătăți
pregătite și oferite cu drag de domnul Gelu Clitnovici, directorul Liceului
Tehnologic „Vasile Cocea” din Moldovița: iar „poale-n brâu” (o minunăție!), gogoși,
apă și palincă. Din nou, ospitalitatea bucovineană ne-a adus un zâmbet larg și
binefaceri pentru papilele gustative. Cu mocănița a fost, desigur, interesant
și o plăcere să admiri peisajul superb în mersul ei din alte vremi. La capătul
cursei, am făcut popas la Argel (tot în județul Suceva), unde ne-au întâmpinat
cu veselie oamenii locului pregătiți cu de toate: mâncare tradițională,
băutură, diverse suveniruri și chiar muzică. Muzica târgoveților de odinioară. După
ce ne-am „făcut plinul” am pornit înapoi cu mocănița, către gară, de unde am
apucat alte drumuri, spre locuri sfinte. Mi-a rămas în minte un cal alb pe o
pajiște verde. Și cum poetul Traian Chiricuță ne-a molipsit pe toți de poezia
lui superbă, mi-au venit instantaneu niște versuri: Calul alb pe pajiște ce
paște/ Lângă împietrirea unui plâns/ Mi se duce-n suflet, unde naște/
Alte-ndrăgositiri fără răspuns. Și ca dovadă că nu doar pe mine m-a
„contaminat”, a doua zi, Mihai Traista ne-a citit o splendidă poezie pe care a
scris-o „în stilul lui Traian”.
Mănăstirea
Moldovița. Situată în comuna Vatra Moldoviței, județul Suceava, la 15 Km de
Vama, mănăstirea este inclusă și ea pe lista monumentelor istorice. Ne spusese
domnul Sauciuc ceva legat de aceasta, zicând de „Mărul de aur”, dar nu
înțelesesem cu exactitate la ce se referă. Astfel că am întrebat un părinte
care mi-a spus că Mărul de aur este o distincție care se acordă de UNESCO
pentru pictură exterioară, iar Moldovița este una din cele cinci mănăstiri din
toată țara care dețin această distincție. Pictura (executată al fresco) este cu adevărat
impresionantă, fiind, alături de cea a Voronețului, poate cele mai grăitoare atestate de
strălucire spirituală din vremea domniilor lui Petru Rareș.
La Gura Humorului, ne-am fotografiat cu statuia Olgăi Kobyleanska, scriitoarea
de origine ucraineană, născută la Gura Humorului și care a trăit și la
Cernăuți, unde un teatru îi poartă numele.
Ne-am
continuat drumul și rugăciunea la Mănăstirea
Humor și Mănăstirea Voroneț,
alte două superbe și încărcate de spiritualitate așezăminte monahale. La Humor impresionează turnul construit în
timpul domniei lui Vasile Lupu (1641), precum și biserica veche, cu pictura
ștearsă pe alocuri, așteptându-și parcă straie noi. Biserica nouă nu am putut-o
vizita, fiind închisă. Legenda Mănăstirii Voroneț unește pe vecie - așa cum
aflăm de pe site-ul mănăstirii - două mari personalități ale vremii în care a
fost construită: Domnitorul Ștefan cel Mare și Cuviosul Părinte Daniil, „cel
dintâi sfetnic duhovnicesc și rugător al voievodului Ștefan”.
„Iară
Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la
Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă
în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă
afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în
chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat
Ştefan-Vodă pre sihastru ce va face, că nu poate să se mai bată cu turcii;
închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că
războiul este al lui, numa, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în
numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii”[cronicarul
Ion NECULCE].(conf.
https://www.manastireavoronet.ro/prezentare-generala-manastirea-voronet/)
Ultimul popas l-am
făcut la Cetatea de Scaun a Sucevei,
o cetate medievală construită de Petru I Mușat, la sfârșitul secolului al
XIV-lea, făcând parte din sistemul de fortificații al Moldovei de la vremea
aceea. Impresionează atât prin dimensiuni, cât și prin măiestria realizării
tehnice. Modalitatea de prezentare este una modernă și bine pusă la punct, prin
filme, holograme, imagini electronice, dispozitive de ghidare prin căști etc. Dar
mai presus de toate, se simte o liniște așternută peste frământările de
odinioară. Ni se înfățișează, printre altele, fragmente din jurnalul lui
Francisc Radzewski, membru al soliei polone care a traversat Moldova către
Istanbul în perioada februarie-martie 1700, din Letopisețul Anonim al Moldovei
după bătălia de la Vaslui, 1475, informații despre monedele medievale din vreme
(prima a fost emisă de Petru I Mușat; cei mai mulți domnitori ai Moldovei au
emis monede în argint și bronz, singura în aur fiind emisă de voievodul Cetății
Suceava și fiind folosită pe vremea domnitorului Dabija), arborele genealogic al lui Ștefan cel Mare și
multe alte informații de interes istoric.
Seara a fost
una cu muzică și poezie, în care ne-a încântat peste poate cantautorul Traian
Chiricuță, pe care mulți dintre noi îl consideră un mare poet, ceea ce și este.
Poezia sa, în aparență simplă, capătă valențe surprinzătoare când te aștepți
mai puțin, iar pusă pe muzică te face să uiți aproape că trăiești pe pământ.
Cu părere de
rău, după o astfel de excursie aducătoare de multe bucurii spirituale și
intelectuale, ne-am întors în 3 iulie fiecare la casele noastre. Dar mai presus
de toate a fost bucuria de a cunoaște oamenii, de a intra în contact cu bogăția
interioară a fiecăruia.
Am consolidat sau legat frumoase prietenii, îndeobște
artistice, cu scriitorii Mihai Traista (și doamna Vali), Traian Chiricuță,
Cristian Ghica, cu actorul și regizorul Vasile Toma, cu artistele Felica Radu
și Zenovia, Mihaela și Alex Ionescu, Rodica Ion, domnul doctor Constantin
Venerus Popa, doamna Popa, prof. Floarea Nagâț și frumoasa-i fiică.
Pentru mine, a fost o bucurie pentru care știu doar să
mulțumesc în cuvinte nepricepute. Mulțumesc, UUR și tuturor celor care m-ați
încântat cu prezența domniilor voastre!
Dedic această modestă cronică tuturor
fraților noștri ucraineni, din România și de pretutindeni.
Florentina
Loredana DĂNILĂ (DALIAN), Slobozia, 07 iulie 2022
