ANINOASA - SLĂNIC - ARGEȘ - CONVORBIRI LITERARE - LOREDANA DARIAN - SEPT...

ANINOASA - SLĂNIC - ARGEȘ - CONVORBIRI LITERARE - SHERZOD ARTIKOV ȘI LOR...

,,Serile Cala tiene” din 27 09 2023

Parfumul vechi al singurătății

 

Unele zile cară după ele parfumul vechi al singurătății poetului, al singurătății artistului, al celui mai singur dintre singuri oameni de pe pământ. Și nu pentru că n-ai avea în jur atâtea ființe, nu fiindcă ți-ar fi teamă de întuneric, ci pentru că – mai simplu de-așa nu se poate – a plecat de curând pe drumul său între dealuri sau pe câmpii singurul om care ai fi vrut să rămână, singurul care te-ar fi scos dintre singuri.

Lipsa lui – o nevăzută rană pulsând, plecarea ta – un gol neînceput – două fotografii ce și-ar afla loc într-un vechi album de familie pe care nici praful n-ar îndrăzni să se pună. Când o fiinţă îţi pleacă – din viaţă, din suflet, ori numai până-n oraşul vecin -  rămâi pustiu ca o gară din Bărăganul de altădată. Orice despărțire nedorită te transformă în copilul care așteaptă cu sufletul la geam. Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate.

Și totuși, singurătatea e aerul artistului. În lipsa ei, acesta se transformă în trecătorul banal care-a nimerit în gara greșită, care ar fi putut să creeze lumi rămase necunoscute pentru totdeauna. Iată de ce, uneori, îmi pare că arta-i un monstru. Unul care-și acaparează victima, storcându-i ultima picătură de sine. Dar în lipsa acestui monstru, viața însăși ar fi monstruoasă. Iubiți-i, dar, pe artiști, și dați-le dreptul la singurătate! Apoi țineți minte că singurătatea cuiva e un templu în care se intră în genunchi. Sau o fortăreaţă care se ia cu asalt.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 12/13 iulie 2023

Apărut în revista „Literadura”. Din volumul în luru „Frumusețe străină”

 

Scriitorul Sherzod Artikov în România

 Scriitorul Sherzod Artikov din Uzbekistan, a cărui carte „Sonata lui Rahmaninov” am tradus-o din engleză în română, va veni în România, la festivalul „Interferențe spirituale și diversitate culturală”, la invitația scriitorului Firiță Carp

Jurnal Hunedorean

 

 

 

22-27 august 2023

Ziua I. Marți, 22 august

 

Zic să plec, că și așa n-am mai plecat demult. Dar nu doar de asta, ci și pentru că urma să merg la un festival literar, unul la care nu mai fusesem, să întâlnesc prieteni poeți, și nu numai, să cunosc alții.

Florin, șoferul expediției, îmi spusese cu o zi înainte că vine să mă ia între 7:30 – 8. Mă înnebunesc după astfel de intervale orare! Totuși, mă mulțumesc cu ce am, știind că nu pot obține mai mult de la el, măcar de l-ar respecta! La 6:55 mă sună. Tresar speriată, crezând că am adormit după ce a sunat alarma. „Vezi că sunt pe la combinat!” – îmi zice, adică mai avea vreo cinci minute până la mine. După ce mă dumiresc în legătură cu ora și-l beștelesc ca la carte, îmi spune că „n-a știut”, adică n-a știut ce oră îi va indica ceasul ăla desenat pe pământ, după care se orientau strămoșii noștri. N-ai știut, n-ai decât să aștepți în mașină, până mă fac gata! Mai târziu, când mi-am adus aminte, o schimbă: că, de fapt, el îmi spusese între 7 și 7:30. Mă enervez, mai întâi pe el, apoi pe mine, că încă mă mai mir și îmi mai fac nervi degeaba, că doar știu cu ce specie de piropopircăliță destabilizatoare am de-a face.

În fine, o recuperăm pe Vali, apoi o ținem langa (langa-danga) până în Dragomireștiul lui Petrică, pe care-l smulgem de lângă nevastă, și p-aci ți-e drumul, până la Deva, cu oprire undeva pe Valea Oltului, pentru masă. Lasă că era să ajungem la Oradea, că Florin se crede mai inteligent decât inteligența artificială – dar asta-i altă poveste! Am ajuns, în cele din urmă, la Deva, după un ocol de vreo două ore, demn de recordurile din filmele cu proști, unde prietenii noștri ne așteptau nerăbdători și oarecum îngrijorați că nu mai soseam. Îi aflăm, deja sosiți,  pe confrații Costel și Anda, pe gazdele noastre primitoare, Daniel și Camelia, plus fiul lor, Sebastian, mare maestru în robotică. Ni s-a spus că umblă și un robot pe acolo, dar n-am îndrăznit să pătrundem în sanctuar. Doar pe la o vreme, am auzit târziu în noapte, niște zgomote suspecte, ceea ce ne-a determinat, pe mine și pe Vali, să ne imaginăm că robotul își face rondul de noapte sau – Doamne ferește! – că l-a atacat pe colegul lui de cameră, Costel. Dar n-am zis nimic, de teamă să nu-i vină ideea să coboare scara până la noi. Robotul, nu Costel!

Înainte însă de a merge la somn, am mai stat cu toții, povestind și, bineînțeles, citind poezie până târziu, fiecare din creația lui. Și, pentru prima dată, am băut o licoare din banane zisă bănănată, căreia eu îi spuneam mai ușor bănănăită. Am adormit legănați de vers și în cântecul greierilor. Mă rog, unii s-au bucurat și de sforăitul lui Petrică, un fel de bormașină supărată care ți se înfige în creier, făcând casa de oaspeți a lui Daniel să tremure din temelie. Se vede treaba că e o temelie solidă! Nu doar pentru că a suportat sforăitul lui Petre, ci și poezia noastră.

Ziua a doua. Miercuri, 23 august 2023.

Cetatea Devei; „Croazieră” pe Mureș

 

Așteptam cu nerăbdare programul turistic al șederii la Deva. Am început prin a vizita Cetatea Devei, deși pare o nebunie să te încumeți pe o caniculă de 40 de grade să urci panta aceea abruptă. Totuși, vreo șase ne-am încumetat. Am mers la pas și am văzut o parte din oraș. Doi au rămas la bază, să-și răcorească interiorul cu bere, patru am urcat la Cetate. La coborâre, ca în cântecul cu zece negri mititei... și-au rămas doar doi, adică două, că ceilalți doi (un el și-o ea) au avut pasul mai rapid sau setea mai mare. Măcar la întoarcere, am luat-o prin pădure, unde-i mai umbră și mai răcoros și n-am mai simțit că explodez de căldură. Nici ursul nu ne-a călcat, doar pe la o vreme m-am aflat în dilemă, că nu știam dacă s-o iau pe cărare în jos sau pe tunel încolo, dar noroc cu prietenul care la nevoie se cunoaște și mai și răspunde prompt la telefon, chit că te-a lăsat baltă pe-acolo, să te mânce gujeliile pădurii. Pe tunel, așadar, mi-am învins fobia de spații strâmte, întunecoase, noroc că tunelul era doar un tunelaș și se zărea luminița de la capăt. Ne-am reunit la bază, unde un suc din fructe proaspete m-a restabilit cât de cât, deși eram fleașcă, de parcă alergasem la maraton ca la proba de viteză.

O binevenită pauză la Casa Daniel, unde gazdele ne-au răsfățat cu bunătăți. Apoi, din nou la drum, în două mașini, către Șoimuș, de unde am luat vaporașul pentru plimbarea pe Mureș. Tare fain a fost, ne-a însoțit și o muzică adecvată și un soare splendid, chit că nu de el duseserăm lipsă, dar lucrurile toate și mai ales natura se văd mai altfel în lumina lui. O încântare a simțurilor, bucuria sufletului, apoi debarcarea și țuști la răcoritoare, în apropierea debarcaderului. Vali și cu mine am preferat Ice Coffee cu ananas, o licoare magică, dar la care era să renunț de câtă migală a pus preparatorul în ea. Ardelenește, cu simț de răspundere, încet, încetinel, încetișor. Dar a meritat așteptarea!

Florin rămăsese la bază, să ne aștepte cu mâncarea gata, a prăjit niște lapți sau icre ce-or fi fost, de te lingeai pe degete. La un moment dat, ori el ori Petrică prăjiseră și niște fudulii de animal incert, nu că m-ar fi tentat, și dacă aș mai fi apucat. Cineva mi-a șoptit că altcineva i-a mâncat toate fuduliile lui Petrică, eu, curioasă din fire, am întrebat „Dar cât de multe avea?!”, iar răspunsul a fost: „Ei, o farfurie cu vârf!”, moment în care am priceput și eu că nu, nu era vorba de cele de la purtător, ci de cele preparate. Petrică ne-a răsfățat și cu clătite și cu pepene, regal răsfăț!

Seara ni s-a alăturat și Valeriu, venit de la Dunăre, l-am luat de cald și l-am pus să ne citească poezie din creație proprie, după ce am tot vorbit de scriitori, de filme, de lecturi... Valeriu s-a executat, poetul e ca și soldatul, mereu cu poezia pe țeavă.

Ne-am dus la somn târziu, cu gândul la ziua de mâine, când aveam să ne luăm drumul spre Ghelari. 

 

 

Ziua a treia. Joi, 24 august 2023.

          Recital la biserica greco-catolică

 

Drumul de la Deva la Ghelari nu ne-a mai pus niciun fel de probleme, ar fi fost și culmea. Ajungem într-o pensiune numită „Panorama”, unde frumusețea ce ne înconjoară ne lasă fără cuvinte. Gazonul e verde și bine tuns, florile superbe și din abundență, spațiile de relaxare sunt multe și bine gândite, împrejurimile îți transmit o stare de basm, chiar și câinii sunt frumoși și bine îngrijiți. Mă întreb ce armată de oameni are grijă de toate acestea. Pe parcursul șederii aveam să aflu că doar doi sunt pionii principali, înșiși proprietarii, domnul Sergiu Tent, cu doamna lui. Pe Sergiu îl vezi peste tot, și mereu în mișcare: la servit masa, la aranjat ultimele detalii în camere, cum ar fi fixarea unei oglinzi, la volan, în calitate de șofer, de ghid, de ce-o mai fi nevoie. Îi place poezia și face toate acestea pentru poeți. Dar nu numai, prin grădină se văd și urmele unei tabere de sculptură, niște sculpturi „aruncate” din loc în loc, zărim și o scenă improvizată, cu bănci pentru spectatori, semn că pe acolo au loc și concerte. Piscina avea să constituie deliciul unora dintre noi a doua zi și în zilele următoare. Aflăm ulterior că Sergiu a fost primar și, chiar dacă nu mai este, încă se implică activ în comunitatea pe care a condus-o cândva. Chiar dacă eu particip prima dată, aceasta este a treia ediție a festivalului, majoritatea fiind cunoscuți de-ai casei.

La ora 17, are loc activitatea pricipală a zilei, recitalul poetic de la biserica romano-catolică din Ghelari. Părintele Vasile ne urează bun venit, iar unul dintre invitații săi ne face o scurtă istorie a bisericii. Necesitatea construirii acestei biserici, în 1783 s-a impus când, după 1700, autoritățile austriece au adus forță de muncă din Imperiul Austro-Ungar, pentru exploatarea minieră de fier din zonă. Ni se mai spune că este singura biserică catolică din ținutul Pădurenilor.

Sub cupola acesteia, poeți veniți din toată țara și-au recitat poezia, ca o altfel de slavă adusă lui Dumnezeu, iar Corina și chitara sa au completat fericit ziua cu acorduri muzicale.

Seara, am continuat recitalul la pensiune, până târziu, în noapte. Noi pentru noi, cu poezia la purtător, celebrând-o oricând și oriunde ni se oferă ocazia.

În mica noastră căsuță cochetă și curată, departe de „lumea dezlănțuită”, am mai sporovăit cu Vali până când aproape am adormit vorbind. Cu gândul la următoarea zi, când ne aștepta o experiență frumoasă, pe un drum de marmură.

 

Ziua a patra. Vineri, 25 august 2023

Cariera de marmură Alun

 

Vineri a fost o zi impresionantă. Dimineața, profesoara Maria Vaida a susținut o conferință cu tema „Dinastia Cantemireștilor”, urmată de discuții libere. Subiectul central a fost, desigur, Dimitrie Cantemir, eruditul, omul de cultură, despre care se știe că a avut atât de multă știință în diferite domenii, aproape incredibil de atins în orice epocă, despre locurile în care a trăit, inclusiv imperiul Otoman, dar și despre exilul său la Moscova și Petrograd, unde devenise sfătuitorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir, această figură iluminată a vremii sale a lăsat enorm de multe în urma sa, inclusiv în literatura istorică, în cei numai cincizeci de ani de viață. Dar s-a vorbit și despre Constantin Cantemir, tatăl, și despre fiicele lui Dimitrie – Maria și Smaragda Ekaterina și despre fiul, Antioh, pe care rușii îl așează între cei mai renumiți scriitori ai lor. Doamna Maria Vaida a sintetizat, desigur, foarte mult, întrucât cercetările sale sunt mai ample. Ne-a vorbit și despre dorința de a publica volumul pe acest subiect, anul acesta, când se împlinesc trei sute de ani de la plecarea cărturarului.

A existat și o întrunire în care toți cei prezenți și-au prezentat cele mai recente apariții editoriale. Eu am prezentat „Cornica de stână și alte cronici” și „Spărgătoarea de (n)uși”.

Pe seară, am plecat pe drumul de marmură, spre localitatea Alun, cu popas la Cariera de marmură, o capodoperă a naturii, unde ne-am susținut recitalul poetic și muzical, început sub razele soarelui și sfârșit sub blânda mângâiere a lunii. Tot acolo, s-a făcut lansarea volumului de versuri „Arabescuri”, scris de Ioan Caulea, și declarat câștigător la secțiunea debut de editura Castrum de Thymes, condusă de poetul Daniel Luca, organizator al festivalului. Cu toții am fost de acord că prezența poeziei și a muzicii în acel spațiu special a avut o rezonanță aparte, marmura de Alun și întreaga natură înconjurătoare fiind un amplificator al emoției transmise prin vers și note muzicale.

Cea mai delicată marmură din Casa Poporului a fost adusă de la Alun. Cariera, care acum nu se mai exploatează, a fost inițial folosită din plin de austro-ungari, de italieni, dar și de sătenii din Ținutul Pădurenilor, satele Ghelari, Bunila și Alun, care și-au construit casele și chiar grajdurile din marmură. Mergând pe drumul de marmură, adică din marmură, nu e doar o metaforă, ascultând poveștile adevărate relatate de Sergiu, privind de-a stânga și de-a dreapta peisajul ce îți tăia respirația, m-am simțit parcă aruncată în alt timp. Acolo, lângă peretele imens de marmură, tăiat perfect vertical, perfect neted, am simțit puterea magică a pietrei, dar am aflat și puterea sa de înmagazinare a energiei solare, când am șezut pentru recital. Ore în șir, cât am stat pe piatra mea, aceasta a rămas caldă, deși soarele se dusese demult. De altfel, Sergiu ne-a spus un lucru interesant, cum că soarele „pătrunde” în marmură, la vreo doi centimetri, deși n-am înțeles cum e posibil. Dar acolo, în Ținutul Pădurenilor, chiar și imposibilul pare posibil. Marmura de Alun, spune Sergiu Tent, cu vechime de sute de ani, este foarte iubită de sculptori, întrucât se poate lucra la nivel de filigran; câteva lucrări sunt expuse la pensiune, unde au loc tabere de sculptură. Compoziția coloristică a marmurei de Alun este unică în lume, sunt acele rozuri speciale, dar și griurile specifice marmurei de Carrara. De altfel, ea a fost, la un moment dat, concesionată fraților Ruja, italieni, ce dețineau și cariera din Carrara.

În pauza dintre conferință și plecarea la carieră, m-am aruncat în piscină (mai fusesem și cu o zi înainte), împreună cu alți temerari, dornici să scape de caniculă măcar un timp, am înotat cu lene câteva lungimi și m-am bălăcit ca un pui de rață. Ei, hai, lebădă!

Deși ne-am întors târziu din inima marmurei, ziua nu s-a terminat brusc, câțiva dintre noi am făcut o plimbare luuungă pe drumul de asfalt, de data aceasta, câteva ore în care ne-am conversat, ne-am și amuzat, că eu nu voiam să merg pe bezna aceea și mă foloseam de lanterna telefonului, prilej pentru Florin să mă beștelească fiindcă stric misterul și frumusețea plimbării.

Târziu de tot, însemnând spre 4 dimineața, somnul ne-a chemat, dar nu pentru multă vreme, căci urmau alte călătorii frumoase prin soarele patriei aflată sub cod galben și portocaliu de caniculă.

 

 

Ziua a cincea. Sâmbătă, 26 august 2023

Excursie în împrejurimi

 

Ziua a debutat cu o conferință susținută de doamna Dana Sala, conferențiar universitar, pe o temă incitantă, care a dat naștere la discuții: Poezia și unduirea lui Narcis. Mitul lui Narcis, mit european, inventat de greci, a cărui cea mai frumoasă haină i-a fost conferită de romani, prin Ovidiu, ne-a fost adus în atenție inițial prin două picturi celebre: Metamorfoza lui Narcis de Salvator Dali și prin una dintre reprezentările lui Caravaggio. Doamna Sala insistă asupra temei vanității, atât de prezentă în poezie, cu trimitere directă la mitul lui Narcis: „Privirea lui Narcis nu poate eluda trecerea prin Eu, pentru a ajunge la adevăr.” Oricare ar fi varianta mitului, poate ar trebui să reflectăm mai des la el, oricât de real sau ireal ni s-ar părea. Uneori pare că Narcis tinde să fie din ce în ce mai prezent printre noi, cu vanitatea, dar și cu tragedia lui.

Desprinzându-ne de mit, plecăm în excursia zilei, care avea să ne ducă în locuri atât de interesante și care, pentru mine, erau văzute în premieră. În drumul nostru, Sergiu ne vorbește pe măsură ce conduce, ne arată Munții Poiana Ruscăi, spre Retezat, despre satul Cinciș, strămutat de pe fundul lacului, unde se pare că s-ar fi născut soția lui Iancu de Hunedoara, despre marea Thethis, odată cu retragerea căreia, acum zeci de mii de ani, ar fi apărut dinozaurii pitici și despre ouăle descoperite, prin cercetările contelui Nopcea. Să-l tot asculți și să tot privești!

Ajungem în localitatea General Berthlot, la moșia care i-a fost oferită acestuia de Regele Ferdinand, drept răsplată pentru serviciile aduse României de Armata Franceză aflată sub conducerea sa, în Primul Război Mondial. Se pare că generalul a fost doar în trecere pe acolo. Clădirea, care a fost renovată, a devenit în zilele noastre sediul Centrului de Dezvoltare Durabilă a Țării Hațegului.

Biserica din Densuș. Istoria acesteia, foarte interesantă, ne-a fost relatată pe scurt de doamna care ne-a fost ghid și din a cărei expunere las și eu aici câteva idei:

Este cea mai veche biserică de piatră din țară și din Sud-Estul Europei. Din pricina faptului că nu există un document scris care să ateste vechimea bisericii, părerile istoricilor sunt împărțite, existând patru ipoteze de datare: Prima susține că biserica ar fi fost inițial un templu roman, dedicat Zeului Marte, zeul războiului, două dintre argumentele care susțin ipoteza fiind caii, aflați pe pilon, sau cei doi lei, situați deasupra Altarului, pe exterior. În cea de a doua ipoteză se presupune că a fost un mausoleu al generalului Longinus Maximus, conducător al Armatelor Romane, ipoteză susținută de piatra funerară originală a generalului. Cea de a treia ipoteză arată că partea de naos ar fi fost ridicată de către goți, în secolele IV-VI. Cea de a patra și ultima, cu datare între secolele X-XIII, ne spune că ar fi fost construită de către cnejii familiei Mușina, ca biserică de curte, de familie, construită cu pietre aduse de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și de la o vilă romană din localitate.

Biserica este construită în plan patrulater, sprijindu-se pe cei patru piloni, fiecare din aceștia fiind alcătuit din două pietre funerare sau altare romane, în denumirea unora, vechimea acestora fiind de două mii de ani (vechime confirmată, indiferent de ipoteza valabilă privind vechimea bisericii). Pictura, în tehnica frescă, datează de la 1443. Ochii sfinților sunt „scoși”, adică șterși, pare-se că anumite popoare cotropitoare ce au ajuns până la Densuș, în special turcii, nu suportau să fie priviți de aceștia în timp ce distrugeau lăcașul de cult. Deasupra pangarului este reprezentată Sfânta Muceniță Marina, lovindu-l pe diavol. Ni se mai arată o Icoană a Sfintei Treimi, unică la noi în țară prin faptul că Domnul Iisus este reprezentat ca adolescent (îmbrăcat în iie tradițională locului), nu copil sau adult, așa cum există în celelalte reprezentări. Dumnezeu-Tatăl apare ca un preot în vârstă, cu plete albe, iar Duhul Sfânt – sub formă de porumbel. Mai există și reprezentarea Sfântului Martir Bartholomeu, reprezentare asemănătoare cu aceea din Capela Sixtină. Iconostasul este ceva mi recent (!), de la 1789, realizat de Popa Simion de la Pitești.

În turnul bisericii, pe partea cu Altarul, se află o tainiță, unde se spune că se ținea tezaurul. Accesul în turn se făcea pe o scară tip frânghie, iar în tainiță încap în jur de 10-12 persoane. Pronaosul a fost adăugat mai târziu, aparținând secolelor XIV-XVI. Primul preot atestat documentar a fost la 1360, un anume Dalc (fiul lupului), de aproape 700 de ani nu s-a întrerupt slujirea în această biserică și, deși este monument istoric, clasa A, nu este muzeu, ci o biserică vie, de altfel singura din Densuș. Hramurile bisericii sunt Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Prooroc Ieremia. Despre piatra de deasupra ușii cercetătorii spun că ar fi piatra primului mormânt creștin. Între 2002-2005, biserica a fost restaurată cu fonduri de la Ambasada Americii și de la Ministerul Culturii. Pe clopotniță există niște lespezi de piatră pe care meșterii nu le-au acoperit la vremea aceea, considerând interesant jocul de lumini, iar geologii au stabilit că pe acestea sunt urme de fosile de ar data cu peste 70 de milioane de ani în urmă.

Ei, după atâta istorie, am simțit nevoia să beau ceva, dar nu atunci, pe loc, la temperatura caniculară greu de suportat, așa încât mi-am luat un vin rose din Via Domnului, pe care l-am dat gata cu Vali seara, târziu. Pe vin, zic.

Ne continuăm drumul cu microbuzul, trecem pe lângă o ruină despre care aflăm că este ce-a mai rămas din Curtea Nobiliară a Cândeștilor, vedem foarte sus, pe vârf de munte, și Castelul din Carpați, care l-a inspirat pe Jules Verne în scrierea romanului său de anticipație cu același titlu.

Mai vizităm Mănăstirea Colț, ridicată pe un colț de stâncă, ctitorită de cneazul Cândea și datând de la începutul secolului al XIV-lea și Cetatea Mălăiești, din comuna Sălașu de sus. La Castelul Contelui Nopcea (Prințul Întunericului) nu ni se permite accesul, privim doar dincolo de gard, așa zice Consiliul Județean, doar el știe de ce, și ascultăm poveștile lui Sergiu despre acest conte intrigant și despre castelul în care se pare că aveau loc mari paranghelii ale celor vremuri.

Foarte greu acest maraton, în care mai urcai, mai coborai, în special din pricina temperaturii foarte ridicate, dar a meritat fiecare pas, de altfel nimeni nu s-a văitat, fiecare a făcut față cum a putut și ne-am întors la pensiune mai îmbogățiți sufletește. Seara, a urmat răsplata, cu poezie la proțap. Nu, la proțap a fost un miel sau nu știu ce altă specie de animal (uitasem să număr câinii), oricum eu nu mănânc copii, dar sigur că am avut cu ce mă ospăta. La întoarcerea din drumeție, toți, fierți, copți și răscopți, ne-am aruncat care în piscină, care sub duș, numai Sergiu nu s-a odihnit deloc, ci s-a apucat de meșterit animalul la proțap, că doar cineva trebuia să o facă și pe asta. A fost și poezie, desigur, doar un tur, de data aceasta, oboseala spunându-și cuvântul, în plus a doua zi unii urmau să fie șoferi. Cu toate astea, am mai făcut o scurtă plimbare cu Vali și Florin, după care pe el l-am trimis la culcare (el era șoferul nostru), iar noi am mai schimbat impresii la un pahar cu vin.

 

 

Ziua a șasea. Duminică 27 august 2023

 

În program figura o alergare a muzei prin Giardini di Zoe, dar noi, veniți mai de departe, am ales să fugărim muza pe drumul de întoarcere. Ceea ce, când e să nu fie, nu este. Am pierdut două ore pe Valea Oltului din pricina unui accident urât, pe la care s-au perindat multiple mașini ale SMURD-ului, fie pompieri, fie salvări, dar și poliție. Mai rău pentru mine a fost că mă apucaseră simptomele unei gripe rele, cu stare febrilă și consumasem deja cele două pastile pe care le avusesem în „trusa de prim ajutor” (de regulă, le tot plimb după mine până expiră, nu-mi imaginasem că voi avea nevoie de mai multe). Noroc cu Florin care începuse o conversație cu șoferul TIR-ului oprit în fața noastră. La un moment dat mi-a venit ideea să-l rog pe Petrică să coboare și să-i ceară un paracetamol sau vreo altă otravă folositoare. În generozitatea lui, omul mi-a oferit trei parasinus, ceea ce m-a ajutat să ajung acasă aproximativ vie. Că altfel, nu vă mai povesteam.

Am mai făcut un popas în Dragomireștiul lui Petre, unde soția lui ne-a ospătat cu bunătăți, apoi ne-am întors pe la casele noastre.

 

Închei aici jurnalul, exprimându-mi încă o dată aprecierea și gratitudinea față de organizatori și gazdele noastre, precum și bucuria de a fi participat la a treia ediție a festivalului „Panorama” de la Ghelari, județul Hunedoara.

 

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 29 august – 05 septembrie 2023