BUCUREȘTI - GALA UNIUNII AUTORILOR ȘI REALIZATORILOR DE FILM - U.A.R.F. ...

Amărăciuni din Epoca de Aur (16)

 

Săniușul

 

 

Că tot e vremea zăpezilor și a frigului, mi-am amintit săniușul.

Ne dădeam chiar pe strada mea, care avea (are) o pantă oarecare, ajungeam cu sania direct în șosea, dar cum mașinile erau puține pe atunci, ăsta nu era un pericol (ori nu îl percepeam noi). Uneori ne duceam la derdeluș, undeva în dreapta Luncii.

Plus lacul, aflat de-a dreapta șoselei, cum te duceai către școală, și care iarna îngheța, spre bucuria noastră. Când era gheață pe lac, nu ne-am fi dus pe șosea nici picați cu ceară. Pe lac, la dus, pe lac, la întors. Ne dădeam direct cu ghetele, ori cu patinele improvizate (care avea) dintr-un lemn peste care era trecută o sârmă groasă de aluminiu. Ori, care se-ndura, cu ghiozdanul, transformat miraculos în sanie.

O dată, mă întorceam cu Irina de la școală și mi-am luat un avânt teribil la intrarea pe lacul înghețat. Atât de mare era avântul, că n-am mai nimerit cu picioarele pe gheață, ci direct cu capul, lată am rămas, nu știu câtă vreme, că „adormisem” nițel. Ea s-a tot dus înainte, neobservând absența mea. M-am trezit amețită și așa am și ajuns acasă. Noroc că aveam pe cap și fesul și gluga îmblănită. Dar n-am spus. Mamaia, când m-a văzut, a crezut că sunt deocheată și m-a tot descântat.

Altădată, cu Claudia, care venise la mine să mă ia la film. Urma să vedem „Dimitrie Cantemir”. N-am mai apucat să ajungem la film, să ne umplem de istoria neamului, că eu, curajoasă nevoie mare, încercam să-i demonstrez că nu e niciun pericol să te dai pe pojghița aia transparentă care se formase pe suprafața gheții într-un anumit loc. Prima și a doua oară m-a ținut. La a treia demonstrație de curaj tembel, gheața s-a spart și m-am tot dus cu un picior în interiorul gheții, dădeam din mâini ca broasca pe suprafața alunecoasă din jur și, până la urmă, am ieșit, dar eram leoarcă și am mers acasă la ea, să-mi zvânt nădragii, că la mine n-aveam curaj.

 

Și-o amintire, de prin 80. Într-a șaptea, directoarea școlii m-a luat la un concurs de săniuș la Sinaia. Trebuia să meargă un elev de la Școala1 și unul de la Școala 2. De la 2, fusese desemnat Costel, dintr-a opta. Cu o seară înainte de plecare, neisprăvitul a spart, din greșeală, cu mingea, un geam de la un vecin, iar părinții l-au pedepsit, nemailăsându-l să plece (imbecilă „pedagogie” părintească, dar asta e!). A mers un altul. Peste ani, Costel îmi mărturisea amuzat că încă se mai oftică pentru nenorocitul ăla de geam. Adică nu pentru geam, ci pentru că nu mersese împreună cu mine. Era îndrăgostit. Peste și mai mulți ani, un prieten de-al lui mi-a spus: „M-a uns pe suflet când am auzit că nu mai merge. A fost după dorința mea, că prea mă ofticam că l-a ales pe el, și nu pe mine.” Și ăsta era îndrăgostit. Păi bine, măi, acuma spuneți?  Așa e când nu e (să fie)!

Prezența mea la concursul de sanie s-a dovedit un mare fiasco. În prima zi, la proba de cursă lungă, abia m-am ținut pe sania aia și alunecam ca o lebădă pe lac. Directoarea se făcuse roșie de rușine și de nervi și, când m-am întors complet lipsită de glorie, mi-a aruncat ca pe o concluzie: „Loredana, hai să mâncăm!” (Domnul Goe al săniilor trebuia hrănit). O fi crezut că de nemâncată, nu de neîndemânatică mă umplusem de succes. Și ne-am dus. Am mers mult pe jos, prin zona aia muntoasă, la un moment dat aveam munte în dreapta și prăpastie în stânga. Începuse să se însereze. Ea era mândră, cocoțată pe tocuri. Și-mi zice: „Loredana, ține-mă bine, dacă nu vrei să mă cauți prin râpe, ca Victoria Lipan!” Nu cred că citisem „Baltagul” pe atunci (știu sigur că era lectură de clasa a IX-a, l-am citit într-o noapte stând pe calorifer în internat, cu geaca pe mine, suflându-mi nasul; evident că am urât Baltagul de atunci), deci nu știam cine-i Victoria Lipan (deși e posibil să fi văzut filmul), dar nu m-ar fi deranjat să-i dau un brânci în răpa aia, la cât îmi mânca sufletul la școală. Evident, nu m-am îndurat. Am ajuns, în cele din urmă, la restaurant și ne-am răzbunat pe mâncare.

A doua zi, la proba de viteză, am fost și mai profi, m-am înțepenit direct într-un morman de zăpadă, pus acolo ca să-l ocolești – se-nțelege – ba încă mi s-au mai și rupt nădragii într-un loc în care n-ar trebui să se rupă niciodată. M-am mai consolat când l-am văzut pe Ioan Luchian Mihalea (nu-ș ce căuta și el pe-acolo) cu pantalonii tot rupți, dar măcar ai lui erau sfâșiați cumva de la genunchi în jos.

Eșecul meu nu înseamnă că, de-a lungul vieții,  nu m-am mai încumetat cu sania (dar niciodată la un concurs!). M-am săniit și într-o excursie la Poiana Brașov, prin clasa a X-a (vezi foto) și, ulterior, când eram studentă. Asta până când am dat de Andrei, un student coleg cu fostul-viitorul-meu-fost-soț, care era și instructor de schi și măcar el ne-a învățat prima dată cum să cădem profesionist și să ne ridicăm întregi de pe pârtie. După care, cu un curaj nebun (că deh, doar la 20 de ani, câtă minte aveam?!), ne-a urcat pe pârtia de la Predeal, plină cu gheață. Prima dată, normal că am venit mai mult pe burtă, dar aveam picioarele frumos ridicate și aliniate paralel, să nu încalec schiurile și să-mi provoc ceva rupturi de oase. Și am luat-o de la capăt, iar și iar și iar, până am reușit să cobor aproximativ în picioare. Când, mai târziu, am dat de pârtie cu zăpadă, am crezut că nu-i adevărat. Eu voiam gheață, că așa învățasem!

Da, și m-aș urca și acum pe sanie și pe schiuri, chiar dacă probabil aș fi mai precaută. Mai mult, aș învăța să patinez, pentru mine, nu pentru campionatele mondiale. La Slobozia s-a deschis un patinoar, dar nu știu dacă sunt și instructori pentru oldies (but goldies!). Că sunt bucurii ce nu pot fi înlocuite cu nimic. Senzația de zbor combinată cu albul zăpezii din unele zile te ajută să uiți de cenușiul altor zile. Mai ales al zilelor de atunci, cenușiul zilelor din Epoca de Aur.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 10 ianuarie 2024

Amărăciuni din Epoca de Aur (15)

 

Icoana Botezului

 

Se cam terminase „Epoca de aur”, sau cel puțin noi așa credeam, începuse alta, nu știam cum să-i spunem, la școală ne învățaseră că platina e mai prețioasă, dar nimeni nu definise ceea ce avea să urmeze ca „epoca de platină”; i se spunea democrație.     Acum îmi dau seama că cel mai nimerit ar fi fost „epoca fierului vechi”.  Eram atât de tineri, de neștiutori, Revoluția (sau lovitura armată, conform specialiștilor) ne prinsese la jumătatea facultății, în anul al III-lea. Nu urmăream evenimentele de pe scena politică, îmi ajunsese că mă crezusem revoluționară, prin Bucureștiul acela sinistru al sfârșitului de an 1989, mă prinsesem repede că lucrurile îmi depășesc puterea de înțelegere, cu logica inginerească de care nu mai puteam scăpa înțelesesem că lucrurile nu se leagă, dar nu știam de ce și mai ales cum ar putea fi legate, dar văzând că sunt atâtea necunoscute, am abandonat repede „lupta” aceasta și, la fel ca majoritatea colegilor mei, ne-am întors la „cărămizile” noastre din care învățam, la interminabilele cursuri, la intoxicația de prin laboratoare, studiam pe brânci, cu ferma convingere că acum, în lumea cea nouă, va fi multă nevoie de noi și de știința noastră, țara avea fabrici, multe fabrici în care era nevoie de ingineri chimiști. Nu aveam de unde să știm că acestea vor avea altă soartă, despre această sortită destinație nu vreau să vorbesc, e mult prea trist, prea revoltător. Și probabil ar fi nevoie de romane întregi.

Dar iată că venise și vacanța de vară de după anul IV, vara lui 1991, tulbure an, ca și 1990, ca o ceață coborâtă peste oameni, peste destine, peste mirările noastre tinere, dar, totodată, aducătoare de speranță, speranța unui soare ce se va arăta la risipirea ceții. Unele lucruri încă se mai păstrau, din inerție. Astfel că, înainte de vacanță, am fost trimiși în practica industrială, îmbarcați în trenul care ne-a oprit la Făgăraș, unde urma să ne deslușim în ale practicii inginerești, la binecunoscutul combinat de îngrășăminte chimice, dar și de explozivi – Nitramonia - un mastodont industrial, prin curtea căruia se circula pe bicicletă, distanțele între fabrici fiind mari, ajuns acum o biată ruină.  Ne-au cazat la un internat, câte opt sau zece în cameră. Îmi amintesc că eram două secții: noi, de la Tehnologie Chimică Anorganică, și cei de la Tehnologia Reactoarelor Chimice. Practica noastră nu era cine știe ce, sau în niciun caz ceea ce sperasem. Nimeni nu avea încredere prea multă în noi, dar a fost ceva mai mult decât în anii anteriori, la Cesarom sau Dudești, unde ni se dădeau misiuni importante cum ar fi lipitul cutiilor de carton pentru ambalaje sau aruncatul cu privirea de la distanță. După ce ne-au făcut instructajul de protecția muncii, un inginer mai zelos ne-a luat și ne-a plimbat prin fabrici. Explicațiile sale s-au pierdut în mare parte din pricina zgomotului de la compresoare, pompe și alte utilaje. În afară de asta, chiar nu-mi aduc aminte ce am tot făcut în practica aia, timp de o lună, în afară de a scrie și a completa așa numitul caiet de practică. De scris și de teorie eram noi sătui din facultate, acum speram să avem parte de ceva mai mult, dar n-a fost să fie.

Evident, dacă așa stăteau lucrurile, pe noi nu ne deranja foarte tare să tăiem frunză la câini prin combinat, după care să avem program de voie la internat. Eram ca într-o tabără, seara ne adunam, ciripeam vrute și nevrute, spuneam bancuri, om fi băut și vreun ceai sau ceva mai alcoolizat, nu mai știu, și fumam. Cumva, ni se părea că suntem importanți, căci tot mai credeam că țara are nevoie de noi.

În același internat, erau cazați și niște elevi de școală generală, constituiți într-o trupă de mandoline. Asta a dat un farmec aparte șederii noastre la Făgăraș, întrucât copiii, împreună cu profesorul lor coordonator, se adunau în fiecare seară în curtea căminului și cântau. Noi, pe lângă ei, ascultam și, dacă ne pricepeam, ne și alăturam vocal muzicii respective. O singură dată am mers în oraș cu câteva colege, voiam în principal să vizităm Cetatea Făgărașului. La intrare, ne-au întâmpinat grătare cu mici (doar luptaserăm pentru liberate, nu?) care făceau un fum de iad, în acordurile unor muzici zăltate și deocheate. Am refuzat cu înverșunare să trec prin acel purgatoriu ca să ajung la Cetate, deși mi s-a explicat că, odată depășită zona, voi avea posibilitatea să vizitez ce mi-am propus. Căpoasă cum sunt, m-am întors la cazare, măcar acolo ascultam mandolinele. Când mergi în locuri istorice, vrei să te umpli de energia locului, nu de fumul micilor altora și de bașii trecuți de limita dureroasă în decibeli, de la boxele unor neamuri proaste.

Toată perioada practicii, am rămas acolo, nu plecam nici în weekend, întrucât ar fi însemnat doar să mă duc și să mă întorc și nu sunt sigură că, la mijloacele de transport de atunci, aș fi reușit să fiu lunea la prima oră în fabrică. De chiul, nu se punea problema. Colegele care stăteau mai aproape, mergeau pe la casele lor, uneori mai luau și pe altele cu ele. Așa s-a făcut că într-o sâmbătă, din toată seria noastră de Anorganică, am rămas numai eu și Dana Coman, o studentă blândă și tăcută din Drobeta Turnu-Severin. Ne cam plictiseam la sfârșit de săptămână, că nu era nici televizor, doar citeam (dar cât să și citești zi și noapte?) și îmi dădeam la pasențe până aproape am tocit pachetul ăla de cărți pe care pusesem mâna nu știu cum și de nu știu unde. În ziua aceea, salvarea ne-a venit de la instructorul de mandoline, care, văzându-ne pe noi două plimbându-ne prin curte cam amețite, precum caii în manej, ne-a întrebat dacă nu vrem să-i însoțim într-o excursie la Sâmbăta. Bineînțeles că n-am stat pe gânduri și ne-am dus. A fost frumos, era și o zi cu mult soare, mi-a rămas întipărită excursia aia, deși fără prea multe amănunte. Am vizitat Herghelia de la Sâmbăta, apoi Mănăstirea și, la urmă, am mâncat pachețelele de la cantină într-o pădure, stând pe jos. N-aveam cine știe ce bani la vremea aia, dar am vrut o amintire. Și din tot ce puteam cumpăra, am ales Icoana cu Botezul Domnului, de la Mănăstirea Sâmbăta. E mică, simplă, o hârtie tipărită, așezată pe un carton pe spatele căruia se află o ștampilă pe care e menționat că e sfințită și de către cine (tușul se mai observă doar vag), într-o ramă neagră.

Icoana aceea m-a însoțit de atunci peste tot, am plimbat-o prin casele prin care am stat - și n-au fost puține -  și printr-o minune (că am tot făcut/ desfăcut la bagaje când plecam de pe undeva) - se află și acum sprijinită de un perete din casa mea.

O văd în fiecare zi, dar astăzi am avut starea să-i scriu povestea. Sunt 33 de ani de când am cumpărat-o (prima icoană cumpărată de mine) și, de câte ori o privesc, îmi amintesc contextul în care am ajuns în posesia ei. Contextul acela tulbure, dar și plin de speranță, exuberanța tinereții, dar și credința pe care o purtam cumva ca pe ceva ce făcuse parte dintotdeauna din mine, chiar și în acele vremuri preponderent ateiste. Icoana aceea reprezintă un semn al stabilității de-a lungul celor peste trei decenii, în ciuda atâtor lucruri instabile care mi-au presărat viața.

Practica din combinatul chimic de la Făgăraș mă ajutase să-mi definesc foarte clar ideea că nu voi dori să lucrez niciodată într-un combinat chimic, voi căuta un laborator, voi merge în învățământ, voi face, voi drege. Nici asta n-a fost să fie. Credința că țara are nevoie de mine s-a spulberat și ea, precum puful păpădiei. Când am absolvit, deja nu mai erau repartiții, plecai unde vedeai cu ochii, dacă vedeai ceva. Dar, până la urmă, un drum tot am avut, chiar dacă n-a fost cel imaginat de mine.

Privind astăzi Icoana Botezului Domnului, luată de la Mănăstirea Sâmbăta cu 33 de ani în urmă, mi-am amintit că drumul e, până la urmă, tot pe acolo pe unde ne duce El.

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 06 ianuarie 2024