Piesă cu două personaje
de Florentina Loredana DALIAN
Personaje:
El şi Ea, aflați la vârste mature, căsătoriţi de niște zeci de ani.
El este un artist, fost dirijor, retras din activitate, și compozitor, genul pentru care arta a fost singura rațiune de a exista, trăind în arta lui închis ca într-o cochilie, fără a observa mare lucru din aspectele exterioare.
Ea, psiholog, în ciuda replicilor acide pe care i le adresează, este o soție care a ales (din motive ce vor fi dezvăluite pe parcurs) să-l sprijine cu orice preț în demersul artistic, fapt neobservat de soțul ei, căruia i se pare firesc, chiar și atunci când ea duce lucrurile până la extrem, „angajându-i” o muză.
Ideea centrală se bazează pe neputința artistului dedicat total artei sale de a-și îndeplini cu succes și responsabilitățile din viața personală, sacrificiile care se fac, atât de o parte cât și de cealaltă, în încercarea de menține balanța echilibrată, dar și hăul care se cască între doi oameni într-o relație în care poate au nimerit greșit.
Acţiunea se petrece în casa lor.
O cameră destul de spaţioasă, două canapele, fotolii, masă, scaune, oglinzi, o pianină etc.
Scena 1
Ea, pe o canapea, abia trezită din somn, răsfoieşte o revistă. La scurt timp, apare şi el, întinzându-se.
El: Bună dimineaţa!
Ea: (mormăie): Bună dimineaţa! Te-ai trezit?
El: Şi în dimineaţa asta!
Ea: Bine.
El: Te bucuri sau e un fel de a zice?
Ea: Un fel de a zice.
El: Ah! Sinceritatea ta! De fapt, cu asta m-ai cucerit.
Ea îl priveşte mustrător, cu sprâncenele ridicate.
El: Am vrut să zic „Şi cu asta”.
Ea dă din cap aprobator.
El: Deşi… parcă m-aş bucura să mă mai minţi, aşa, din când în când… mi-ar face bine.
Ea: Te-am minţit destul. Nu te-ai prins?
El (şocat): Cuuum? De… câte ori?
Ea: Eh! Cine mai ştie? În atâţia ani… doar n-am stat să număr.
El: Cuuum? (Îşi duce mâna la inimă): Spune-mi că mă minţi!
Ea: Îţi spun, dacă-ţi face bine.
El: Ah! Deci m-ai minţit că m-ai minţit?
Ea: Da.
El: Eu ce să mai cred?
Ea: Crezi ce vrei. Sau ce te-ajută să-ţi scadă colesterolul, glicemia şi alte chestii. Alte chestii care nu sunt scăzute, vreau să zic.
El: Tensiunea!
Ea: Aşa!
Se dă jos şi începe să care pe masă, din bucătărie, alimente, apă, cafea. El mai rămâne în fotoliul pe care se aşezase, cu chef de destăinuiri.
El: Spune-mi că mă iubeşti!
Ea: Tocmai asta făceam. (Îi arată sugestiv cele pregătite pe masă).
El (înciudat): Fir-ar să fie! Nici măcar un pic de romantism?
Ea (privindu-l sever): Romantism? Fii serios! Cui foloseşte? Apoi, suntem nişte ramoliţi. Nu cadrează cu romantismul.
El: Nu cadrează! Dar când nu eram, ramoliţi vreau să zic, nici atunci nu cadra?
Ea: E mult de-atunci.
El: Amintirile, Olivia, amintirile…
Ea (trântind ibricul pe masă): Iar ai uitat că nu mă cheamă Olivia!
El: Oh, scuze! N-am uitat, dar… vorbeam cu ea… cred.
Se lasă un moment de tăcere. Se mută din fotoliu şi se aşază la pianină. Interpretează câteva fraze muzicale din Adagio în G minor de Albinoni. În acest timp, ea mănâncă, el pare transportat în alt timp, în alt spaţiu. Se opreşte, cu gândul departe.
Ea: Se răcesc ouăle.
El: N-au decât să scoată şi pui!
Ea (după o pauză): Tot n-ai uitat-o?
El: Nici tu.
Ea: Ei, mi-am adus aminte, că i-ai zis pe nume, altfel… nu prea m-a interesat subiectul.
Se aşază şi el la masă, unde continuă conversaţia.
El: Nu??? Sunt uimit. N-ai fost nici măcar geloasă? Nici măcar un pic?
Ea: De ce? Că ţi-a zburat şi ţie un pic mintea?
El: Mi-a zburat mintea? M-a fript inima! Mi s-a răsucit sufletul! Mi s-a întors fiinţa pe dos!
Ea: Mă rog, ai avut ce-ai meritat. Iar eu nu m-am simţit ameninţată deloc. Te vedeam că oftezi, că te sufoci lângă mine, că n-ai aer, dar ştiam c-o să-ţi treacă.
El: De unde atâta siguranţă?
Ea: Am fost psiholog, ce Dumnezeu! Şi unul bun, ţin să-ţi amintesc! Mironosiţele ca ea nu sunt în stare de nimic mai mult decât să sucească minţile fraierilor ca tine. Dar, dacă ar fi vorba să treacă la fapte, s-ar retrage speriate. Genul cu „mofturi şi prinţipuri”, gen: are familie, o să sufere, bla, bla. Nişte proaste! Eu, dacă mi-ar fi căşunat pe vreunul, nu mă lăsam până nu-l smulgeam de la nevastă-sa. Cât despre tine, nicio grijă…
El: Tu!
Ea (aşezându-i gulerul halatului): Ştii doar că îmi plac lucrurile terminate şi făcute temeinic.
El: Olivia a fost o doamnă. Ceea ce tu…
Ea (râde): Ha! Şi la ce i-a folosit? Din câte ştiu, e singură şi-acum. Ani buni a suspinat după tine, poate mai suspină încă.
El: Credeam că ştii că s-a căsătorit.
Ea: Cu cine? Cu papiţoiul ăla mai tânăr ca ea cu cin’şpe ani? Asta nu se pune.
El: De ce să nu se pună? Iar „papiţoiul ăla” a fost prim-balerin la Operă.
Ea: Da, şi gay.
El: Nu-ţi permit!
Ea: Ţi-a cerut cineva voie?
El: Ascultă, oricâte defecte ai avea, oricât de tare ne-am fi ramolit, oricât ne-ar plictisi existenţa noastră cenuşie, nu te-am ştiut niciodată inventând poveşti pe seama oamenilor. Încetează! Chiar şi degradarea are o limită.
Ea: Eşti ridicol. De unde ţi-a căşunat că inventez? În cabinetul meu veneau tot felul de oameni. Unii nu se limitau la a vorbi numai despre ei. Şi asta nu pentru că erau bârfitori, dar prin natura terapiei, trebuiau spuse anumite lucruri, ca eu să înţeleg. În fine…
El: Şi eşti sigură că soţul Oliviei e…
Ea: Da. Poate ştiu chiar de la el, dar n-am voie să spun.
El: Dar ea a ştiut? Vreau să zic… a ştiut la timp?
Ea: Da.
El: Şi de ce…
Ea: Chiar nimic nu pricepi! Trebuie să ţi se dea totul de-a gata?
(După un moment de gândire): Fie! Am să-ţi explic. Dar îmi rămâi dator. Olivia a fost atât de „a ta”…
El: Să ştii că nu te-am înşelat niciodată. În sensul fizic.
Ea: Ştiu. Nu-s tâmpită.
El: Cum? Chiar ai fost sigură? Deşi ştiai cât o iubesc?
Ea: Da.
El: Adică nu mă vedeai în stare să…
Ea: Adică eşti un pămpălău care n-a fost în stare să ia o decizie, care n-a avut curajul nici să înşele, nici să iubească total, nici să părăsească, care nu şi-a asumat nici un risc, nimic!
El: Halal recunoştinţă! Credeam că merit respect pentru asta. Pentru faptul că nu te-am părăsit, că nu te-am înşelat…
Ea: Nu mă întrerupe! Asta crezi tu, că nu m-ai părăsit, că nu m-ai înşelat?
El: Desigur.
Ea: Mai eşti şi prost pe deasupra.
El: Nu-ţi permit!
Ea: Nu-i nimic, îmi permit eu. Mai vrei s-auzi explicaţia aia?
El: Da, te rog.
Ea: Spuneam, deci, că Olivia a fost atât de „a ta” – şi am înţeles aici că nu ţi-a aparţinut niciodată fizic – încât ea nu a mai putut fi a altcuiva. O fraieră, cum ziceam! Şi totuşi o fraieră de care-mi este milă. Dacă m-ar fi întrebat, i-aş fi spus că nu meritai… Pe de altă parte, orice i-aş fi spus eu, tot n-ar fi schimbat lucrurile. Dar să revin. Cum nu putea rămâne nici multă vreme singură, că lumea-i rea chiar şi în high-life-ul vostru de la Operă, se bârfea, deja unii începuseră să facă aluzii la marea iubire dintre prim-solistă şi dirijor, a preferat să pună capăt acestor mizerii, alegând varianta cea mai convenabilă pentru ea: papiţoiul. Am fost clară?
El (ca după o revelaţie târzie): De ce… de ce nu mi-ai spus până acum?
Ea: De ce să-ţi fi spus? În primul rând erau chestiuni deontologice. Secretul profesional trebuia păstrat. Ştiu foarte multe lucruri despre oameni, dar nimănui nu i-au ieşit vorbe de la mine. Apoi, ce interes aveam să-ţi spun?
El: Am suferit foarte mult când ea s-a căsătorit.
Ea: Aşa şi trebuia. Am sperat c-o să te vindeci crezând-o iubită şi fericită.
El: N-a fost să fie…
Ea. Da. Constat. Nu cred că viaţa îmi va mai da timp, nu mai am nici energia necesară, dar m-ar tenta să scriu un studiu, pe baza experimentului cu tine. Ani de zile să nu poţi uita o femeie… să continuie să te obsedeze. Cred că psihologia se află în pragul unei noi descoperiri şi zău că mi-ar plăcea să fiu eu inventatoarea. Asta dacă nu cumva tu eşti un caz particular, cu totul şi cu totul ieşit din rând.
El: Acum… acum de ce mi-ai spus?
Ea: Nu ştiu. Aşa mi-a venit. Cred că am simţit nevoia să răsucesc cuţitul în rană.
El: Ţi-a reuşit.
Ea: Chiar mă bucur.
Tăcere. Se va sugera, prin muzică sau orice alte mijloace regizorale, o distanţă de neparcurs, o îndepărtare între fiinţe ce nu se mai pot apropia. El poate continua să cânte Adagio. Sau muzica se aude din fundal.
Decorul rămâne acelaşi, până la final, ajutând la sugerarea ideii de monotonie, de repetare, de plictis.
El: Crezi că o să vină?
Ea: Cine?
El: Fiica noastră.
Ea: Întrebarea asta mi-ai pus-o şi ieri.
El: Ştiu.
Ea. De ce te repeţi?
El: Simt nevoia să vorbesc, să nu mă simt singur.
Ea: Eşti singur! Suntem singuri! Nu te mai amăgi degeaba! Spune drept, în decizia de a nu mă părăsi pentru Olivia, cam cât a atârnat teama de eşec, teama de singurătate la bătrâneţe?
El: Nu ştiu. Cred că destul de mult.
Ea: Voila! Şi iată ce mult ţi-a folosit. Vezi, oamenii se tem ca proştii. Toată tinereţea, trăiesc cu teama (admisă făţiş sau nu) că vor fi singuri la bătrâneţe. În sensul acesta, unii stau căsătoriţi, chiar şi cu cine nu le place, alţii înfiază copii, adoptă căţei, fac contracte pe case contra unor obligaţii… Iluzii! Ne hrănim cu iluzii. În realitate, nimeni nu e altfel decât singur. Singur! Golul din viaţă îl umplem cel mai adeseori cu surogate.
El: Şi ţie ţi se pare fiecare zi la fel?
Ea: Nu mi se pare. Este!
El: Ce-am putea să facem?
Ea: Nimic. S-o acceptăm. Să ne acceptăm bătrâneţea, singurătatea, repetabilitatea…
El: Şi totuşi, crezi că o să vină?
Ea: Ce importanţă are? Încetează cu întrebarea asta stupidă! Oricum, când va veni, o să ne anunţe dinainte.
În timp ce pune întrebarea, El se ridică şi se uită pe fereastră.
Ea: Şi încetează să te mai uiţi pe fereastră! Ţi-am spus că ne-ar anunţa dacă ar veni. E fată educată, că doar am crescut-o noi.
El: De ce să nu mă mai uit? Mă uit. Cine ştie, poate într-o zi va avea drum pe-aici şi va trece să ne salute…
Ea: Drum pe-aici! Din Canada! Te auzi vorbind?
El: Da.
Ea: Şi te înţelegi?
El: Uneori. (Schimbând tonul): Ştii ce m-am gândit? De fapt, mi-a venit o idee genială. Să dăm nişte serate muzicale. Eventual şi cu poezie. Da, da, exact aşa: serile de muzică şi de poezie de la … de unde să zicem?
Ea: Din capul tău.
El: Şi din casa noastră, dragă. Din casa noastră. Îţi imaginezi ce frumos ar fi, ce viaţă palpitantă am duce din nou? Poate s-ar scrie şi în gazete, poate am fi invitaţi şi noi în altă parte, poate… Ce faci, nu mă asculţi?
Ea îi face un semn să continue, cu nasul într-o carte, părând că nu prea e interesată de ce-i spune el.
El: Dacă mă asculţi, ce-am zis?
Ea: 50% prostii, ca de obicei! Ai zis că vrei să transformi casa noastră în loc de pelerinaj.
El: Dar tu nu ţi-ai dori să fie altfel?
Ea: Nu. Încă n-am ajuns Sfinte Moaşte!
El: De ce? Dacă viaţa asta te nemulţumeşte, de ce nu doreşti să o schimbăm?
Ea: Pentru că n-ar ajuta la nimic. Pentru că ar fi tot o iluzie. Am aduna mai multe singurătăţi, jucându-şi fiecare rolul ca într-o piesă prost regizată. Apoi i-am trimite înapoi, fiecare cu singurătatea sa. Pe cine, de exemplu, ai vrea să inviţi?
El: Pe foştii mei colegi de la Operă, de exemplu.
Ea: Dă-mi nume!
El: Darius Popescu.
Ea: Ratatul ăla beţiv!
El: Atât vezi tu în el? Darius e una dintre cele mai bune voci baritonale pe care a avut-o România vreodată.
Ea: Prietene, ce n-ai înţeles? Eu nu de voci am nevoie. Mi-au ajuns „vocile” pacienţilor mei! Mi-au ajuns pentru toată viaţa.
El: Erau mulţi? Cu „voci”, vreau să spun.
Ea: Mai mulţi decât s-ar putea crede.
El (imitând-o): Nume, vreau nume!
Ea: Nu pot. Câtă vreme pacienţii sunt în viaţă, nu pot divulga nimic. Iar eu, chiar dacă nu mai lucrez demult, încă mă aflu sub jurământ.
El: Jurămintele din căsnicie tot atât de bine le-ai păstrat?
Ea (Privire agasată): Chiar crezi că ţi-aş spune?
El: Ai avea ce?
Ea (râde): Eşti comic! (Schimbând vorba): Te rog, continuă cu lista invitaţilor!
El: Are vreun sens, dacă tot nu eşti de acord?
Ea: Nu; dar ne mai amuzăm şi noi.
El: Ce rost are? Nu vrei, nu vrei!
Ea: Convinge-mă!
El: (Tace, descumpănit. )
Ea: Uite, vezi, asta m-a enervat enorm la tine! Dacă m-am opus vreodată intenţiilor tale, ai renunţat pe loc. N-ai făcut nici cel mai mic efort ca să-ţi susţii ideile. Aş fi vrut s-aud şi eu măcar o dată un argument, mai multe… Uneori, mă opuneam chiar şi atunci când eram de acord în realitate. Voiam să te determin să ieşi din letargie, să îţi susţii bărbăteşte punctul de vedere, apoi să ai satisfacţia că ai câştigat. Nimic din toate acestea. Astfel, am aflat în scurtă vreme că eşti extrem de uşor de manipulat, că nimic din ce-mi propuneam nu era imposibil în ceea ce te priveşte. (După o pauză de efect): Crezi că-i uşor să trăieşti cu povara asta?
El (surprins): Povară? Dar am crezut că sunt bărbatul ideal în felul acesta. Ţi-am lăsat cu bună ştiinţă frâiele acestei căsnicii. Erau multe lucruri la care nu mă pricepeam. În plus, cufundat în muzică, într-o altă lume decât cea reală, pragmatică, eram conştient că-ţi sunt deja o povară. Ce să te mai fi deranjat şi cu opoziţia?
Ea: Asta e! N-ai nimerit-o!
El: Ce ai vrut tu de la viaţa asta, femeie?
Ea: Întrebarea vine cam târziu. Cam prea târziu.
El: De ce nu mi-ai spus ce-ţi doreai?
Ea: Pentru că sunt lucruri care nu se cerşesc. Pur şi simplu ai vrea ca ele să se întâmple. Ţi-ai dori ca cel de lângă tine să le simtă, să intuiască…
El: Ţi-am spus… eram atât de absorbit de muzică…
Ea: De muzică şi de Olivia.
El: Adevărat.
Ea: Ştii ce-i caraghios? Că nici măcar dorinţele ei nu le-ai înţeles. Invocând, probabil, aceeaşi scuză perfectă: muzica. Ţi-a prins foarte bine. Ca-n bancul ăla cu Einstein: nevasta ştia că-i la amantă, amanta – la nevastă, iar el era la bibliotecă. Tu erai la Operă şi dirijai. Cum e posibil ca un dirijor să nu fie în stare să-şi dirijeze propria viaţă? Arta dirijorală presupune vocaţie şi multe calităţi. Pe scenă ai fost bun. În rest, nu te-a interesat.
El: Clarisa Vianu!
Ea: Bun, văd c-ai schimbat subiectul. Maimuţa asta cine mai e?
El: Ah! Se poate să fii decentă măcar o dată? Este o poetă, o poetă tânără şi foarte talentată. E şi actriţă, recită superb. Ar putea umple serile noastre într-un mod admirabil.
Ea: Mie, îmi trebuie mai degrabă cineva care să-mi umple borcanele cu murături.
El: Câtă vulgaritate!
Ea: Vulgaritate? Dar când îţi pun pe masă, nu te mai saturi. De-acum, când vei dori să mănânci, am să-ţi aduc aminte cât e de vulgar! (Se strâmbă)
El: (nemulţumit) Nu m-ai înţeles, niciodată nu m-ai înţeles!
Ea: (maimuţărindu-se, imitând) Nu m-ai înţeles, niciodată nu m-ai înţeles! Bine că m-ai înţeles tu! Ce-ţi spuneam: omul e întotdeauna singur. Singur! O, desigur, am mers la serate, ne-am arătat în lume, la teatru, la operă, am fost doi. Oh! Înduioşător! În realitate, această lipsă de comunicare, de înţelegere reciprocă, ne-a azvârlit într-un ocean de singurătate. Dar ne-am îmblânzit fiecare singurătăţile aşa cum am putut. Tu cu arta şi Olivia ta, eu cu… ale mele.
El: Ale tale? Care ale tale?
Ea: Vocile, dragă! La ce te gândeşti?
El: Şi tu… ai avut voci?
Ea: Nu eu, pacienţii! Dar au fost cumva ca şi ale mele. Le auzeam noaptea uneori, mă asaltau din toate părţile, aşa cum tu erai invadat de fraze muzicale… Doar că, în timp ce pe tine acestea te hrăneau, te înălţau, din mine mâncau vocile bucată cu bucată…
El: (ironic) Hm… nu s-ar zice, după şunculiţe.
Ea: Vai, ce vulgar!
El: Ai dreptate, m-am molipsit. (revelaţie): Bagheera!
Ea: Bagheera eşti tu! Să nu mă faci pe mine cartea junglei!
El: Nu, dragă, Bagheera e porecla actorului, unuia dintre cei pe care vreau să-i invităm. I s-a spus astfel întrucât seamănă cu Cristophor Plummer, cel a cărui voce a interpretat personajul Bagheera, din „Cartea Junglei”, într-adevăr.
Ea. Şi… de ce vrei să aduci animalul în casă la noi?
El: Te rog! Este un actor incredibil, ar putea să facă nişte schetchuri…
Ea: La tine toţi sunt incredibili. Cred că, de fapt, generozitatea asta a ta m-a cucerit, pe vremea când nu prea ştiam cu ce se mănâncă bărbaţii.
El: Acum ai aflat?
Ea: Da, se toacă mărunt (la cap) şi se mănâncă neuron cu neuron.
El: Eh, asta înseamnă că am avut destui, dacă tot mi-au mai rămas după atâția de ani de căsnicie. Ai scris pe listă „Bagheera”?
Ea: Care listă? Mă confunzi cu secretara? Mereu m-ai confundat cu cineva. Mai devreme mi-ai zis Olivia, acum…
El: Bine, dragă, fac eu lista. Adu-mi un pix şi-o foaie.
Ea: Poftim! Acum mă confundă cu valetul.
Îi aduce foaia şi pixul. El scrie concentrat câteva nume, apoi citeşte cu voce tare.
El: Darius Popescu, Clarisa Vianu, Bagheera… şi mai cine?
Ea: Pe mine mă întrebi? Tu vrei serată.
El: Uite, uite, putem încerca să găsim un loc mai adecvat decât casa noastră, un spaţiu convenţional, o casă memorială ceva… Strălucit! Ce spui?
Ea: Spun că te-ai ramolit. Şi mai eşti şi lăudăros pe deasupra.
El: (pentru sine). Ce vulgar! Cum am putut să trăiesc toată viaţa înconjurat de vulgaritate? De fapt, abia acum după retragere, mediul acesta mă copleşeşte mai mult. În restul timpului, am fost ba la Operă, ba în turnee, ba în gândurile Oliviei. N-am avut timp să mă cobor la astfel de…
Ea: (care aude ce vorbeşte el singur) E cazul să cobori din copac! Sau de pe portativ.
El: Da, asta mai merge. Chiar acum mă dau jos şi să ştii că am de gând să organizez serata de care ţi-am vorbit. Adu-mi foi şi pix, să scriu nişte scrisori.
Ea: Tocmai ţi le-am adus. Dar află că, între timp, s-a inventat telefonul (i-l arată, sugestiv).
El ridică receptorul, caută într-un carneţel şi începe să sune.
El: (dregându-şi vocea) Alo! Casa Popescu, Darius Popescu? A, mă iertaţi, doamnă… domnişoară… cum? Darius Popescu nu mai locuieşte acolo? Dar unde? În cer? Ce glumă-i asta? ….. (Tace, ascultă; după ce închide, se adresează Ei)
El: S-a mai stins o stea.
Ea: Pagubă-n ciuperci!
El: Trăim pe aceeaşi planetă, respirăm o vreme acelaşi praf ridicat din scenă şi, într-o zi, într-o clipă, afli că celălalt a încetat. A încetat să mai respire praful, să mai cânte… Darius… a fost un mare artist şi-un om de o fineţe rară.
Ea: La ce i-a folosit?
El: (cu enervare) Ai putea măcar în clipele acestea, dacă nu să pricepi şi să empatizezi, măcar să taci sau să dispari naibii?!? Mi-a ajuns filosofia ta de doi bani! Gata!
Ea: Doar n-o să ne certăm pentr-un mort!
El: Darius mi-a fost prieten. Poţi înţelege valoarea prieteniei?
Ea: Teoretic, da. Am avut destui pacienţi pe care-i dădeam pe mâna psihiatrilor din cauza… prieteniei. Pot spune chiar că mi s-a făcut lehamite de-atâta prietenie.
El: N-are nici un sens discuţia. Vedem viaţa mai diferit decât dacă am fi din specii diferite.
Ea: Şi totuşi, aparţinem aceleiaşi specii. O specie de tatuaţi. Unii pe braţe, cum era Darius, alţii pe creier, alţii pe suflet.
El: Ai spus şi tu o vorbă de bun simţ. S-o sun pe Clari…
(Sună)
El: Clarisa, dragă, bună ziua! Rafinamentul întruchipat, sensibilitatea în persoană, ce mai faci? Sunt eu, vechiul tău amic de la Operă. Cum, care? Dirijorul, scumpete. Cândva mă porecliseşi Mozart. Sunt eu, Mozart. Cum adică nu cunoşti decât un Mozart şi acela-i mort demult? Se poate, fată frumoasă? … Iată că se poate. A-nchis. (E copleştit de tristeţe).
Ea: (Cu satisfacţie, maimuţărindu-se): Sunt eu, Mozart, se poate, scumpete, bla, bla! Eşti de-a dreptul greţos! Ţi-am spus că prieteniile ţin atât cât încă mai eşti în cărţi, apoi se topesc precum fulgii de nea? Ţi-am spus! Ai catalogat-o şi pe asta la categoria „vulgarităţi” şi te-ai scăldat mai departe în iluzii. Iată, unde-ţi sunt prietenii? Aceia pentru care te trezeai noaptea din somn, dacă era nevoie să-i ajuţi.
El: Încetează! De-ar fi să o iau de la capăt, ştiind ce mă aşteaptă, tot astfel aş proceda. Doar pe tine nu te-aş mai lua de nevastă.
Ea: Oh, sunt gata să plâng!
El: La tine, nici plânsul nu vine firesc. Lasă… îl sun pe Bagheera. (formează) Heei, Bagheera, stimabile, ce mai faci? Sunt eu… mă scuzaţi, domnule, credeam că vechea poreclă vă va stârni amintiri plăcute din tinereţea noastră. N-aveţi amintiri plăcute? Îmi pare rău. Vă rog să nu închideţi! (resemnat) M-a uitat şi ăsta!
Ea: Ca, de altfel, toată menajeria.
El: Totuşi o singură persoană sunt sigur că nu m-a uitat!
Ea: Să nu îndrăzneşti! Să nu îndrăzneşti să o suni pe Olivia!
El: N-am s-o sun. Mă voi duce direct la ea. Trebuie să ştiu că mă mai iubeşte cineva, că măcar o persoană îşi mai aminteşte cu drag de mine… (Iese)
Ea: Hmm… du-te! Sper să capeţi ceea ce meriţi!
Scena 2
În aceeaşi cameră, ea citeşte, el intră, abătut, trânteşte o haină în cuier şi se lasă pe un fotoliu. Ea pare atentă la mişcările lui, mimând încă o vreme cititul.
Ea: Aşadar?
El: Aşa dar!
Ea: Nu mă mai fierbe! Ce-ai aflat?
El: Ceea ce trebuia să fi ştiut demult.
Ea: Anume?
El: Anume… că Olivia nu m-a iubit. Niciodată!
Ea (prefăcută): Seriooos? Ce ţi-a spus?
El: Adevărul. Că nu m-a iubit niciodată şi de restul să te întreb pe tine. N-am prea înţeles ce legătură ai tu, n-am înţeles nici de ce s-a prefăcut, că doar n-a avut nici un avantaj de pe urma mea. Rolurile şi le-a obţinut datorită talentului ei incontestabil pe care i l-au recunoscut atâţia alţii.
Ea: Hmm… aşadar, nu s-a ţinut de cuvânt până la capăt. Slabă, ca majoritatea femeilor. O smiorcăită. O rugasem să ţină secretul nostru până după…
El: Secretul vostru??? Secretul vostru??! Ce ştii tu şi eu nu ştiu?
Ea: Multe. Dar nu mai contează.
El: Spune-mi pe loc, acum! Altfel…
Ea: Altfel ce? Mă părăseşti şi te duci la Olivia? (Râde. Apoi devine serioasă): Bine, am să-ţi spun.
El o ascultă stupefiat.
Ea: Te rog să nu mă întrerupi. De asemenea, te rog să nu mă judeci , oricât de ciudat ţi se va părea totul. Îţi aminteşti perioada aceea când tu erai în plină afirmare, dar brusc începuseşi să te vaiţi că nu mai ai inspiraţie, că nu mai poţi să compui, că nu mai ai chef să dirijezi?
El: Da, a fost o perioadă scurtă, după care mi-am revenit.
Ea: Ţi-ai revenit! Mai eşti şi îngâmfat pe deasupra! De ce crezi că ţi-ai revenit?
El: Dar este evident, am uitat multe, dar asta n-am uitat. Întâmplător (dar ce întâmplare fericită!), atunci a apărut în viaţa mea Olivia. Am început s-o privesc cu alţi ochi, să simt că între noi se formează acel gen de relaţie specială dintre bărbat şi femeie, care te înalţă, care îţi dă aripi şi inspiraţie.
Ea: Întâmplător! Aşa crezi tu, că a fost întâmplător. N-ai avut niciodată ochi pentru cei din jurul tău. Ai crezut întotdeauna că universul s-a format cu singurul scop precis de a te sluji pe tine. Ingrat şi nerecunoscător! Râzgâiat şi înfumurat, asta eşti! Olivia… n-a apărut întâmplător. Şi nu te-a „iubit” întâmplător.
El: Dar?
Ea: Dar. Într-adevăr, a fost un dar. Darul meu pentru tine. Care n-ai ştiut niciodată să preţuieşti iubirea adevărată. Olivia a fost cadoul meu pentru tine. Pricepi?
El: Nu! Şi nici nu vreau să pricep o asemenea monstruozitate!
Ea: Monstruozitate! Da? Ai fi fost sfârşit ca artist dacă nu ar fi apărut o „minune” în viaţa ta, care să te scoată din letargia în care intraseşi, mai mult, din nepăsarea şi resemnarea în care picaseşi. Ce-ai fi vrut? Să rămâi un simplu lăutar, în loc să ridici cu bagheta ta muzica la rang de mare artă? Am înţeles în ce situaţie te aflai. Ca psiholog, am înţeles şi că asta e singura modalitate de a te scoate din rutină şi plictis. Am început să citesc, am studiat mult, vieţile marilor artişti, fie ei scriitori, muzicieni sau pictori. Niciunul n-ar fi ajuns mare dacă n-ar fi avut o „muză” cum în mod vulgar obişnuiţi voi să numiţi asta, o persoană care să-l inspire, să-i dea suflu artistic. Ce-ar fi fost Eminescu fără Veronica, Blaga fără Elena Daniello etc? În lipsa unei femei de care să te îndrăgosteşti (iar aceea se înţelege, nu mai puteam fi eu, niciodată soţiile n-au fost muze pentru artişti!), ai fi rămas un ilustru mediocru. Ce ar fi trebuit să fac eu, soţia ta, să asist cum te scufunzi pe zi ce trece? Cine să te fi ajutat, dacă nu eu?
El: (năucit, nevenindu-i să creadă): Şi ce ai… făcut? Cum ai procedat?
Ea: Simplu! Am făcut ochii roată în jurul tău, ţi-am „scanat” mental preferinţele şi am decis că Olivia ar fi cea mai nimerită pentru un astfel de „rol”.
El: Rol? Ea a jucat tot timpul un rol?
Ea: Exact! Şi-ncă unul foarte profitabil. Ce-i drept, nu degeaba e celebră, să recunoaştem că are talent! Altfel, nici n-aş fi angajat-o.
El: Cum ai.. angajat-o? Aşa cum ai angaja o menajeră?
Ea: Aproximativ. Mi-am dat întâlnire cu ea, i-am spus ce of am şi ce doresc de la ea. Am asigurat-o că nu va fi nevoie să treacă la planul fizic al relaţiei, iar ea m-a asigurat, la rândul ei, că asta nu se va întâmpla.
El: Opreşte-te! Îţi dai seama ce-mi spui?
Ea: Exact! Adevărul! Poate era momentul să-l afli, ai trăit destul în minciună. Deşi o rugasem să păstreze
secretul până după moartea ta.
El: Aşadar… totul a fost un joc propus de tine, în care ea a intrat.
Ea: Spre binele tău şi al artei tale. Ar trebui să fii recunoscător!
El: Bine, dar, eu n-am fost doar un artist. Am fost, în primul rând, un om.
Ea: Aşa. Şi? Ca om, ce ţi-a lipsit? Ai avut soţie? Ai avut! Ai avut muză? Ai avut! Ai avut consimţământul soţiei să ai o muză? L-ai avut! Ca să nu mai vorbesc de banii cheltuiţi!
El: Să nu-mi spui că ai şi plătit-o!
Ea: Dacă nu vrei, nu-ţi spun. Dar cum îţi imaginezi că poţi convinge un om să joace o viaţă întreagă, dacă nu-i oferi şi lui ceva avantaje? Ce avantaj ar fi avut Olivia de pe urma acestei „afaceri”?
El: Destul! Nu mai vreau să aud nimic! V-aţi bătut joc amândouă de mine în cel mai josnic mod! Aşadar, de aceea nu erai geloasă?
Ea: Se-nţelege. Doar nu crezi că aş fi asistat neputincioasă la „drama” şi oftaturile tale, dacă acestea nu erau pe placul meu. Şi ce te vaiţi? Ţi-ar fi convenit mai mult să fii un hărţuit între muză şi nevastă? Ştii foarte bine că ţi-am tolerat mereu ifosele, că adeseori te-am consolat, că uneori mi te destăinuiai cât îţi era de dor de Olivia. Când făceai asta, nu te-ai gândit că şi eu sunt om? Şi tot tu te dai acum rănit? Eu mi-am sacrificat sufletul şi banii pentru arta ta! Olivia, la rândul ei, şi-a sacrificat timpul și reputaţia, întrucât începuse lumea să vă privească chiorâş,… tot pentru arta ta. Iar tu faci pe lovitul în umanitatea ta? Cine are sau ar fi avut nevoie de ea? În schimb, de artă… Au rămas opere impresionante, asta e tot ce contează. Iar de mine şi de Olivia nu-şi va mai aduce nimeni aminte. Pe când tu vei fi, vorba poetului, „nemuritor şi rece”. Mai ales rece. Asta cu nemurirea nu-i sigură…
El: Îţi mai arde şi de glume! Bun, am înţeles raţionamentul… feminin de doi lei, dar acum vreau să vorbim despre mine! Eu, eu sunt un om, un bărbat, am trăit cu iluzia de a fi fost iubit.
Ea: Ai fost!
El: De către cine? Olivia s-a prefăcut, da? M-a „iubit” contra cost.
Ea: Aşa? Deci tu n-ai înţeles că eu am făcut toate acestea din iubire?
El: Nu de o astfel de iubire aveam nevoie! Iubire mincinoasă, amestecată cu trădare! Să piei din ochii mei!
Tac amândoi, intervine un joc al privirilor, al gândurilor, se mimează momentul unei revelaţii din partea lui. O priveşte cu alţi ochi, nevenindu-i să creadă, ca pe o descoperire.
După un timp:
El: Aşadar, tu m-ai iubit! Ai făcut sacrificii pentru mine. Şi eu, nătângul, n-am priceput nimic. Cum e posibil?
Ea (care, între timp, pusese un ceai pe masă): Se răceşte ceaiul!
El: Bine, dar de ce nu mi-ai dat de înţeles? Dimpotrivă, te-ai comportat adeseori de parcă m-ai fi urât. De ce n-ai spus? De ce n-ai…
Ea (răsfoind un carneţel): Vezi că mâine ai vizită la dentist.
El îi aruncă din mâini carnetul.
Ea: La ora 14!
El: Cum ai putut trăi astfel o viaţă? O viaţă în umbră, ascunzând un mare secret?
Ea: Când te întorci de la dentist, să cumperi şi două legături de pătrunjel.
El: Spune-mi, psiholoago, dacă tot te dai mare cu meseria ta, răspunde la întrebarea la care atâţia alţii s-au chinuit şi încă se mai chinuie să răspundă: ce-i dragostea?
Ea: Nu te-ai prins? O mare păcăleală. Uite exemplul cel mai clar: toată viaţa ai trăit convins de marea ta iubire cu Olivia. Când aproape eşti cu-n picior în groapă, afli că n-a fost deloc aşa, şi tot nu-ţi vine să crezi. Nu doar că iubirea-i o mare păcăleală, dar mai e şi una convenabilă. Oamenii preferă să fie minţiţi. Când n-are cine să-i mintă, atunci preferă să se mintă singuri. Pricepi?
El: Nu poate fi adevărat! Ceea ce eu am simţit la Olivia nu putea să fie fals. Poate că la început a fost jocul. Acela propus de tine. Dar dacă, pe parcurs, ea şi-a intrat bine în rol, atât de bine, încât s-a îndrăgostit?
Ea: Vezi, ce spuneam! Atât de convenabilă e varianta ta, încât îţi cauţi motive să te minţi. N-ai decât! Până la urmă aşa e, nu putem şti cu siguranţă ce a simţit ea. Dar parcă ziceai că ţi-a spus…
El: Şi de unde să ştiu că spunea adevărul? Ah, înnebunesc! Când îţi poţi da seama dacă oamenii spun sau nu adevărul?
Ea: Niciodată! Unii sunt atât de pricepuţi, încât păcălesc până şi detectorul de minciuni.
El: Şi-atunci… totul e o minciună? Chiar totul?
Ea: Ţi-a luat cam mult să pricepi. Eh, oricum, mai bine mai târziu…
El: Aşadar, toată viaţa noastră e o iluzie. O iluzie de care nu ne vindecăm decât…
Ea: La doi metri sub iarbă. Să ne bucurăm de ea, aşa cum e, şi să-i lăsăm pe alţii să-i dezlege misterul!
El (Se repede la nişte foi, ia un instrument de scris şi începe să aştearnă note muzicale): Să fie linişte! Simt, o simt cum vine! În sfârşit, voi scrie simfonia pe care n-am reuşit s-o scriu până acum. Asta e! Simfonia minciunii fără sfârşit…
Muzica....
Scena 3
Aceeași cameră, o altă zi. Cei doi stau separați, El - la birou, unde așterne notele muzicale pe portativ, Ea - legănându-se într-un balansoar, cu privirea în gol. O vreme rămân așa, în tăcere, concentrați fiecare la sine.
După un timp, ea sparge tăcerea, luându-l prin surprindere.
Ea: Aveam vreo 10-11 ani când, pentru prima dată, s-a frânt în mine lumea.
El (fără să ridice privirea din foi): Te rog să citești în gând! Ce te-a apucat? Lucrez, nu vezi?
Ea (cu privirea tot departe): Până atunci, "universul" în care trăiam, mărginit de coliba noastră, la un capăt, şi de apa Dunării, la celălalt, mi se păra absolut firesc.
El (trântind cu enervare instrumentul de scris): Ce Dumnezeu?! Te-am rugat... (îi pică ochii pe ea și vede că nu citește): Ce faci?
Ea (privindu-l, în sfârșit): Mă legăn.
El: Vreau să spun... ce ziceai mai devreme? Credeam că citești.
Ea: Citesc. Îmi citesc trecutul. În ziua de azi nu mai e la modă să-ți citești viitorul. Ai chef să asculți?
El: Poate am, dar nu înțeleg cum de ai tu dispoziție să te destăinui, e o premieră.
Ea: Totul are un început. Știi, am realizat că toată viața mea de până acum n-am făcut decât să-i ascult pe alții. Fie prin natura profesiei, unde rolul meu se rezuma cam 70% în a asculta, fie acasă, unde...
El: Ce vrei să spui? Vorbești mai mult decât mine. Întotdeauna ai vorbit mai mult.
Ea (abătută, cu un alt fel de ton decât în scenele anterioare): Ce? Nimicuri. În mare parte nimicuri tot legate de tine. Vezi că ți-am călcat cămășile și le-am pus în cutare loc, vezi că ai programare la doctor, vezi că ți-am lăsat mâncare în frigider, trebuie doar s-o încălzești în cazul în care întârzii, vezi că mâine copilul are serbare, poate reușești să ajungi (nu reușeai niciodată!) ... Ai auzit și altfel de vorbe de la mine decât cele de genul acesta?
El: Nu înțeleg unde bați.
Ea: E simplu. Deși eu am ascultat pe toată lumea, pe mine nimeni nu m-a ascultat niciodată cu adevărat. Poate aș fi avut și eu lucruri de spus, de povestit. N-am fost la preot, n-am fost la psiholog, iar acasă... cum ziceam. Ai știut vreodată de vreo pasiune de-a mea, de vreo traumă, de vreo iubire, împărtășită sau nu, de neliniștile mele... orice aspect care să vizeze ființa mea?
El (nu prea are răspuns, tace, puțin sâcâit, dar nu se îndură să se întoarcă la ale sale. Adaugă, cu jumătate de gură): Dacă vrei, te ascult.
Ea: Vreau! Știai, de exemplu, că visul meu a fost să devin balerină?
El: Nu! De unde ar fi trebuit să știu?
Ea: E-adevărat, nu s-a dat în gazete.
El: Chiar ai vrut să devii balerină? De unde până unde?
Ea: Îți povestesc, dacă ai răbdare.
El: Am. Chiar m-ai făcut curios. Ia-o, te rog, de la capăt, n-am fost atent la început...
Ea: Nu c-ai fi fost vreodată, dar măcar acum ai putea să profiți de ocazia asta. Nu se știe când mă mai găsești într-o astfel de pasă.
El: Sunt tot numai urechi!
Ea: Și stomac.
El: Hai, hai, lasă gluma, că strici atmosfera.
Ea: Bine. Uite ce ziceam:
Aveam vreo 10-11 ani când, pentru prima dată, s-a frânt în mine lumea. Până atunci, "universul" în care trăiam, mărginit de coliba noastră, la un capăt, şi apa Dunării, la celălalt, mi se păra absolut firesc. Aşa cum firească mi se părea existenţa în satul nostru a unei case mari (căreia îi spuneam chiar aşa, Casa, cu majusculă), din piatră, puternic contrastantă cu amărâtele de căscioare din jur. Era împrejmuită de un gard înalt, prin care nu se putea vedea nimic, spre ciuda noastră, a veşnic curioşilor copii. Ştiam că în casa aceea locuia o femeie, pe care o numeam Doamna. Dar ea nu ieşea niciodată din Casă. Doar servitorul ei căra lăzi grele de la vapor şi, uneori, o trăsură oprea la poartă. Din ea cobora un domn îmbrăcat în negru, care intra fulgerător, dispărând înainte ca să apuce cineva să-i vadă faţa. Trăsura zăbovea o vreme, apoi domnul ieşea la fel de iute cum intrase, urca în trăsură şi aceasta dispărea sub privirile noastre curioase.
Despre Doamna nu se ştia mai nimic, erau numai presupuneri care mai de care mai fanteziste. Una dintre acestea era că Doamna fusese alungată de tatăl său de la Bucureşti, pentru că îl dezonorase prin legătura pe care o avea cu un bărbat însurat. Nu pricepeam, la vremea aceea, ce-i aia dezonoare, nici ce era greşit în ce făcuse Doamna (dacă făcuse), dar prezenţa aceasta nevăzută mă fascina pe zi ce trece mai mult. Într-o zi, mama m-a trimis până la Casă. Nu ştiu în ce împrejurări, Doamna ne ajutase cu nişte produse. Iar mama era o femeie demnă, accepta să primească pomană, dar se străduia să ofere şi ea ceva, cât de neînsemnat - în schimb. Se pricepea să brodeze şi m-a trimis cu un mileu făcut de ea. Îmi atrăsese atenţia să îl înmânez servitorului, nu cumva s-o deranjez pe Doamna. Dar eu, scăpată pe lângă cel care deschisese poarta, m-am înfipt cu nu ştiu ce tupeu până în uşa Casei şi, spre surprinderea mea, am fost invitată înăuntru, astfel că mi-am introdus figura năclăită pe covoarele pluşate ale Doamnei. Nu ştiu să descriu tot ce-am trăit atunci, vocabularul e prea sărac. În primul rând, m-a năucit fiinţa care-mi stătea în faţă. Nu ştiu de ce, mi-o imaginasem ca pe o hoaşcă îmbrăcată în maro, aşa cum mi-o închipuiam pe muma pădurii din poveştile pentru copii. În loc de asta, vedeam o femeie tânără (poate la 30 de ani?), într-o rochie roşie sclipitoare, cu o figură angelică şi uluitor de frumoasă. Pe deasupra, răspândea un parfum delicat care te făcea să simţi nevoia să-o adulmeci. În universul meu de oameni murdari, cu feţele brăzdate înainte de vreme, de soare şi vânt, cu mâini crăpate şi veşnic mirosind a peşte, această apariţie mi s-a părut ca un soare mult prea orbitor luminând peste o mocirlă neagră. Şi, la fel ca în faţa soarelui, când te orbeşte cu strălucirea lui, am simţit nevoia să închid ochii. Era ceva ca un gest de respingere, încercam să mă conving că aşa ceva nu există, că poate am avut o halucinaţie. Când, în sfârşit, am deschis ochii, ea încă stătea dreaptă şi frumoasă în faţa mea, privindu-mă cu ochii mari, căprui, parcă un pic neliniştiţi, uşor umezi, parcă răspândind milă. Mila aceasta mi-a făcut şi mai rău şi am simţit brusc impulsul de-a întoarce capul. Privirea mi-a picat pe un perete, hipnotizată de imaginea dintr-un tablou. Am stat aşa multă vreme, neînţelegând ce se petrece, simţindu-mă parcă evadată din mine şi cocoţată în tabloul acela. Dar tot eu eram şi cea care privea încremenită imaginea care mă hipnotiza şi mă atrăgea prin fire nevăzute. Uitasem de Doamna, până când ea s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:
- Îţi place?
Îmi dispăruse graiul, am dat afirmativ din cap.
- De ce îţi place?
Am ridicat din umeri.
- Ştii ce este?
Am clătinat capul.
- O balerină, mi-a zis.
Mi-am adus aminte că am glas şi am întrebat timid:
- Ce-i aia o balerină?
- O dansatoare instruită, artistă, care dansează pe muzică de balet.
Ce frumos vorbea Doamna! Dar atât de diferit şi pe neînţelesul meu! Îmi venea să plâng de ciudă!
- Ce-i aia muzică de balet? - am întrebat.
A zâmbit şi... mi-a făcut un semn să aștept. S-a aşezat pe un taburet şi a început să cânte la pian (evident că nu ştiam nici ce-i ăla!). Iar eu nu înţelegeam de ce clapele pe care apăsa nu sunau la fel de strident precum cele pe care le apăsa tata când zăvora câte-o uşă şi cum se făcea că sunetele pe care le scoteau adunaseră în mine, laolaltă, toată fericirea şi toată amărăciunea lumii. O ascultam cu aceeaşi încremenire cu care privisem balerina. Şi aveam sentimentul că vreau să zbor, să plutesc la nesfârşit în ritmul acelei muzici magnifice. Când Doamna s-a oprit, mi-a spus sec:
- Aceasta e muzică de balet.
N-am avut nevoie de mai multe explicaţii. În clipa aceea, am ştiut că vreau să fiu balerină. De-ar fi fost să trebuiască să trec Dunărea înot, de-ar fi fost să trebuiască să număr toţi peştii care zburdau prin ea, de-ar fi fost să...
(Pauză)
El: Te rog, continuă...
Ea: Nu-mi mai amintesc drumul înapoi până la poarta Casei, nu-mi amintesc nici dacă şi ce mi-a mai spus Doamna. Ştiu doar că dincolo de poartă, lumea s-a frânt în mine ca o creangă putredă, sub propria-i povară. Cât stătusem în faţa Doamnei, pentru prima dată am avut sentimentul de ruşine. Pentru prima dată, mi-a fost ruşine de noroiul pe care-l căram pe picioare, de zdrenţele de pe mine, de unghiile înnegrite pe dedesubt, pe care mi le ascunsesem la spate, de părul meu nespălat şi de vocabularul sărac. Paradoxal însă, când am trecut dincolo de poartă, am avut un sentiment de superioritate în faţa mizeriei, a noroiului şi a oamenilor care-l călcau. Brusc, am simţit că lumea aceea nu-mi mai aparţinea şi că eu nu-i mai aparţineam ei, că nu mai aveam una alteia ce să ne spunem. Poate doar "adio". Simţeam într-un mod nedefinit, dar ferm, că eu nu aparţineam acelui univers pe care până mai devreme îl consideram cât se poate de firesc, ci unuia populat de imaginea sclipitoare a Doamnei, de balerina din tablou, de sunetul muzicii care mă învăluise. Eu nu mai eram eu şi totuşi parcă mă regăsisem. Am zăcut, cu fiinţa divizată. Refuzam să mă mai joc cu ceilalţi copii, jocurile lor nu mă mai distrau, refuzam să mai pescuiesc, să mai fac treburile la care eram pusă. Totodată, refuzam să dau vreo explicaţie de care oricum nimeni n-avea nevoie. Pentru că revelaţia pe care-o avusesem îmi evidenţiase clar şi un alt lucru: că între mine şi oamenii printre care trăiam, toate punţile de comunicare fuseseră rupte. Eu nu-i mai înţelegeam pe ei, iar ei nu m-ar fi înţeles niciodată pe mine. Preferam să primesc palme şi castane decât să explic un lucru pe care, până la urmă, nici eu nu-l înţelegeam. Dar îl simţeam, şi asta era de ajuns.
El o privește cu tandrețe, se duce către ea, în spatele balansoarului, dă să o îmbrățișeze cu un gest stângaci, Ea îl oprește.
Ea: Stai să termin! Nu știu dacă vreodată voi mai putea spune asta, până acum n-am spus nimănui și chiar credeam că am uitat. Dar nu era uitare, atâta doar că ascunsesem bine amintirea asta.
El: Ce-a urmat?
Ea: După vreun an, într-o seară, trăsura a oprit la poarta Casei, dar domnul n-a mai coborât din ea. L-am zărit, în schimb, când m-am apropiat, intrigată de această schimbare a unui obicei ce părea imuabil. La scurtă vreme, pe poartă a ieşit Doamna, înveşmântată într-o pelerină lungă, cu glugă, cu pas grăbit, pregătită să urce în trăsură. Înainte de asta, m-a văzut, mi-a făcut semn să m-apropii, mi-a pus în palmă un lănţişor de aur pe care şi l-a scos de la gât şi mi-a şoptit, abia perceptibil: "Fetiţo, pleacă de-aici!" Ce ciudat! E pentru prima oară, acum, când îți spun, când mă gândesc la faptul că acel îndemn rostit ar fi putut însemna o alungare a mea de lângă trăsură. Dar atunci, ca de altfel întreaga viaţă, am crezut, convinsă mai ales de tonul conspirativ în care mi s-a adresat, că acel "Fetiţo, pleacă de-aici!" a însemnat, de fapt, îndemnul de a pleca de acolo, din lumea noroaielor şi a mirosului de peşte. Şi evident că mi-a dat frisoane, ameţeli şi insomnii, nemaiavând linişte până ce nu l-am îndeplinit. S-a urcat apoi în trăsură, ajutată de domnul pe care l-am auzit spunându-i: "În sfârşit, iubirea mea, totul s-a terminat. Sunt al tău, doar al tău..." şi au dispărut în noapte la fel de misterios precum apăruseră în acel sătuc amărât de pescari.
Am ştiut atunci că nu se va mai întoarce niciodată. Am rămas în drum ascultând zgomotul roţilor până ce s-au pierdut de tot în noapte, plângând ca la moartea cuiva. N-o mai văzusem niciodată pe Doamna de-atunci, de când îmi cântase la pian, dar gândul că se afla acolo mă mai ţinea legată de lumea aceea în care nu-mi plăcea să trăiesc, dar devenise suportabilă ştiind că ea cântă la pian undeva, dincolo de ziduri. Acolo, în lumina lunii, l-am urât pe domnul care o luase doar pentru el; dar m-am şi bucurat ştiind că nu mai e singură, amăgindu-şi tristeţea cu pianul, între două scurte şi clandestine întâlniri. Însă, odată cu Doamna, "plecasem" şi eu, cea care mă descoperisem în tablou. Iar eu, cea desculţă din drum, nu mai aveam niciun rost pe acolo. Şi vorbele ei - "Fetiţo, pleacă de-aici!" - mi-au răsunat în urechi până în clipa când m-am furişat pe vapor.
El: Habar n-am avut de toate astea.
Ea: Da, știu. Credeai că m-am născut la vârsta de 25 de ani, când m-ai cunoscut?
El: Nu, desigur...
Ea: Da, vrei să spui că, de fapt, nici nu te-a interesat. Atâția ani am respirat aerul aceleiași case și tu habar n-ai avut că, pentru a mă întâlni, a fost nevoie ca eu să fug din Balta Brăilei, ascunsă în cala unui vapor. Vaporul care ne aducea pâine. Nici pe asta n-o știi.
El: ?
Ea: Mergeam desculţă prin colb, umblam zdrenţuită, aşteptam să se umfle apele Dunării pentru a intra cu ciurul să adunăm peşti - hrana noastră zilnică. O dată pe lună, aşteptam vaporul să ne aducă pâine. Nu ştiu, poate vaporul ăla mai aducea şi altele, dar noi nu ne-am permis niciodată să cumpărăm altceva decât pâine. Ştii, şi astăzi îmi place să privesc vapoarele; o fac ori de câte ori am ocazia, şi simpla lor vedere îmi aduce în suflet starea de sărbătoare. Vaporul copilăriei mele, apropiindu-se lent de mal a fost în anii aceia singura sărbătoare pentru mine. O dată pentru că, trei zile după venirea lui, mâncam pâine, înlocuind singurele două feluri pe care ni le permiteam: peştele şi mămăliga. Ai să râzi, dar pentru mine, nici astăzi nu există prăjitură mai bună decât pâinea. Şi a doua oară, pentru că vasul căra după sine o aură nedesluşită, o nostalgie a depărtărilor, ceva indefinit care mă stăpânea şi parcă mă chema.
El: Ce-ai făcut după ce ai plecat?
Ea: Trec peste amănuntele devenirii mele, căci nu acestea sunt importante. Am fugit din Balta Brăilei şi m-am oprit în oceanul marelui oraş. Nu mai ştiu ce se învață la geografie, dar eu am aflat că oceanul e tot o baltă mai mare. Dar care înghite corăbii și oameni, cu visuri cu tot. Nu m-am făcut balerină, aşa cum visam, am ajuns psiholog, cum știi. Nu spun că profesia mea nu mi-a plăcut, însă toată viaţa m-am simţit ca un vultur fără o aripă, având în zestrea lui genetică dorul înălţimilor, dar fiind nevoit să trăiască pe sol. Iată, aşadar, că am ajuns în punctul în care voiam să ajung.
El: Voiai să ajungi într-un punct?
Ea: Exact! Toată această poveste ți-am spus-o nu doar pentru că simțeam nevoia să mă destăinui, ci și pentru că voiam ca tu să pricepi de ce te-am înțeles atât de bine și ți-am suportat toate hachițele pentru arta ta. Era de ajuns un vultur dezaripat într-o casă.
Se lasă tăcerea, El își frânge mâinile, nu știe ce să spună sau să facă, pare stângaci, nelalocul lui.
Ea: Dar te previn că toate acestea se vor schimba.
El: Adică?
Ea: Adică mi-a ajuns. Chiar și mie, care m-am străduit, de dragul visului meu netrăit, să te ajut să ți-l trăiești pe al tău.
El: Ce ironie! Eu nici măcar n-am avut un vis. Am fost un băiat nici bogat, dar nici sărac, am urmat drumul pe care mi l-au trasat alţii şi nu cred că mi-a părut niciodată nici bine, nici rău. Pasiunea a venit mai târziu și cred că am perceput-o mai mult ca pe o datorie. Viața e nedreaptă. Tu ai fi meritat să-ți împlinești visul. În schimb, eu am primit darul artei fără să-l fi cerut. În plus, am primit darul de-a te avea pe tine, de care nici măcar n-am fost conștient. Mi se părea normal și absolut obligatoriu să fii aici pentru mine, să mă slujești. După ce mi-ai spus toate astea, e ca și cum te-aș cunoaște pentru prima dată. Și mă simt de parcă mi s-a furat ceva pentru totdeauna, anii pe care i-am ratat neiubindu-te...
Ea: Ghinion!
El: Femeie, noi ne-am ratat întâlnirea! Am fost ca două linii paralele, mereu alături, niciodată împreună. Sufăr cumplit în momentele acestea.
Ea: N-ajută nimănui suferința ta. Ce s-a făcut nu se mai poate desface.
El: Oare câţi hamleţi, câte ofelii vor fi dăruit tăcerii apelor?
Ea: Îm? Ai spus ceva?
El: Nimic, mă gândeam. Știi ce cred? Că tu ești o femeie picată din alt veac.
Ea: Ei, picată din Lună! Sunt o femeie normală care am avut ghinionul să te întâlnesc pe tine.
El: Acum încep să te recunosc. Ești din nou tu.
Ea: Sau poate dublura mea.
El: Totuși, m-ai făcut să mă gândesc că, în timp ce tu ai avut ghinion, pe mine m-a urmărit norocul toată viața. Nu cred că ți-am povestit întâmplarea cu trenul care m-a dus la examenul de la Conservator, pe care era să-l ratez la mustață.
Ea îl încurajează prin semne să spună
El: Uneori, e ca atunci când pierdusem trenul. Eram elev, de fapt doar terminasem liceul. Trenuri nu prea erau. Mai nimic nu era. Îl văzusem cum plecă de sub ochii mei. Am alergat destul de repede, dar trenul fugea mai tare. Prinsese viteză. Se îndepărta cu fiecare clipă, ducând speranţele mele cine ştie unde. De neputinţă, am plâns. Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă, sătul de trenuri care tot pleacă, m-a văzut: „Ce-ai, taică, de plângi?” I-am arătat cu degetul monstrul care luneca pe şine. Nu puteam vorbi. Cuvintele se sugrumaseră în gât. Nu pierdusem niciodată un tren. Şi n-aş fi crezut să mi se întâmple mie. Şi tocmai atunci! Impiegatul, sătul de trenuri, pesemne şi de lacrimi („Nicăieri – zisese – nicăieri nu vezi atâtea lacrimi ca-n gări”), s-a-nmuiat: „Nu mai plânge, taci cu tata! Dă-l în mă-sa de fier hodorogit!”. Şi-a îndesat mai bine şapca pe cap, a pus fluierul în gură, a fluierat tare, prelung, în timp ce a rupt-o la fugă după coada trenului, alergând ca la suta de metri, cu paleta roşie ridicată. Frânele au scrârţâit metalic, apoi am zărit printre lacrimi trenul oprindu-se. Se-ntâmplă rar coşmarul să se transforme într-un vis frumos.
Impiegatul încărunţit de vreme şi trenuri nu s-a mulţumit cu atât. I-a făcut mecanicului de locomotivă semn de manevră ‘napoi. Ăla s-a conformat. Apoi, l-am auzit înjurând ca la uşa cortului, când şi-a dat seama de ce fusese oprit şi întors din drum. “Să-ţi fac, să-ţi dreg! Am să te spun la direcţie!” Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă ca prin război, nu s-a supărat: “Spune-mă şi la Dumnezeu, numa’ stai să urc băiatu-ăsta! Hai, taică, hai, uşurel! Aşa, mergi cu bine! Şi nu mai plânge!” A răsuflat uşurat, a luat poziţia regulamentară, apoi a ridicat paleta verde, de parcă ar fi înfipt steagul pe o redută. “Acum, poţi să pleci liniştit să mă torni la direcţie! Ce-am avut şi ce-am pierdut?!”
Nici măcar n-am apucat să-i mulţumesc. Acolo, în tren, trăiam sentimentul irealităţii. Mi se părea că-L văzusem pe Dumnezeu. Avea haine de impiegat de mişcare, niţel cam ponosite, părul cărunt şi rar şi paletă roşu/ verde. O paletă şi-un fluier, cu care făcuse prima minune din viaţa mea. A dat trenul înapoi. Eu dau, acum, timpul. Şi mă întreb ce-aş fi devenit, ce-aş fi fost astăzi, dacă în ziua aceea Dumnezeu n-ar fi îmbrăcat haine de impiegat şi n-ar fi oprit trenul care m-a dus la examen. Poate aş fi fost un impiegat de mişcare într-o gară, care ar fi oprit trenul pentru altcineva care merge să dea examen la facultate… Cine ştie…
Ea: Ghinionul a fost, totuși, că trenul tău s-a întâlnit cu vaporul meu.
El: Nu râde!
Ea: Nu râd. L-ai mai văzut? Pe impiegatul acela...
El: O dată. Nu mai trecusem demult prin halta prin care, azi, nu mai trec trenuri, iar odinioară treceau atât de rar. Acum, în plină glorie, trenurile-mi puţeau. Probabil n-aş fi oprit nici atunci dacă întâmplarea n-ar fi făcut ca roata să explodeze în locul acela în care şoseaua se apropia cel mai mult de calea ferată. Am lăsat şoferul să se ocupe de roată şi am făcut câţiva paşi. Pe şine, crescuseră buruieni, semn că niciun tren nu mai trecea pe acolo. Peronul pe care plânsesem cândva părea mult mai mic şi mai sărăcuţ, iar prin crăpăturile făcute de trecerea anilor viaţa îşi revendica drepturile prin sute de fire de iarbă răsărite în smocuri. Cocoţat pe un scaun, o părere de om, gârbovit, se căznea să întoarcă un ceas Paul Garnier. Asemenea ceasuri rare mai vedeai prin muzee şi vreo două-trei gări. Toată priveliştea părea un tablou suprarealist: ceasul de lux în contrast cu clădirea în paragină, fără ferestre, cu iarba care-mpânzea tot locul. Cineva însufleţea „tabloul”: Omuleţul firav, gârbovit, dar căruia îi străluceau ochii când potrivea limbile ceasului din gară (mai bine zis, din ceea ce fusese cândva o gară mică, îngrijită, prin care mai treceau, uneori, şi trenuri). Când şi-a terminat treaba, omul m-a văzut şi aproape s-a speriat ca de o arătare. Apoi, jenându-se, s-a scuzat cumva:
- Pe-aici, nu mai vine nimeni. Sunt eu şi-un câine.
- Ce faceţi?, am întrebat, neştiind ce să-i spun.
- Întorc ceasul. Măcar el să meargă. Trenurile nu mai merg, în curând n-oi mai merge nici eu, mi-a spus ca pe o evidenţă, arătându-mi bastonul din mâna dreaptă. Ceasu-ăsta e o bijuterie, el trebuie să meargă! Nu ştiu cine l-o mai întoarce când n-oi mai fi eu. Apoi, schimbând vorba: Cu ce treburi pe la noi?
Purta aceeaşi haină de impiegat, acum ceva mai largă şi roasă pe alocuri, probabil singura haină, ori poate nu se-ndurase s-o lepede. Tăceam. Cuvintele se blocaseră iar în gât, ca atunci când pierdusem trenul. Aş fi vrut să-i povestesc, să-i aduc aminte, să-i mulţumesc. În loc de asta, tăceam, cu tăcerea celor mai stupizi dintre oameni.
- Cândva, zice, cândva era şi-n gara noastră altfel. Ce de-a lume…
Am vrut să-i spun că ştiu. Nici asta n-am putut. Apoi, ca şi când ar fi avut ceva de demonstrat, ca şi când aş fi avut nevoie să-l cred, a scos de sub haină paleta, a şters-o de mânecă şi mi-a întins-o ca pe-o evidenţă:
- Eu eram impiegatul!, a rostit cu mândria cu care trebuie să fi rostit ducele de Wellington: „Eu l-am învins pe Napoleon!”. Câte trenuri n-am pornit eu cu asta!
Da, m-am gândit, dar mai important decât toate trenurile pe care le-ai pornit e unul pe care l-ai oprit.
- O vrei? Mie nu-mi mai trebuie.
Am luat paleta ca pe ceva de preţ şi-am strâns-o la piept. Am privit ceasul care mergea „ceas”, care-mi arătase cândva o jumătate de minut mai mult decât aş fi vrut, suficient cât să-mi plece trenul de sub nas. Şi deodată ochii mi s-au împăienjenit. Ceasul a început să se scurgă, precum cel din tabloul lui Dali. Aşa-l vedeam printre lacrimi, curgând, unduindu-se ca şi când s-ar fi topit. Omul s-a panicat, la fel ca atunci:
- Ce-ai, taică, de plângi? Dacă nu vrei, n-o iei. Dă-o-n colo de paletă! Sunt un prost bătrân. Chiar aşa, d-apăi, ce să faci mata c-o paletă de impiegat? Da’ am zis să-ţi dau şi eu ceva… şi n-am altceva. Lasă, dă-o-ncoace, decât să plângi!
Plângeam ca atunci când pierdusem trenul. Ceasul nu-l mai vedeam printre lacrimi, se topise de tot, timpul se comprimase. Pierdusem trenul din nou. Trenul recunoştinţei. Eram bogat. Şi nu-mi folosea la nimic! Tot omul acesta îmi oferise ceva. Iar eu, cu toată bogăţia mea, habar n-aveam ce i-aş putea oferi. Cum i-aş putea mulţumi că, într-o zi, cu paleta pe care mi-o dăruise, oprise şi mă urcase în trenul care avea să mă ducă spre ceea ce sunt acum. Şi că atunci, mă făcuse să-L văd, pentru prima dată, pe Dumnezeu în oameni. Ce daruri îi poţi face lui Dumnezeu?
L-am întrebat:
- Dacă ar fi să-i faci un dar lui Dumnezeu, ce i-ai oferi?
- Ce i-aş oferi? Păi… paleta nu mai pot să i-o dau, că ţi-am dat-o ţie. Trenţele-astea după mine, nu pot, că rămân gol. Şi-oricum, n-ar avea ce face cu ele. Câinele ăsta… îmi ţine de urât. Ce dar?! Uite ce dar Îi fac eu lui Dumnezeu: în fiecare zi, la doişpe fix, întorc rotiţa la ceasu-ăla. Cât oi mai putea…
(Pauză)
Ea: Mda... impresionant. Asta facem toți, întoarcem rotițe la ceasuri. Reale sau imaginare. A propos de ceas, e târziu... și sunt vlăguită. Du-te și termină-ți simfonia!
Scena 4
Dimineață. Același decor, doar ceva mai înviorat de niște vaze cu flori și poate ceva mai luminos. Ea e schimbată, îmbrăcată într-o rochie roșie, sclipitoare, aproape ca de gală. Aranjează niște flori într-o vază, se studiază în oglindă, își pune niște cercei mari, se rujează strident, își aranjează o șuviță, fredonează o melodie, face câțiva pași de dans. Astfel o surprinde el când apare din dormitor, îmbrăcat în pijamale, somnoros, întinzându-se.
El (cască de zor, dă să salute și, când o vede, rămâne blocat): Buuunăăăă!....
Ea: Mersi! Știam. Ce nu știam e că te pricepi să vorbești în argou.
El (se holbează, nevenindu-i să-și creadă ochilor)
Ea: Adică în limbaj golănesc, în caz că ai uitat semnificația cuvântului.
El (revenindu-și oarecum): Nu vorbesc în argou, am vrut să zic „Bună dimineața!”...
Ea: Și ți-a murit „dimineața”! La vârsta ta, nu-i de mirare.
El: La vârsta mea! Dar tu ce vârstă ai, dragă?
Ea (făcând fițe pe lângă oglindă): Te uiți un pic la mine?
El: Asta fac de când m-am trezit. Sau poate nu m-am trezit și încă visez. Visez?
Ea: Visele/ visuri nu sunt pentru adormiți ca tine! Tu, când dormi, sforăi, nu visezi.
El: În ce hal arăți!
Ea: Întotdeauna te-ai priceput la complimente!
El: Ce... de ce ți-ai pus rochia asta?
Ea: De ce nu?
El: Păi... nu pare adecvată pentru micul dejun.
Ea: Cine-a vorbit de micul dejun?
El: Păi, doar n-o să iei cina la opt dimineața.
Ea (cu substrat): Dar poate iau cina la unu!
El: Să-mi pun și eu fracul?
Ea: Dar ce, te crezi pe podiumul dirijoral? Rămâi în pijamale! Te asortezi mai bine.
El (adulmecând-o): Și de ce miroși ca o drogherie? Ce parfum e ăsta? Pare unul scump.
Ea: Parfum scump, pentru dame ieftine.
El: Vorbești de parcă ai mâncat ciuperci otrăvite. A propos de mâncat, luăm și noi masa?
Ea: Masa o iei tu, eu îmi iau tălpășița. Vezi că frigiderul e tot acolo. Sau nu știi unde e? Întreabă pisica!
(dă să plece)
El: Stai, stai, unde pleci?! Și eu?
Ea: Tu, ce?
El: Pe mine nu mă iei unde... pleci tu?
Ea (privindu-l sever): Ai terminat simfonia aia?
El (vinovat): Nu.
Ea: Păi vezi? Ai treabă!
El: Spune-mi măcar unde te duci! (Îmblânzind tonul): Te rooog!
Ea: Dacă insiști! Mă duc unde n-am mai fost de multă vreme: la bărbați!
El (stupefiat): Poftiiim?!
Ea (cu severitate): Dacă îți spuneam că mă duc la piață, mă credeai?
El: Nu, cu rochia asta... Dar ce, dar cum... cum adică să te duci la bărbați, ce să cauți?
Ea (cu priviri sugestive): Mai ai și alte întrebări tâmpite? Că mă grăbesc.
El: Dar ce te-a apucat tocmai acum?
Ea: Asta mă întreb și eu, de ce am așteptat atât. Totuși, niciodată nu-i târziu să mă reinventez.
El: Să te... ce?
Ea (pe silabe): Re-in-ven-tez!
El: Asta ce înseamnă? Să-ți faci un fel de inventar? Inventarul rochiilor, inventarul pantofilor, parfumurilor, fumurilor...
Ea (privindu-l cu o superioritate indulgentă): Nu te mai agăța de cuvinte! Și nu mai face pe prostul, că nu ești... într-atât! Știu că nu ești obișnuit cu plecările mele, de obicei eu stăteam pe fotoliul acela, iar tu îți luai pălăria și plecai. A, am uitat pălăria! (se întoarce, își pune o pălărie cu boruri largi și ochelari negri de soare. Se plimbă prin fața lui, legănându-și șoldurile): Sunt bine, da?
El: Tu oi fi, dar eu nu sunt bine.
Ea: Nu c-ai fi fost vreodată! Ciao, amore! (Mimează un sărut pe obraz, îi mai aruncă o privire din ușă și iese).
Scena 5
El, rămas singur, se agită ca un leu în cușcă, face mișcări necontrolate, se așază la birou să scrie simfonia, se chinuie, nu reușește, aruncă foile, apoi se gândește.
El: Hmm, ce-o fi apucat-o? Cal bătrân, cu chingă roșie! (Chicotește): Dacă m-ar auzi, aș mânca pufuleți toată săptămâna. Dar ce spun „pufuleți”? Ciulini! Totuși, unde s-o fi dus? (Se plimbă pe la ferestre, încercând să vadă ceva, caută prin sertare, după indicii, în cele din urmă găsește o scrisoare. O deschide frenetic și începe să o citească):
Iubita mea, ... au, tensiunea! Cine-i iubita și ce vrea ea? Ba nu, e clar cine-i iubita, că doar n-oi fi eu! Cine-i iubitul și ce vrea el? - aceasta-i întrebarea! (Caută repede la sfârșitul scrisorii să vadă cine semnează): Al tău nenumit... - lua-te-ar nenumitu'! (Citește în gând scrisoarea de la capăt, o întoarce pe toate părțile, apoi rămâne abătut, pe gânduri).
El: Așa, vasăzică, eu o credeam femeia care se sacrifică pentru mine, care m-a slujit toată viața, care m-a ajutat în arta mea. Mai ales după ce mi-a zis de Olivia, am început să o privesc cu alți ochi. Și ea, îmi bagă dihania în casă și scrisoarea în sertar! Nici măcar nu se ferește, să mă menajeze. Daaa, știu, nici eu n-am menajat-o, dar asta-i cu totul altă poveste. Alta! Nu știu de ce, dar așa e! Apoi, chiar am crezut că m-a iubit, îmi făceam reproșuri, fraierul de mine... De n-ar veni fiica noastră din Canada, de-o fi având așa, vreun drum pe aici, s-o vadă pe maică-sa maimuțărindu-se acum, la bătrânețe! Și ce tot zice maimuțoiul ăla în scrisoare: „...să-mi petrec tot restul vieții cu tine...” Te pomenești c-o vrea și să mă părăsească. Asta ar fi culmea! Cât am fost tineri, eu n-am... eu n-am părăsit-o pentru Olivia, și poftim acum recunoștință! O să rămân singur, singur, și părăsit! Aaaa, te pomenești că de aia insista să pricep că sunt singur. (Imitând-o): „Ești singur!” Aha, te pregăteai să mă prefaci în cuc și nu știai cum să mi-o spui! Cotoroanță parfumată! Cocotă împăiată! Psiholoagă ratată! Vacă încălțată! - Doamne, iartă-mă! - pe tocuri! Ptiu!
Ea (apărută în ușă cam de la replica „Cotoroanță parfumată”, dar fără să fie văzută de el, îl privește amuzată, continuându-i discursul): Odioasă nepricopsită, tărancă coclită, matracucă neisprăvită... etc - doar atâta poți?
El (sperindu-se de apariția ei și schimbând tonul): A, ai venit? Vorbeam cu oglinda!
Ea: Dar ce ți-a făcut oglinda?
El: Mă arată urât.
Ea: Te arată cum ești. Dar, dacă vrei, o putem schimba cu una fermecată. În care să te arate cum vrei tu: Alain Delone, Omar Sharif, Copchilu Minune...
El: Termină, dragă, cu ironiile! De ce-ai venit?
Ea: Nu trebuia? Mai devreme insistai să afli de ce-am plecat.
El: „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” - vorba poetului.
Ea: Câtă sensibilitate! Ești un munte de... (negăsind cuvântul)... ești un munte! Sau mai bine un maldăr! Un maldăr de poezie! - Asta e! Cum stai cu simfonia?
El: Nu schimba vorba!
Ea: Care era vorba, că nu mai știu?
El: Vorba era unde-ai fost?
Ea: Mi se pare că ți-am spus: la bărbați!
El: Câți, mai precis?
Ea: N-am stat să-i număr. Sub doi.
El: Aha! Nenumitul! Cine-i rahatul cu ochi?
Ea: Iar vorbești cu oglinda?
El: Vorbesc cu tine! Și vorbesc serios! Scrisoarea!
Ea (prefăcut): Care scrisoare? Dragă, nu suntem în Caragiale!
El: Dar nu suntem nici în apele noastre! Mie să-mi spui cine-i nenumitul, sta-i-ar numele să-i stea!
Ea (calmă): Sunt impresionată, văd că ți-ai îmbogățit vocabularul în lipsa mea. O să mai plec.
El: Ba să nu mai pleci!
Ea: Atunci vin. Iată, am venit! (Se trântește pe un fotoliu, picior peste picior și își aprinde o țigară).
El: De când fumezi tu? Numai p-asta n-o făcuseși!
Ea: Ei, numai p-asta! De când mă acuzi de fapte improbabile, imprevizibile și impardonabile.
El: Văd că și tu ți-ai îmbogățit vocabularul. De ce te-am acuzat?
Ea: De faptul că fumez (suflând fumul spre el).
El (tușind demonstrativ): Păi și nu asta faci?
Ea: Nu!
El: Cum, nu?
Ea: Nu!
El: Adică vrei să-mi spui că ceea ce văd cu ochii mei - ăștia! (arătându-și ochii cu degetele) - nu e adevărat?
Ea: Ți-am spus că totul e o iluzie. Și tu mi-ai spus mai devreme că vorbeai cu oglinda. Și că-i adresai ei toate invectivele pe care le-am auzit din ușă. Cu urechile mele. Astea! (arătând)
El: Stai, că ne depărtăm de la subiect! Vorbeam de faptul că fumezi.
Ea: De fapt, vorbeam de faptul că nu fumez.
El: Dar atunci ce faci cu țigara aia din mână, din care tragi fumul în piept, scoțându-l apoi pe nas?
Ea: Pe gură! Să zicem că... îmi defulez tendințele refulate în subconștient, de-a lungul vieții, refulări produse de nenumărate angoase pe care mi le-ai pricinuit. (Pauză, în care el rămâne interzis): De la Freud citire!
El: Freud ăsta a fost un tâmpit! De unde știe el ce ți-am pricinuit eu ție?
Ea: El n-o fi știut, însă eu - da!
El: Nu încerca să scapi! Mie să-mi spui acum clar cine-i nenumitul din scrisoarea asta! (I-o vâră, mototolită, sub nas).
Ea (luând scrisoarea și studiind-o, începe să râdă): Asta nici măcar eu n-am aflat, cu toată psihologia mea.
El: A ta și-a nesimțitului de Freud. Zi repede, nu mă mai fierbe, cine-i?
Ea: Nu știu!
El: Cum să nu știi, dacă ți-a fost adresată? Ai suferit brusc de amnezie?
Ea (râde): Dar nu mie mi-a fost adresată.
El: Dar cui, mie?!
Ea: E o scrisoare de demult primită de fata noastră.
El: Și ce caută în sertarul în care eu am căutat întâmplător?
Ea: Ce? Întrebarea e „Ce ai căutat tu în sertar, nu scrisoarea, acolo unde îmi țin eu, de obicei, micile secrete”. (Privindu-l întrebător)
El (fâstâcit): Am... am căutat ceva de mâncare.
Ea: De ce n-ai căutat în pantofar, atunci?
El: Era mai departe. Hai, nu mă mai fierbe! Deci nu ești tu „iubita” nenumitului nenumit?
Ea: Nu!
El (bucuros): Ce bine! Asta înseamnă că nu m-ai înșelat, că nu mă părăsești! Ești un înger!
Ea: Asta înseamnă că faci deducții greșite pe baza unor informații incomplete.
El: Cum așa?
Ea: Așa! Faptul că ai găsit (căutând anume!) o scrisoare care nu-mi este adresată (pe care, fie vorba între noi, o pusesem special acolo), nu înseamnă că nu te-am înșelat sau că nu te voi părăsi.
El: Dar ce înseamnă?
Ea: Înseamnă că ai mușcat. (Chicotind) Ai vrut și-ai avut!
El: De unde știai că am să caut?
Ea: Când ai să ții minte ce profesie am avut? Și mai ales că am fost un as în meseria mea!
El: Bine, madam Froidina, scutește-mă! V-a sucit ăla mințile la toți! Dar asta nu explică rochia ta roșie, rujul ăla strident, ba nu, vulgar, tocurile alea ca niște cuie... în inima mea și faptul că .. ai fost la bărbați, ăia, sub doi, cum ziceai.
Ea: Da, nu justifică.
El: Deci ai fost la bărbați!
Ea: Sub doi.
El: Adică unul singur, ce mă aburești?
Ea: Putea fi și un bărbat și jumătate!
El: Așa, pune-l pe un piedestal în fața mea! Ai să te mai duci la el?
Ea: Da!
El: De câte ori?
Ea: De câte ori voi avea chef.
El: Și ai să te mai întorci?
Ea: Da.
El: Eu de unde am să știu?
Ea: N-ai să știi!
El: Și eu ce-am să fac, așteptându-te?
Ea: Nu știu. Nu prea-ți rămâne mare lucru de făcut, decât să mă aștepți. Mai scrii o simfonie, mai faci ordine prin sertare, mai afli lucruri...
El: Ești crudă!
Ea (pe ton de glumă): Crudă și jună. (Schimbând tonul): Să nu-mi vorbești tocmai tu de cruzime!
El: Înțeleg, ai vrut să mi-o plătești.
Ea: Nu. Am vrut să înțelegi.
El: Am înțeles. Mi-a ajuns!
Ea: Nuuu, mai trebuie... niște zeci de ani.
El: Ai înnebunit?! Doar n-am să trăiesc cât cioara, trei sute de ani!
Ea: Atunci te poți considera norocos. Mai puțini ani, mai puțină suferință. Hai să mâncăm, mi-e o foame de lup. Nici tu nu pari mâncat.
El: Sunt mâncat!
Ea: În sens figurat, poate, dar se pare că n-ai găsit, totuși, frigiderul.
El: Ți-e foame? N-ai mâncat... pe unde-ai fost?
Ea: N-am avut timp de asta. E păcat să irosești timpul mâncând, nu crezi?
El: Ai, ați...
Ea: Am!
El: Și nu ți-e rușine să recunoști?
Ea: Nu. De ce? Am presupus că m-ai întrebat dacă am vorbit. Bagheera tocmai spunea...
El: Bagheera!!! Ai fost la Bagheeraaa?
Ea: Da. Dintotdeauna mi-a plăcut cum arăta Christophor Plummer și - ai dreptate - chiar seamănă cu el.
El: Ce ticăloșie! Se presupune că-mi este prieten. N-ai mai găsit până la el?
Ea: Tocmai de aceea. Am să-ți explic, dacă mă lași și încetezi cu bănuielile astea stupide. Azi, acum! (După o pauză): Am fost la el pentru că m-am gândit că ai avut o idee bună cu seratele literar-muzicale. Văzând că n-ai succes la telefon, mi-am asumat sarcina de a-ți convinge eu prietenii, excercitându-mi farmecele pe lângă ei. Asta-i tot!
El (transformat): Draga mea, iubita mea, nevasta mea cu acte, cum te-ai sacrificat tu iar pentru mine! Îți mulțumesc! Spune-mi, spune-mi repede, că sunt curios: Ce-a zis Bagheera?
Ea: Nu vrei să știi!
El: Ba vreau! Tot, spune-mi tot!
Ea: Bine! A zis că ar prefera să mă vadă numai pe mine.
El: Bullshit!
Ea: Ai spus ceva?
El: Nu, era... o replică dintr-o operă clasică.
Ea: Aha! Dar se poate aranja. Îți punem o broboadă pe cap și te întoarcem cu fața la perete, în timp ce acompaniezi la pian, astfel încât să nu te vadă și să nu-i provoci vreun lapsus când recită.
El: Ești o comoară! O comoară neprețuită, neprihănită, ne...
Ea: ...numită!
El: Așa! Uite, am chef să ieșim în seara asta. Hai să mergem la...
Ea: Nu pot! Am alt program.
El: Ce program?!
Ea: Program de... voie. (Se uită la ceas) Ah, e târziu! Trebuie să plec urgent!
El (sfârșit): Unde te duci, podoabă?
Ea: Mă duc să mă mărit!
El (disperat): Cu cine, unde, când?
Ea: Nu ești invitat la nuntă.
El: Promite-mi măcar că n-ai să te măriți cu Bagheera!
Ea (zorindu-se): Nu-ți pot promite nimic! Nici măcar c-am să mă mărit de tot! (Răzgândindu-se, întorcându-se din drum): De fapt, atâta lucru pot să-ți promit: Cred c-am să mă mărit numai nițel!
SFÂRŞIT
