Fragmentul de mai jos este parte a unui text colectiv scris de mai mulți autori, la inițiativa scriitorului Valeriu Barbu. Textul integral poate fi citit aici:
Endless Book
„Există
întotdeauna o cale.” – își aminti. Dar,
dacă există o cale, trebuie să existe și un mijloc prin care... Nu mai
apucă să-și termine gândul, că se trezi dintr-o dată lângă nava autopropulsată care nu are nevoie de combustibil, pe care mai
devreme doar ce o văzuse în televizor. Habar n-avea cum se întâmplase asta, dar
acum nu aceasta era întrebarea principală. Într-un anume fel, i se părea
absolut normal că se afla acolo, de parcă asta ar fi așteptat și căutat de
mult: să-și iasă din comoditatea lui și să se situeze în proximitatea unei
arătări de nave despre care un ins oarecare, poate un impostor, susținea că nu
are nevoie de combustibil. Își fixă privirea pe liderul echipajului și-i adresă
întrebarea pe un ton cam răstit:
-
Și, dacă n-are nevoie de combustibil, cum mama zmeilor se
autopropulsează?
-
Prin forța gândului, veni răspunsul mai repede decât s-ar fi
așteptat, de parcă fusese acolo, răspunsul acela, gata pregătit.
-
A gândului bun sau a gândului rău? – mai întrebă, nu atât din
curiozitate, cât mai ales pentru a-l ironiza pe cel pe care-l considera plecat
cu pluta ori cu nava zburătoare, mă rog...
-
A gândului potrivit, mai zise acesta, înainte de a dispărea
de parcă s-ar fi evaporat, cu tot cu echipaj.
Brad
își frecă bine ochii, crezând că poate a visat ori a avut o halucinație, chit
că nu avusese niciodată una, doar auzise că acestea se pot produce în anumite
condiții. Dar, oricât ar fi încercat să se trezească, din una sau din alta,
realitatea îl izbea cu o mie de evidențe: se afla, de data aceasta singur,
lângă nava cu pricina. Doar el și dihania asta suprarealistă, de care mai
devreme, când o văzuse sau credea că a văzut-o la televizor, avusese tendința
să facă mișto.
Și dacă, totuși, omul avea dreptate?
Dacă într-adevăr se propulsează prin forța gândului? Poate că nu sunt
întâmplător aici; și ce mi-ar strica, la o adică, să încerc? Mai rămâne, însă,
de aflat care este acel „gând potrivit” care să constituie cheia. Asta-i cam
totuna cu dezlegarea codului Enigma, pentru care Alan Turing avusese, totuși,
la dispoziție o întreagă mașinărie. Pe care, ce-i drept, tot el o inventase.
Pentru
prima dată privi în jur și ceea ce văzu îl fascină și înspăimântă, totodată.
Era un fel de noapte albă, naiba să priceapă ce-o fi vrând să mai însemne și
aia! Adică era noapte, dar nu era neagră, clar? Un întuneric alb, așa i se
păruse, adică știa sigur că atmosfera aia păstoasă din jur se numea întuneric,
într-o altă dimensiune, n-ar fi putut spune care, dar nu existau cuvinte care
să poată să-l descrie. Noroc că nu trebuia să-l descrie nimănui. Și dacă ar fi
vrut să facă asta, n-ar fi avut cui, nimeni, cât se poate de nimeni – îi venea
să zică – nu se afla în preajmă. Simțea un fel de teamă, una cum nu mai
simțise, amestecată cu multă curiozitate. Decise să se concentreze asupra gândului potrivit, căci tot n-avea
altceva de făcut.
Trebuie să fie ceva ridicol de simplu.
Dar tocmai pentru că e atât de simplu, ar putea să fie al naibii de complicat.
Să gândim, că nu doare! Voi încerca mai întâi cu asta: „O caut pe Evve.”
Nici
măcar o particulă de aer nu se mișcă, darămite nava. Dar Brad nu abandonă, acum
nu mai era cale de întoarcere. Era hotărât să încerce până când va reuși. Până
la urmă, partea bună era că nu avea număr limitat de încercări.
O caut pe Evve, dar de ce o caut? Nava
asta nu-i tâmpită, tâmpitul sunt eu, că nu reușesc să gândesc logic și să mă
pun la mintea unei nave. A uneia autopropulsate, bla, bla. „O caut pe Evve
pentru că o iubesc”. Fiară insensibilă! – se rățoi la navă, de parcă chiar ar fi
avut o conversație cu ea. Nici măcar
iubirea nu te mișcă! Voi continua să-ți explic, așa ca pentru tâmpiți, până
când ai să pricepi. „O caut pe Evve pentru că o iubesc, că o simt ca pe
sufletul meu geamăn, orice va fi însemnând treaba asta.”
Văzând
că nu obține niciun rezultat, îi trecu prin minte o clipă că poate insul de
mai-nainte își bătuse joc de el, se ascunsese pe undeva și acum făcea un haz
teribil pe seama lui, împreună cu tot echipajul care dispăruse ca vapoarele în
Triunghiul Bermudelor. Ba încă se aștepta să vadă și o cameră ascunsă pe
undeva. Dar, dacă-i bal, bal să fie! Hai,
e cazul să gândesc mai profund. Gândul îi veni aproape instantaneu, de
parcă n-ar fi fost de la el: „O caut pe
Evve, pentru că eu am de împărțit lumii Darul, acesta e darul Iubirii, și simt că numai prin
ea și cu ea pot face lucrul acesta.” Și tocmai când da să se autoironizeze,
întrebându-se cum se putuse gândi la asta, se simți deodată absorbit în
măruntaiele navei și o vreme nu mai conștientiză nimic, de parcă s-ar fi aflat
într-o stare de semiconștiență, și singura conștientizare era legată doar de
persoana lui. Își repeta osesiv: „Sunt Brad și o caut pe Evve.” Dar parcă nu
putea să răzbească dincolo de bariera cuvintelor și nu era în stare să ducă
gândul mai departe.
*
N-ar
fi putut spune că trecuse o clipă sau o săptămână când se trezi lepădat în
mijlocul deșertului. Deșertul alb din
Hurghada – se gândi, deși nu era sigur că se află în deșertul egiptean sau
pe o planetă nedescoperită încă. Peisajul în jur era ireal, cerul se colorase
puternic în portocaliu, iar albul stâncilor de cretă dădea senzația unor
felinare aprinse. Era o liniște care te făcea să crezi c-ai murit ori că, cel
puțin, te-a lăsat de tot auzul. Avea impresia că și-ar putea auzi sângele
circulând. Nava dispăruse la dracu-n praznic, dar asta nu-l neliniștea de fel,
considerând că va fi suficient să afle iar „gândul potrivit” pentru ca ea să se
reîntoarcă. Pesemne că așa ar arăta lumea
după Apocalipsă. După ce-și obișnui ochii cu portocaliul strălucitor ce se
revărsa de sus ca o binecuvântare, observă la vreo câteva sute de metri (dacă
și aici distanțele s-or fi măsurând în același sistem de unități) un fel de
cort deschis, mai exact o pânză sprijinită pe niște pari, care asigura doar
acoperișul, în rest toate părțile laterale erau expuse aerului din jur. Decise
să meargă într-acolo, că tot era atât de derutat și nu știa către unde să se
îndrepte în imensitatea aceea care părea fără margini.
Ajungând
mai aproape, observă că pe trei din laturile „cortului” erau așezate divane
joase în dungi colorate, cu perne pentru rezemat. Când se apropie și mai mult,
distinse în întunericul brăzdat de portocaliu silueta unui bătrân, stând așezat
și trăgând dintr-o șișa. Acesta, ca și când l-ar fi așteptat, își ridică
privirea spre el și îi făcu din mână un gest („cu grație de balerină”, remarcă
Brad în sinea sa), să se așeze. Bătrânul îi puse și lui o narghilea în față,
oferindu-i, totodată, un muștiuc de unică folosință.
Fumul
expirat de cei doi se înălța ca o iluzie, împletindu-se uneori, unduindu-se
după legi proprii, apoi dispărând în imensitatea deșertului. Liniștea înserării
trona între ei, iar irizațiile portocalii ale nopții deșertice lăsau impresia
unei alte lumi, una în care ai putea trăi fără a avea nevoie de nimic și în
care orice căutare nu ar mai avea sens.
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 19 ianuarie 2023
