În revista de cultură „Leviathan”, nr. 1/ 2020
Egipt, 8-19
septembrie 2019
Ziua 1,
duminică, 8 septembrie 2019, București - Zürich - Cairo
Astăzi e ziua Nașterii Fecioarei Maria, prima sărbătoare
din anul bisericesc. Am avut timp să merg la biserica din B, apoi, la ora 14,
am fost pe aeroport pentru întâlnirea cu ghidul agenției „Europa Travel”. O
cheamă Alina și mi-a făcut de la început o impresie bună, impresie care avea să
se confirme pe toată perioada excursiei, timp de 11 zile. Alina este o
profesionistă în adevăratul sens al cuvântului, întrunind toate calitățile
necesare unui ghid: cunoștințe temeinice în zona de ghidaj, bun translator,
foarte bună organizatoare, dând explicațiile privind ceea ce urmează la timp și
chiar de mai multe ori, răbdătoare cu oamenii până la Dumnezeu și - lucru rar -
foarte modestă și amabilă, caldă și îngăduitoare cu toată lumea, chiar dacă noi
ne comportam uneori de parcă am fi fost copii neajutorați, punând întrebări
tâmpite sau făcând-o să repete până la epuizare anumite lucruri. Am început cu
descrierea ei, pentru că, într-o excursie cu grupul și ghid însoțitor, de
acesta depinde în mare parte reușita vacanței. Ceea ce, în cazul nostru (grup
format din 24 de persoane, din diferite localități, din care am reținut:
București, Constanța, Râmnicu Vâlcea, Petroșani, Călărași, Sighetu Marmației, Balotești,
Slobozia - eu) chiar a fost o reușită. E adevărat că și grupul contează și a
fost foarte important faptul că ne-am nimerit un grup de oameni civilizați și
punctuali.
Zburăm cu Swiss Airlines, cu destinația Cairo, via Zürich.
Toate cele patru zboruri (dus-întors) au decurs în deplină siguranță, fără nici
cea mai mică emoție, iar ciocolata elvețiană, răsfăț nelipsit pe timpul
zborului (pe lângă hrana și băuturile servite la bord) este, cum se știe, de cea
mai bună calitate. Însoțitorii de bord, majoritatea băieți (nici stewardesele
nu mai sunt ce-au fost!), sunt tineri și frumoși, amabili, zâmbitori și foarte
eleganți, în costume negre și cu cravate la gât. Ocup un loc la fereastră, ceea
ce mă ajută să mă bucur de priveliștea unică dată de înălțime.
18:45. În Zürich, ploua când am coborât din avion și a
continuat până la decolarea, la ora 22:00, spre Cairo. Dar angajații companiei
au avut grijă să ne transporte numai prin burdufuri, astfel încât să nu ne ude
ploaia. Am privit-o numai prin fereastră. Aeroportul nu e deloc aglomerat, e o
atmosferă calmă, liniștită, cu lume civilizată. Cumpărăm o sticlă de alcool - Campari Negro - ce păcat că n-am
crezut-o pe Alina când ne-a explicat cum stă treaba cu acoolul în Egipt. Fiind
țară preponderent musulmană, acolo nu se consumă alcool și nici nu prea găsești
de cumpărat, decât la prețuri exorbitante. Dai pe un pahar de vin sau de ouzo cât pe o toaletă de nuntă. Așa că,
dacă mergeți în Egipt și credeți că vi s-ar face „sete” la un moment dat,
luați-vă damigeana, dar aveți grijă s-o puneți în bagajul de cală!
Despre lipsa consumului de alcool la musulmani aflăm
ulterior de la ghidul local, Ahmed, care ne spune că, de fapt, deși religia
interzice consumul, s-a ajuns progresiv la aceasta printr-un tertip al lui Mohamed
care, vrând să-i determine să renunțe, i-a chemat de cinci ori pe zi la
moschee, cu interdiciția de a consuma alcool înainte și, astfel, nu prea mai
aveai când să-l bei.
Pe aeroportul din Cairo, ne așteaptă reprezentantul local.
Nicăieri nu ești lăsat de capul tău, nu știu dacă asta ține de ei sau de
agenție, dar, în orice caz, ți se oferă o siguranță. Pe drumul spre hotel,
vedem o imagine sinistră a orașului, cu blocuri neterminate, fără ferestre, cu
puține apartamente locuite, și acelea cu haine atârnate în afara balconului,
destul de multă mizerie, mai ales pentru o capitală. Tot Ahmed ne-a explicat
ulterior că aceasta se întâmplă din două motive: unul ar fi că, dacă ai o casă
neterminată, ești scutit de plata impozitelor, altul, că fiecare familie mai
construiește câte un etaj pentru câte un copil, dar îl lasă așa, urmând ca
respectivul copil să-l finiseze la vremea când va putea. Oricum, e o senzație
de permanent provizorat, de sărăcie și mizerie, pe care nu te-ai aștepta să o
ai într-o capitală. Am înțeles că guvernul egiptean a decis mutarea capitalei
administrative la o oarecare distanță de actualul oraș, un fel de Noul Cairo,
unde s-au început deja lucrările (am trecut și pe acolo) și unde ar urma să fie
mutate toate ambasadele și instituțiile mai importante ale statului.
Ne cazăm spre ora 4 dimineața la Hotel „Cairo Pyramids” în
zona Giza, tip bungalow, curat,
elegant, liniștit. În Egipt, bagajele sunt cărate peste tot de hamali, care
sunt deja plătiți dar așteaptă și bacșișul (pe care cei mai mulți egipteni,
indiferent de serviciul făcut, îl cer direct: „Bacșiș for me!”. Alții, ceva mai
subtili, umblă cu tertipuri, dar fiecare poveste la vremea ei). Ieșim pe terasa
din fața camerei și savurăm din Campari Negro, într-o atmosferă zen, și stăm
până mai târziu, chiar dacă în ziua următoare (deja începută) programul este
încărcat. Eu, când merg la plimbare, de dragul de a vedea cât mai mult, aș fi
în stare să nici nu dorm așa cum dorm oamenii, în pat, ci doar pe apucate, în
autocar, tren sau vapor, ori pur și simplu rezemată de un stâlp, într-o pauză. Nu
e doar o metaforă, mi-a dat Dumnezeu acest mare dar, pe care puțini îl au, de a
mă putea odihni aproape în orice condiții. E drept că n-am încercat să dorm
mergând, așa cum îmi povestea cineva din armată, din timpul marșurilor de
noapte, când dormea mărșăluind, cu mâna sprijinită pe umărul celui din față,
dar cred că, la nevoie, și asta mi-ar reuși. Evident, asta ar fi cu condiția să
ai în față un umăr pe care să te poți baza.
Ziua 2, luni, 9 septembrie 2019, Cairo
După micul dejun, vizită la Muzeul de Egiptologie care
găzduiește cea mai importantă colecție de obiecte istorice provenind din
perioada faraonică. Sunt multe de văzut și de aflat, Ahmed, ghidul local,
specialist în egiptologie, ajutat de Alina - translator, încearcă să ne
familiarizeze cât mai mult cu istoria fabuloasă a acestui popor, ceea ce se va
întâmpla și la numeroasele temple și la alte obiective vizitate. La etajul cu
mumiile se achita o taxă (cea pentru muzeu fusese inclusă în prețul excursiei).
Mă folosesc de prilej pentru a afla dacă legitimația mea de presă de la UZPR,
care dă dreptul posesorului de a vizita gratuit orice muzeu din lume, este
acceptată și aici. La Atena, pe Acropole, a funcționat. Ei, dar în Egipt, nu
ești sigur de nimic. Totul se negociază, regulile se încalcă, cele mai
încălcate reguli fiind cele de circulație. Alina îi arată omului de la bilete
legitimația și întreabă dacă se poate intra cu ea. Acela, vădit surprins,
ridică din umeri, se face că nu știe și strigă pe un altul, adresându-i
întrebarea pe limba lor. Întrebatul răspunde direct în engleză: „Press? A
half!” (Jumătate). Tot ca să nu fie ei ca restul lumii. N-am făcut caz de asta,
doar am luat notă, în fond mi-aș fi permis prețul care, chiar și întreg, nu era
vreo avere, dar chiar n-aveam niciun chef să văd mândrețe de mumii, îmi
ajunseseră cele două vizionate un etaj mai jos. Că, până la urmă, ce-ar putea
avea diferit una față de alta? Mai târziu, am aflat și tehnica procesului de
mumificare, dacă sunteți cuminți v-o spun mai încolo.
După ce ne-am făcut tobă de egiptologie, am mers la o
fabrică de papirus, acolo unde - ni se spune - papirusul se fabrică după rețeta
originală. Ni se face o demonstrație, ni se dau explicații, ni se prezintă
diverse papirusuri, ni se spală creierele în vederea cumpărării, ceea ce și
facem unii dintre noi, printre care și eu. Și, deși Alina ne prevenise că în
Egipt totul se negociază, eu tot nu m-am priceput, n-am știut niciodată să
negociez cu nimeni, nimic. Și chiar atunci când am făcut-o, mai mult în joacă,
sunt sigură că tot n-am ajuns la prețul corect. Îmi mai exersasem această
strălucită calitate de negociator cu zece ani în urmă, în Turcia.
Urmează turul orașului Cairo. Ceeea ce văzusem noaptea, la
venire, s-a arătat acum ochilor noștri în lumina crudă a zilei. Nu, nu ne-am
înșelat, capitala arată la fel de dezolant, cu mici excepții pe anumite zone. Revenim
la hotel, unde avem program de voie, luăm masa la o terasă cochetă pe marginea
piscinei, ne mai plimbăm prin curtea interioară, pe la magazinuțele din hotel.
La unul dintre ele, vânzătorul, simpatic și foarte volubil, le aburea pe trei
dintre companioanele noastre cu uleiuri aromatice. Când am intrat eu, așa, să
casc gura, m-a preluat urgent, m-a așezat cu forța pe un scaun și a început să
mă înmiresmeze cu multe și de toate, dar mai ales cu un parfum afrodisiac,
făcând glume și urându-mi de bine pentru noaptea următoare. L-am lăsat în
compania în care-l găsisem, necumpărând nimic, i-am spus doar: „You are nice”,
la care mi-a răspuns „I Know”. Nu se supără, îți zâmbesc oricum, le face
plăcere să joace tot acest teatru al învăluirii clientului, am senzația că nici
nu le-ar plăcea doar să intri, să iei și să plătești. Dar nici nu te uită. La
peste o săptămână, când am revenit la același hotel, m-am rătăcit pe acolo și
mi-a ieșit înainte: „Do you remember me?” Fantastică memorie, eu, dacă l-aș fi
întâlnit în altă parte, nu l-aș fi recunoscut. Am mai pățit așa cu un Mohamed,
într-un bazar. Îi spusesem că n-am timp, că mergem la templu, mă pusese să-i
promit că mă duc în magazinul lui la întoarcere, am promis știind că mint, dar
când m-am întors mi-a sărit înainte: „Do you remember? Mohamed!”, încercând
să-mi vândă o eșarfă despre al cărei model mi-a spus că e făcut de mama lui.
Toți încearcă să-ți vândă ceva. Dar cel mai mult vând povești. Mi-ar fi plăcut
să stau să le ascult poveștile. Scriitorul din mine s-a simțit tot timpul
frustrat din pricina asta. Timpul era riguros calculat, în plus rigorile impuse
grupului nu-ți permit să pierzi vremea aiurea. Da, mi-ar fi plăcut să stau cu
toți mohamezii, ahmezii și houseinii, să le ascult poveștile, probabil aș fi
scris un fel de „O mie și una de nopți”. Sau de zile, mă rog...
În schimb, am primit un cadou consolator, o mini-statuetă a
scribului, că doar deh, suntem neamuri. Aveam să constat pe parcursul întregii
excursii că egiptenii (și nubienii) sunt prietenoși, calzi, glumeți chiar, cu
simțul umorului. Nu știu dacă așa sunt toți sau doar cei întâlniți de mine. Că,
slavă Domnului, sunt mulți! O sută de milioane în toată țara, din care 35 la
Cairo și 20 la Alexandria. Mă așteptam la mai multă scorțoșenie, la priviri mai
ostile, având în vedere că noi, turiștii, și mai ales turistele, trebuie să le
fi părut niște dezmățați, cum umblam îmbrăcați lejer pe acolo, de multe ori cu
luleaua în gură (ceea ce ei nu fac). Dar n-am simțit asta, probabil s-au
obișnuit cu excentricitățile noastre și dacă mai și papă o pâine de pe urma
lor, cu atât mai bine. Cu femeile am interacționat mai puțin, nu prea sunt
multe prin servicii sau în public, dar chiar și atunci, sunt mai reținute. În
ce privește aspectul, mi s-au părut frumușei, atât copiii, cât și bărbații și
femeile (atât cât am putut vedea din ele).
Oricum, sunt două lumi diferite
aparent, dar, până la urmă, constați că, dacă îndepărtezi stratul exterior,
rămâne același om care la fel râde, la fel plânge, la fel se bucură, la fel
se-ntristează.
Ziua 3, marți, 10 septembrie 2019, Cairo - Giza - Aswan
Mic
dejun, apoi vizită la Giza, platoul celebrelor piramide. Facem un tur, oprim
pentru fotografii, apoi o parte dintre noi, însoțiți de polițistul care a mers
cu noi peste tot, coborâm în piramida regelui Kefren. Piramida lui Keops, aflată
pe lista celor șapte minuni ale lumii, este deschisă vizitării, dar s-a optat
pentru cea a lui Kefren, întrucât aceasta este mai puțin aglomerată și, fiind
mai mică, necesita un efort fizic mai redus. Domnul polițist, în straie civile,
vreau să spun costum negru, cămașă albă și cravată, seamănă cu Obama, dar e mai
frumos decât el. Ne conduce până în gura piramidei, ne așteaptă, apoi ne ținem
după el ca puii după cloșcă până la autocar. Nu ne scapă o clipă din ochi,
probabil nu-și permit riscul de a alunga turiștii din pricina unor eventuale
probleme de securitate. La intrarea în piramidă, ne preia un altul, dintre cei
care făceau de gardă în locul cu pricina. Coborâm cu spatele, aplecați,
aproximativ 110 m (este o piramidă de dimensiuni mai mici). Trecem pe lângă
camera reginei, care este încuiată, apoi, în capăt, dăm de camera regelui.
Acolo, un loc gol unde fusese sarcofagul. Nu prea ai ce să vezi, se simte și un
iz de umezeală, însoțitorul nostru ne tot pune să ne pozăm, ba încă ne invită
și în groapa ce slujise drept lăcaș sarcofagului, zicând că ne luăm putere de
acolo, noi ne cam codim, unul singur are curaj să intre. Și pentru că a prins
putere, el a fost cel atacat în drum spre ieșire cu deja obișnuitul „Bacșiș for
me?!” Puterea costă, deh!
În zona piramidelor, vânzătorii ambulanți sunt ca muștele,
te atacă din toate părțile, „One dollar, one dollar!” e refrenul care mi-a
zumzăit multă vreme în urechi și după ce m-am întors. Un ins în straie
tradiționale mă înhață de-o aripă și-mi spune să fac poză cu faraonul. Eu mă
amuz, fotograful nu se prea amuză, așa că prinde în poză doar o felie de
faraon, pe lungime. Astfel, am ratat șansa de a mă imortaliza cu Tutankhamon.
Revenim la hotel, unde luăm masa la terasă, apoi, la ora
17, plecăm la gară, de unde vom lua trenul de noapte spre Aswan. Stăm destul de
mult în gară, vreo oră și jumătate, întrucât plecaserăm cu un avans
considerabil, din pricina incertitudinii duratei transferului cu autocarul până
la gară. În Cairo, era oră de vârf, iar circulația infernală. Dar, dacă nu ești
șofer și n-ai nicio treabă decât să privești, asta nu te deranjează defel. După
ce hamalii ne-au depozitat bagajele lângă un zid, stăm și noi grupați prin
zonă. Obama ne părăsise, dar aici
eram în grija poliției turistice (îmbrăcați în alb). Un polițist a stat
proțăpit tot timpul în fața noastră, cu spatele la noi, supraveghind zona.
Undeva în lateral, era o cameră de rugăciune, unde bărbații mergeau să se
roage. Vreo doi, trei indivizi au vrut să scurteze drumul trecând pe lângă noi,
dar vigilentul le-a interzis, indicându-le varianta ocolitoare.
Studiez oamenii. Mulți, par amârâți, obosiți, dar sunt tot
amabili. Îmi atrăsese atenția o femeie care stătea jos și, lângă ea, un copil
mic dormind pe o pătură. Ni s-au intersectat privirile de câteva ori. La
plecare, mi-a zâmbit larg și a făcut cu mâna. Majoritatea sunt copilăroși, le
place să facă cu mâna când văd autocare cu turiști, chiar mă amuzaseră câteva
femei care erau într-o mașină pe care autocarul nostru o depășea din când în când,
pentru ca apoi să rămână în urmă. Alina ne povestește despre plimbările ei, ne
spune că e îndrăgostită de India. Ahmed ne povestește și el. Zice că Egiptul e
o țară destul de tolerantă din punct de vedere religios, cu atât mai mult cu
cât a avut și un trecut creștin. Că poți vedea alăturate moschee și biserică,
zice că el, deși musulman, are și prieteni creștini etc. Instructajul pe teme
religioase îl va relua cu amănunte în ultima zi, în autocar, în drumul spre/
dinspre Alexandria.
Când mai vine câte un tren, asistăm la marea înghesuială.
Se circulă și pe scări, și agățat de coada trenului. Nu e cazul nostru. Noi
mergem cu vagon-cușetă de două persoane, din care mai întâi coboară un domn
îmbrăcat frumos, să ne preia. Suntem repartizați în trei vagoane. Ahmed și
asistentul său, Houssein, ne urcă, „nașul” ne preia, ne indică locurile, apoi
destul de repede vine și ne servește cina. Călătoria a durat cam douăsprezece
ore, somn la greu. În tren nu se fuma decât în vagonul-restaurant, așa că,
înainte de a mă culca, îmi iau inima-n dinți și plec după el, la vreo două
vagoane distanță. Pe holuri - nimeni, în zona tampoanelor e cam sinistru, dar
ce nu face viciul din om! În sfârșit, ajung la vagonul căutat, în el se află
numai bărbați, vreo cinci localnici, trec pe lângă bar, dau bună seara primului
întâlnit și întreb - ca să spun ceva - dacă pot fuma o țigară. Mi se indică un
loc la masă, aș bea un ceai, îmi luasem bani la mine, dar nu comand, asta ar fi
însemnat să-l descânt mai mult și nu voiam să întind coarda ori să las impresia
că m-am dus în alte scopuri pe acolo. Dacă eram la noi, n-aș fi avut nicio
problemă, dar acolo m-am simțit un pic stânjenită, pentru că nu știam dacă nu
cumva încalc vreo regulă pe care n-o cunosc. Așa că m-am întors la patul meu, unde
am dormit legănată până când însoțitorul de vagon ne-a trezit cu micul dejun.
De fapt, m-am trezit o singură dată, pentru că trenul, când
pleca din vreo gară, se zgâlțâia de ziceai că se rupe. Până să adorm la loc,
mi-a venit în minte imaginea femeii cu copilul de pe peron și am compus un poem
tanka: Gară în Giza -/ o femeie își
strânge/ pruncul la piept./ Deodată piramidele/ îmi par mai sighinașe.
Ziua 4, miercuri, 11 septembrie 2019, Aswan, Insula
Elephantine, Miss Sara
Pe la opt dimineața, zgâlțâitul nostru tren sosește în Gara
Aswan. Ne îndreptăm spre autocar, cu hamalii și bagajele după noi. Facem o
oprire la Templul Philae, dedicat zeiței Isis, soțului său, Osiris, și fiului
lor, Horus. Se pare că, într-o perioadă, templul a fost utilizat și de
creștini, fapt indicat de regăsirea simbolului Crucii în mai multe locuri,
chiar și pe o piatră paralelipipedică imaginând un altar.
Oprire la fabrica de esențe de parfumuri „Cleopatra” din
Abu Simbel, cu prezentare și cumpărături. Nu rezist la parfumuri, iau mai multe
esențe pure, și un parfum combinat: iasomie, lotus, Secret of the desert și eucalipt (acesta din urmă pentru
întrebuințări mai mult medicale).
Ne îmbarcăm pe vasul de croazieră de 5 stele „Miss Sara”,
unde suntem întâmpinați peste tot de eleganță, zâmbete și confort. Pentru mine,
croaziera de 3 zile pe Nil, de la Aswan la Luxor, a fost partea cea mai
incitantă din excursie. Visam demult o croazieră. All inlusive, 4 niveluri, pe
puntea superioară (etajul 4) piscină și bar. Bineînțeles, cele trei zile n-au
însemnat doar o simplă plutire, ci și opriri pentru alte vizite sau plimbări
interesante. Cum a fost cea de azi, după ce ne-am cazat, la Grădina Botanică de
pe Insula lui Kitchener, urmată de plimbarea cu feluca (bărcuță cu pânze manevrată
de un desculț) în apropierea stâncilor Insulei Elephantine. La un moment dat,
barca noastră ajunge într-o zonă absolut superbă, cu o liniște spartă numai de
cântările deosebite ale unor păsări. Când ne retragem mai spre civilizație,
vedem și hotelul „Old Cataract”, unde se duc somitățile și capetele încoronate.
Locuitorii zonei sunt nubieni (nici egipteni, nici
sudanezi). Sunt, parcă, ceva mai negri, dar la fel de amabili și zâmbitori.
Sărăcie mare; ca și în Cairo, tăbară ca roiul să-ți vândă nimicuri la 1 dolar
sau 1 euro. Copiii, drăgălași, muncesc și ei. Unul, la vreo opt ani, voia să-mi
vândă un crocodil din lemn. I-am spus: „You are a crocodile!” și ne-am
împrietenit. Am făcut poză, m-a strâns în brațe zicând: „My mommy” (nu mummy!
...sper). La despărțire, mi-a strigat „Habibi”, vorba lor drăgăstoasă, atunci
când vor să te alinte. Îl cheamă Ibrahim și vinde crocodili de lemn cu cinci
dolari pe malul Nilului. Dacă-l vedeți, salutați-l din partea mea.
În timp ce feluca noastră plutea dusă de vânt și condusă de
sforar, alți doi copii s-au apropiat cu viteză, stând jos pe o placă de surf și
manevrând-o cu dexteritate, vâslind aproape cu palmele. După ce ne-au interogat
de unde suntem, ne-au cântat „Frère Jacques”, bineînțeles cu accent stâlcit. Ne-au
amuzat, ne-au înduioșat și unii dintre noi le-au dat bani. Au mulțumit frumos,
ne-au zâmbit, Habibi, apoi și-au
văzut de vâslit spre alt obiectiv. Și dacă nu le-am fi dat nimic, ei tot ne-ar
fi zâmbit. Zâmbetul face parte din copilărie, chiar și din cea petrecută pe o
placă de surf, deasupra apelor adânci ale Nilului, în așteptarea unui ban de
pâine, chiar și din aceea de pe aleile grădinii botanice, cu niște crocodili
din lemn drept prieteni. Avea dreptate Mântuitorul spunând că nu vom dobândi
Împărăția Cerurilor, până când nu vom redeveni copii. Pe noi, lipsurile,
răutatea oamenilor, sau lipsa lor de reacție, de empatie, ne supără, ne
încrâncenează, ne aspresc. La copii, nu-i așa. Ei chiar par a fi din Împărăția
Cerurilor.
La întoarcere, am urcat pe puntea superioară, cu
șezlonguri, mese și piscină, de unde am admirat Nilul. Tarik îmi arătase
drumul. Tarik e un barman simpatic, care mă obligase la conversație, când m-a
întâlnit prima dată. Îi inspirasem ideea că aș fi din Polonia, sau poate doar
nu știa cum să înceapă. Dacă-l vedeți, salutați-l și pe el.
Totuși, frumusețea acestei lumi nu-i o condiție sine qua non pentru fericire. Unii nu se
pot bucura pentru că sunt săraci și nu mai văd decât amărâtul de ban pe care
l-ar putea smulge de la tine. În grădina botanică, un nubian mai în vârstă
făcuse giumbușlucuri pe lângă mine, aducându-mi frunze și din fructele unui
copac, apoi, la plecare, m-a întrebat: „Bacșiș for me?” Îmi spusese că are șase
copii acasă, îmi arătase cât sunt de mari: unul mai așa, unul mai atâta...,
precum și satul de peste Nil în care zicea că locuiește. Un copil mai mărișor
se rugase de noi să-i schimbăm niște monede euro (monedele nu sunt primite la
bancă și, deci, nu le sunt de folos). Cineva s-a hotărât să-i dea când deja
barca se depărtase de la mal. Era gata să sară în Nil după ei. Până la urmă,
barcagiul a apropiat cumva o latură. Când a primit bancnota de cinci euro, în
schimbul căreia dăduse monede, a pupat-o și era în culmea fericirii.
Alții nu se pot bucura pentru că nu sunt iubiți sau pentru
că nu iubesc. Totuna. De frumusețea lumii, oriunde ar fi ea, te bucuri doar
dacă ești în armonie cu tine, cu viața ta și cu cei de-a stânga și de-a
dreapta.
Ziua 5, joi, 12 septembrie 2019, Kom Ombo - Edfu
Dimineață, după micul dejun, am urcat pe puntea superioară,
la plajă și bălăceală în piscină. La ora 14, „Miss Sara” a început navigarea pe
Nil. Superb! Ce senzație minunată această plutire pe ape! Pe malurile
fluviului, mai întâi, peisajul e deșertic, apoi apare și vegetația. La 16:30,
tot pe upper-deck, avem tea-time. Savurăm ceaiul sau cafeaua în
liniște, răsfățându-ne privirea cu liniștita curgere a apei. Nu pentru mult
timp, căci la 17, acostăm pentru vizitarea Templului Kom Ombo, dedicat zeilor
Horus și Sobek, pe care Ahmed ni-i prezintă ca fiind zeul bun și zeul rău.
Alinei nu-i place acest „rău” și îl traduce prin „mai puțin bun”,
contrazicându-l pe Ahmed și zicând că poate nu era chiar așa de rău, de vreme
ce existau oameni care se rugau și lui/ îl venerau. Sobek era stăpânul apelor,
zeul care irigă câmpurile, asociat și fertilității. A fost venerat din perioada
imperiului vechi și până în perioada ptolemeică. Ahmed l-a făcut rău pentru că
o legendă spune că Sobek a fost aliat al lui Seth. Însă legenda nu a putut să
îi știrbească importanța. Este un templu din perioada ptolemeică
(greco-romană). Au fost doisprezece regi Ptolemei, Cleopatra, celebra regină a
Egiptului, în fapt, Cleopatra a VII-a, fiind fiica celui de-al doisprezecelea. Aflăm
că scrierea inițială era hieroglifică, vedem peste tot hieroglife, ne uimim de
o astfel de abilitate extraordinară, mai întâi de a inventa și a învăța un
astfel de alfabet, apoi de a-l descifra. Din prima tăbliță descoperită (a cărei
copie am văzut-o la muzeul de egiptologie), descoperită de Champollion, se pare
că acesta a reușit să traducă, în 25 de ani, un biet cartuș. La acest templu (tembel, cum pronunță Ahmed, în hazul
general), îl vedem reprezentat și pe zeul Imhotep, singurul dintre zei fără
ascendență divină, dar care a fost zeificat datorită numeroaselor sale
cunoștințe și abilități: a fost inginer și arhitect (a construit prima piramidă),
a avut cunoștințe de medicină (de
altfel, este considerat părintele medicinei), vizir și multe altele, și a fost
zeificat ca Zeu al Medicinei. Aflăm și despre tehnica mumificării: după ce se
scoteau toate organele, în afară de inimă (aceasta era de folos mai târziu, la
judecată, când, dacă nu erai cum trebuie, ți-o păpa nu știu care zeiță),
cadavrul era ținut 40 de zile la soare, să se usce bine.
Ni se prezintă un calendar din vremea faraonilor, când anul
era împărțit în 3 anotimpuri, corespunzătoare stadiilor Nilului; fiecare
anotimp avea 4 luni, o lună - 3 săptămâni, iar săptămâna - 10 zile.
Am văzut și un nilometru,
cu ajutorul căruia se urmărea nivelul Nilului, în vederea informațiilor privind
recoltele și, implicit, impozitele care se stabileau, în funcție de acestea.
Nilometrul este un cilindru din piatră, cu înălțime mare, introdus în pământ,
cu diametrul de aproximativ 3-4 m, cu scări în interior. Apoi vizităm un mic
muzeu al crocodilului.
Poliția turistică e foarte activă. Cere acte de la ghizi
peste tot și, chiar dacă sunt în regulă, uneori nu se lasă până nu capătă și ei
un ciubuc. Un copil de vreo 3-4 ani ne atacă cerând „one dollar”, insistă, îmi
arată în portofel, știe exact ce vrea, refuză monedele că „no change!”, face o
gură mare de zici că-i tenor, poliția îl alungă, el se întoarce pe altă parte,
secondat de un bărbat tânăr - tată sau frate - și repetă ca papagalul, deși acesta
îi spune să se potolească. Îi dau șapca mea, o ia, dar nu și-o pune în cap și
îi spune lui Ahmed pre limba lui că el vrea să-și păstreze tradiția. Personalitate,
nu glumă! Dar șapca o ia și o duce doar el știe unde. Într-adevăr, „pițigoiul”
era îmbrăcat într-un frumos costum tradițional, cu o cipilică pe cap.
Ne întoarcem pe vas, iar la ora 19, se reia navigarea. Am
stat pe puntea superioară până târziu, când „Miss Sara” a acostat în Edfu.
Lângă noi, a „parcat” un alt vas, de aceleași dimensiuni, lipit de al nostru,
încât marinarii de pe cele două vapoare și-au dat mâinile. M-a încântat să
asist la manevrele de alipire, uimindu-mă de atâta precizie în manevrarea unor
giganți. E noapte și tare plăcut afară, dar cobor, în cele din urmă, întrucât
peisajul e dezolant. Dacă pe una dintre părți aveam vasul celălalt, latura
opusă avea vedere la stradă. O stradă murdară, a cărei murdărie era luminată de
câteva becuri, sub care se jucau cu o minge niște copii gălăgioși, printre
gunoaie. Două lumi atât de aproape și totuși atât de diferite. Îmi limpezesc
privirea de urâțenia străzii cu luxul și eleganța de pe vas. O fi adevărat că,
în lume, cu cât unii se îmbogățesc, cu atât alții sărăcesc? Și dacă da, care-i
gradul de vinovăție pe care ar trebui să-l simțim fiecare dintre noi? N-am timp
prea mult de reflecții, căci somnul trage cortina peste impresiile zilei.
Ziua 6, vineri, 13 septembrie 2019, Luxor
Suntem, așadar, ancorați de cu seară. Ne trezim foarte
devreme, întrucât la 5:45 mergem să vizităm Templul regelui Horus (Templul
Edfu), unul dintre cele mai bine păstrate în Egipt. De la vas până la templu am
fost transportați în calești, câte doi într-una. A noastră era trasă de iapa
Aziza, condusă de căruțașul Ali. Ghidul ne spune că aceste curse sunt plătite, dar,
dacă vrem, putem să le mai lăsăm oamenilor ceva. S-ar părea că e singura lor
cursă în ziua respectivă. Sunt bine organizați și punctuali, la un moment dat
una dintre calești e îndepărtată din rând, semn că nu avea „autorizație”.
Aziza era un biet animal costeliv, slabă-leșinată, cu o
coamă din care abia se mai vedea urmă de păr, cu un ham ros și care probabil o
incomoda, întrucât ridica mereu capul spre dreapta, ca și când ceva nu i-ar fi
convenit. La urcare, partenerul meu de caleașcă a făcut remarca: „Am fi putut să
fim și noi mai slabi!”, cu un soi de vinovăție pe care mi-a transmis-o și mie;
în cazul acela, bietei Aziza poate i-ar fi fost mai ușor cu noi. Ali se
prezintă pe sine, apoi pe Aziza, caleașca o numește „Ferrari” (da, sunt plini de
umor, în toată simplitatea și sărăcia lor!). Ne întreabă cum ne cheamă (au
acest obicei) și dacă totul este în regulă. Protestăm numai când vrea s-o
zorească pe Aziza, lovind-o cu hățurile. Îi spunem s-o lase mai moale, templul
nu pleca nicăieri, vasul de croazieră nici el nu pleca fără noi. Pricepe,
repetă, întorcându-se, să vedem că a înțeles - „Slowly, slowly!” - ne simte
slăbiciunea pentru animal și o va exploata la momentul potrivit. Înainte de
coborâre, se întoarce și întreabă: „Bacșiș for me?” „Of course!” i se răspunde.
Dan îi dă 100 de lire egiptene (cam echivalentul a 7 dolari), mai mult decât
spera, probabil. Pare mulțumit, ne urează cele bune, ne face o fotografii. Eu
îi explic, știind de ce bacșișul fusese așa mare (plimbarea a durat în total
cam 15-20 de minute) că jumătate e pentru el și jumătate pentru Aziza. Atât i-a
trebuit (lui nu-i venise ideea!), că a început să ceară și pentru ea. I-am
explicat că trebuie să-i facă parte din ce a primit, dar el tot bătea... nu
șaua, să priceapă iapa, bătea iapa (pe bot), să priceapă „calul” și ne striga:
„For Aziza! Nothing for Aziza?!” Auzi, ce nenorociți și noi, să nu-i dai Azizei
de-un fir de iarbă!
Până la puntea de acces către vas, ne-au asaltat iar
copiii, ca muștele, cerșind „one dollar!”, arătând la gură și la stomac... „for
food!”. Când am plecat din țară, nu mi-a dat prin cap să iau bomboane multe la
mine. Dacă vă duceți în Egipt, faceți asta, umpleți-vă buzunarele cu bomboane
la fiecare ieșire. Copiii sunt peste tot, rupți, nemâncați. Majoritatea nu
cerșesc, ci oferă ceva contra cost, nimicuri la preț de nimic („two for one
dollar”). Desigur, nu-i putem hrăni pe toți, dar măcar o bomboană ar fi o slabă
și dulce consolare pentru copilăria lor amară.
La ora 8, am reluat navigarea către Luxor, trecând pe lângă
Esna. Cabinierul ne-a făcut „surprize!”
un crocodil. În ziua anterioară avusesem parte de o floare și o lebădă.
Materialele folosite sunt prosoape, pături, cutia de șervețele și ce mai au la
îndemână. Crocodilului îi pusese chiar niște ochelari de soare găsiți în
cabină, astfel că arăta foarte șmecher. Sunt îndemânatici și inventivi și,
bineînțeles, așteaptă răsplata.
După micul dejun, am mers pe puntea superioară, la plajă și
relaxare. Am trecut printr-o ecluză. De acolo, de sus, am asistat la „spectacolul”
oferit de localnici, un spectacol al sărăciei și disperării. Se legau cu barca
de vas, sau stăteau independenți la o oarecare distanță, calculată probabil cu
destulă precizie, îți aruncau lucruri, negociau prețul, insistau, se aplecau
din nou, luau alt articol, și, de cele mai multe ori, după ce acestea erau
studiate, le primeau înapoi. Am cumpărat, din milă și apreciere pentru
eforturile lor, un prosop mare de care nu aveam nevoie, negociat la 7 dolari
(de fapt, 5 dolari și 2 euro, cum am avut mărunt). Vasul aproape intrase în
ecluză când am început să alerg după bani, de la etajul 4 până în cabina
situată la etajul 1. Când m-am întors, prosopul era tot pe vas, dar omul se
depărtase mult cu barca. Îl lăsasem la prora, iar acum era la pupa. M-am dus pe
direcția lui, i-am făcut semn, m-a recunoscut și mi-a aruncat cu viteză un alt
obiect într-o pungă, cu indicația precisă „Put my money here!”. Am pescuit-o de
sub o masă, unde nimerise, am desfăcut-o și am pus banii în grabă, cu mâinile
tremurând, am legat punga la gură, dar acum urma cel mai greu lucru: să i-o
trimit înapoi, astfel încât să-l mai și nimeresc. Deja vedeam punga aia plutind
în apele Nilului, cu tot cu hanța și banii din ea. Am avut un moment de panică,
dar mi-am amintit că jucasem ceva handbal în școala generală și că, de regulă,
aveam țintă bună când voiam să nimeresc pe vreunul în cap. Am inspirat adânc și
am aruncat fix în brațele lui. Bucuroși amândoi că totul se terminase cu bine,
ne-am relaxat, m-a întrebat cum mă cheamă și, când i-am spus, a adăugat
„Shakira!” Impresionante abilități dobândite de foame: să-și mențină echilibrul
pe barcă, să arunce la fix obiectele de jos în sus, la o înălțime de
aproximativ 10 m, să vorbească engleză, franceză, spaniolă, după cum te
identifică. Și asta la niște oameni care se presupune că nu au cine știe ce
școală (în Alexandria, unde viața nu pare așa de grea, în ditamai
super-market-ul, abia am identificat un ins care pricepea în engleză). Unul
dintre ei, care nu vânduse nimic, a plecat deloc supărat, dimpotrivă, ne-a
zâmbit, a făcut un semn la inimă și că ne îmbrățișează, a fluturat din mână în
semn de „La revedere”, după care ne-a spus că îl cheamă sau că este Maradona.
Cu alte cuvinte, se considera un om bogat: pentru că avea o barcă, niște
zdrențe de vânzare, deplină încredere în oameni (aruncase și el câteva pachete
pe vas, riscând, cel puțin teoretic, să nu le mai primească), dar mai ales un
zâmbet larg în fața vieții nu tocmai prielnice. Nu știu ce-i învață religia
lor, dar oamenii ăștia mi-au creat impresia că se conformează cel mai bine
îndemnului: „Mulțumește și zilei care nu ți-a dat nimic!”.
Ora 17: vizită la templul din Luxor. Magnificul obelisc ce
marchează intrarea în templu este stingher din 1833, când Muhammad Ali,
conducătorul Egiptului, i-a trimis fratele geamăn în Franța. O parte a
templului a fost transformată în capelă creștină, se mai pot observa picturile,
având culorile șterse. În zona sanctuarului ni se indică un cartuș scris cu
hieroglife, ce pomenește numele lui Alexandru cel Mare.
Undeva, în depărtare, se zărea o biserică creștină (catolică), veche de
500 de ani. Admirăm și aleea cu sfincși, mult mai veche, descoperită recent,
după ce s-au dărâmat casele care fuseseră construite deasupra. Aleea este
foarte lungă și duce până sub biserică. Guvernul egiptean are o mare dilemă: ca
să descopere sfincșii, ar trebui dărâmată biserica, dar aceasta nu este o
soluție viabilă; ghidul Ahmed ne spune că se dorește respectarea tuturor
religiilor, de aceea încă nu s-a luat o decizie în acest sens.
Am vizitat apoi bazarul, plin de obiecte (ieftine,
negociabile), dar nu prea îți vine să te oprești din pricina stilului invaziv
al vânzătorilor. Am mers la o cafenea unde ne-am răcorit cu o limonadă cu mentă.
Cafeneaua poartă numele lui Oum Kalthoum, cea mai iubită cântăreață egipteană,
supranumită Steaua Estului, ale cărei melodii le ascultam savurându-ne limonada.
Drumul de întoarcere până la vas a fost urât... lume multă, pestriță, sărmană,
atmosferă sordidă.
După cină, am asistat pe vapor la un spectacol de dans: o
domniță unduitoare care ne-a invitat și pe câteva dintre noi să ne unduim toate
cele, și apoi un egiptean care a executat dansul tradițional Tanura (sau
tanoura), cu niște fuste învârtite care se și aprindeau la un moment dat. L-am
privit doar din unghiul performanței sportive, dar ulterior mi-am făcut temele,
afând că, de fapt, mișcările au semnificații religioase.
Am mers apoi la aer, pe upper-deck,
unde am mai schimbat câteva vorbe cu perechea de tineri, doamna cu nepoata și
Alina. Seara, târziu - bagajul, mâine programul începe de dimineață.
Final de croazieră (nu și de excursie). Senzația de plutire
pe Nil, pe care-l vedeam prin fereastra cât un perete al cabinei, a fost o
experiență unică. Sunt lucruri care se termină prea repede. Sunt iubiri care
încep spectaculos, dar care se termină - incredibil - și ele: unele brusc și
neașteptat, altele se sting lent, un fel de moarte în chinuri. Cine să priceapă
rostul?
Ziua 7, sâmbătă, 14 septembrie 2019, Luxor - Valea Regilor
- Templul reginei Hatchepsut - Coloșii
lui Memnon - Templul Karnak - Hurghada
Ziua Crucii. În bisericile noastre, se fac slujbe, dar noi
avem altă treabă. Baba călătoare n-are
sărbătoare, spune un proverb. Dar noi îl purtăm pe Dumnezeu în suflet și ne
rugăm cum/ pe unde reușim. El știe asta și înțelege.
De dimineață, mic dejun și transfer cu barca și autocarul.
Valea Regilor e o zonă imensă deșertică pe care au
transformat-o, neputând fi folosită la nimic, în cimitir de fițe. Să fiu
iertată, dar asta-i senzația pe care o ai când intri într-un mormânt cât casa
poporului. Mă rog, unele sunt mai mici, altele mai mari. De la autocar până la
locul vizitei am fost transportați cu o troșcaletă, un fel de trenuleț deschis,
pe roți. La recomandarea lui Ahmed, am vizitat mormintele nr. 6, 8 și 11
(numerele sunt date în ordinea descoperirii lor), grupate în jurul mormântului
lui Tutankamon, pe care l-am văzut doar pe dinafară. Se coboară scări, multe
scări, iar înăuntru, se zărește urma destul de bine păstrată a picturilor de pe
pereți. Impresia generală pe care mi-au lăsat-o: grandioase și inutile.
Desigur, și templele sunt impresionante prin dimensiuni, dar măcar acelea aveau
o utilitate practică pentru niște oameni vii.
Vizităm apoi templul reginei Hatchepsut, singura femeie
faraon din istoria Egiptului, apoi facem o scurtă oprire pentru fotografii la
Coloșii lui Memnon. Hatchepsut a avut o viață dar și o posteritate cam tristă.
Singura sa fiică a decedat la o vârstă fragedă, înaintea mamei sale. Templul a
fost ridicat de tatăl fetei, în memoria lui Hatchepsut. Informațiile spun că
nepotul de frate al acesteia (moștenitorul) a stricat foarte mult din ceea ce a
construit mătușa sa. Sic transit gloria
mundi...
Revenim pe vasul ancorat, ne cumpărăm E-uri de la McDonald's
(da, au ajuns și în Egipt) și luăm masa
la bar. Tarik apare și dispare, așa că nu ne luăm la revedere. Mă rog, un fel
de a zice „revedere”. Ne aburcăm în autocar și continuăm excursia la templele
de pe malul estic al Nilului, printre care și Karnak, dedicat zeului Amon-Ra. Acesta
ne impresionează prin cele 134 de coloane înalte (de 21, respectiv 10 metri). Unii
spun chiar 24 m.Vedem și lacul sfânt al lui Amon-Ra, unde se purifica Marele
Preot și statuia scarabeului, în jurul căreia ne-am învârtit de șapte ori,
precum copiii de grădiniță, ca să ne poarte noroc. Nu dați, că eram în excursie
și aveam voie să ne prostim! În rest, suntem oameni serioși, cu toată țigla pe
casă. Dar trebuie să v-o mai spun și pe asta: scarabeul este considerat sfânt
în Egipt, întrucât zice-se că e mama lui Ra. Să nu mă întrebați cum poate un
scarabeu de sex masculin să fie mamă! Habar n-aveți! Scarabeul este și fată și
băiat, iar partea aceea care e fată a devenit mamă prin autofecundare. Tot
n-ați priceput? Nici eu! Dar neștiute sunt căile Domnului.
Vizită la atelierul cu vânzare de
obiecte din alabastru și onix. La intrare, în dreapta, doi cioplitori în straie
tradiționale se fac că muncesc, precum Mircea la revoluție. De fapt, când au
văzut autocarul oprind, au început să pilească la piatra aia, ca să vedem noi
prima fază de prelucrare. Un personaj local ne explică tot procesul, inclusiv
cum să ne dăm seama de diferența dintre alabastru și alte materiale „fake”.
Privim, admirăm, ei ne servesc cu ceai, ne lasă cu țigările înăuntru, orice
numai să cumpărărm. Sunt câțiva cumpărători, apoi ne urcăm în autocar din nou,
cu destinația Hurghada. La ieșire, unul din cei doi meșterică mi-a întins niște bucăți de
alabastru - „as a gift” - și după ce am luat „ghiftul”, m-a informat cât face
în dolari. Am zis „thank you” și i le-am lăsat jos. Prețul nu era mare,
desigur, un ciubuc acolo, chit că nu aveam ce face cu bucățile alea, dar nu
suport să fiu mințită, amăgită, și, de regulă, în astfel de situații reacționez
violent. Acum, moleșită de căldură, am reacționat pașnic.
În drum spre Hurghada, mai facem o
oprire într-un loc de unde se puteau cumpăra niște mărunțișuri și unde apăruseră
niște beduine cu măgăruși, animale care mi-au stârnit mila văzând cât erau de
slabe și nemâncate. Bănuiesc că nici oamenii nu erau departe. Dan cumpără niște
biscuiți și Alina le împarte tuturor, oameni și animale. Mai sărim cu câte un
bănuț, în special uneia care ținea și un copil în brațe. Dacă văd că le dăm,
acceptă să facă poze cu noi. Sunt îmbrobodite de sus până jos și li se văd
numai ochii. În timpul fotografiatului, mama își acoperă complet copilul. Un măgăruș
mănâncă nisip și se repede la o cutie cartonată de suc, goală. Beduina insistă
să i-o scoată din botic, altfel ar fi mâncat-o. Când îmi amintesc, în gură am
gust amar și simt nisipul scrâșnind printre dinți.
Până la Hurghada mergem câteva ore
bune, numai prin deșert, dar pe niște șosele impecabile. Remarcăm preocuparea
țării de a crea condiții optime pentru turism. Când ajungem, ni se arată un
oraș-stațiune frumos, elegant, curat, total diferit de Cairo și restul
localităților. Are cam 1-2 milioane de locuitori, însă majoritatea sezonieri,
veniți să lucreze în turism. Complexul la care suntem cazați (iertare că nu
folosesc termenul la modă, dar la mine, resort
înseamnă arc) - Sea Star, de 5 stele
- unde avem all inclusive, este
impresionant, plin de zone de relaxare și sport, piscine, SPA, precum și ieșire
cu plajă la Marea Roșie. Camera noastră e foarte bine situată, cu vedere la
mare și terasă înconjurată numai de verdeață, cu un palmier care-și unduiește
tulpina elastică în adierea ușoară a vântului. În rest, nu vedem și nu auzim pe
nimeni. Dacă mergeți acolo, întrebați-mă numărul camerei. Ca să vi-l dau,
prețul e negociabil, că doar am învățat ceva din Egipt.
Mâine ne așteaptă o aventură frumoasă, croazieră și plajă
la Marea Roșie, cu snorkeling.
Deocamdată, ne bucurăm de condițiile luxoase de cazare și divertisment oferite
de Sea Star, savurând câte un cocktail pe marginea piscinei, sub cerul
liber.
Ziua 8, duminică, 15 septembrie 2019 - Hurghada - Insula
Gifton
Azi a fost plimbarea cu vaporașul pe Marea Roșie, în Insula
Gifton, în lumea coralilor și peștilor frumos colorați. Am navigat cu vaporul
„Miss Alibaba”. La uimirea mea, ghidul local îmi explică: „He had a wife!”. Am
observat că pe cele mai multe vase le cheamă „Miss cumva”. Am trecut pe la un centru de închiriei echipament de snorkeling, de unde ne-am preluat
lăbuțele de înot și măștile pentru respirat sub apă. De primele am cărat
degeaba, am fost sfătuiți de către instructor să nu ni le punem dacă nu am mai
folosit până acum, că mai mult ne-ar încurca. Am învățat cât de cât să folosesc
masca și tubul de respirat, dar, la momentul snorkeling, nu m-am putut bucura pe deplin de toată frumusețea
subacvatică. Teama de apă m-a împiedicat, în ciuda faptului că eram echipată cu
vestă de salvare. Am stat mai mult pe lângă colac, ori aproape de scara
vaporului. Cei curajoși s-au delectat cu un spectacol de culori, însoțind
ghidul-instructor în zonele unde se aflau mai mulți corali. Un sfat: dacă vă
duceți la snorkeling (înot la
suprafață, cu capul în/ sub apă), luați-vă măști speciale, din acelea care
permit și respirația subacvatică pe nas. Cineva binevoitor și bine echipat mi-a
dat să testez una și am putut observa diferența. Noi am avut din cele cu tub, prin care puteai respira doar pe gură
(nasul era bine strâns într-o menghină). La teama de apă, gândind că sub mine
erau câțiva metri buni, la mine se mai adăuga și teama că aș putea scăpa dintre
dinți tubul acela aducător de oxigen. În schimb, m-am bucurat de plaja și
bălăceala de pe fâșia de nisip pe care am mers, de frumusețea apei Mării Roșii,
extrem de limpede, caldă și minunat colorată în turquoise sau albastru clar. De la vapor până la plajă am mers cu
bărcuța cu motor.
Reveniți în complexul Sea
Star, ne-am răsfățat la tea time,
după care am tras o scurtă bălăceală în apropierea hotelului (chiar a camerei).
Întrucât începuse să se însereze, paznicul plajei (care părea a fi tot de la
poliția turistică), apărut dintre boscheți, ne-a atenționat: „Only five minuts!” și chiar a venit pe mal după cinci minute să
asiste cum ne extrăgeam, nemulțumiți, dar resemnați, din mare. Iar masă (pe cea
de prânz o servisem pe vas), iar relaxare la terasă și apoi am asistat la un
spectacol în care se întreceau două echipe, din Olanda și Polonia, care trebuia
să recunoască, pe rând, melodia, interpretul, filmul, la trei serii a câte 10
cântece. Aștept cu nerăbdare distracția de mâine: jeep-safari.
Ziua 9, luni, 16 septembrie 2019 - Hurghada - Jeep-Safari
De dimineață - plajă lângă hotel, la mare. Lângă noi,
venite separat, două doamne din Târgu Jiu. Una dintre ele îl cunoscuse pe Ion
Cănăvoiu și chiar îi dedicase o epigramă. Ce mică-i lumea!
Un bărbat frumos, îmbrăcat în alb, se plimbă printre noi și
ne tentează cu un masaj. Bănuiesc că el e doar momeala și mă aștept să mă
maseze vreo îmbrobodită (ceea ce s-a și întâmplat), dar îl las pe Dan să-și
facă damblaua, să negocieze pentru mine (că eu nu mă pricep deloc) și astfel
ajung la SPA, pe o masă de masaj unde o tânără înfășată din cap până în
picioare omoară la mine și mai zice din când în când: „Here... broblem!” Da, știu și eu că acolo e un „problem”, că doare
de îmi vine să țip. Dar nu o fac, sunt o tipă decentă. Măcar de m-ar fi
„omorât” frumușelul, dar ăla are cu totul altă treabă, time is money, deh! În fine, scap din mâinile asasinei, încă îi mai
las și ciubuc și mă pregătesc de alte hurducăneli, la jeep-safari, după ce mai
întâi luăm masa, ca să aibă ce ni se întoarce înapoi.
Ne urcăm în trei jeep-uri și dă-i zdrăngăneală. Șoferul
nostru ne pune muzică, bate din palme pentru antren, apoi rămâne nemișcat ca o
mumie pe tot drumul, luându-și meseria foarte în serios. Intenționat ne mai
sperie, urcând și coborând câte o colină, luând-o pe unde-i drumul mai rău. Noi
ne amuzăm, cu centurile legate, să nu dăm cu capul în tavan. Facem o oprire
pentru poze, apoi urcăm și coborâm un deal de nisip, mașinile ne așteaptă
dincolo de el. Într-un sat de beduini, aceștia veniseră cu cămilele și
bineînțeles că nu ratăm ocazia să facem o tură. Nici n-am avut timp să mă bucur,
că beduina m-a și dat jos. Și la asta time
is money. Dar abia târziu am realizat că eu nu m-am suit niciodată nici pe
cal, nici pe măgar, era prima dată când călăream, sau - cum ar spune prietenul
Norea - cămileam. Alți beduini ne
arată cum se face pâinea, de fapt un fel de turtă, tăvălită pe jos. Majoritatea
gustă, eu - nu, mulțumesc! Și, în sfârșit, satul în care eram așteptați cu apă,
ceai, mâncare și narghilea (șișa). Trag de zor (pentru prima dată), ni se aduc
muștiucuri de unică folosință, asta m-a convins, îmi place mirosul aromat de
ce-o fi. Între timp, se lasă înserarea. Înserarea în deșert e altfel, are o
notă mai gravă, ca și cum asta mai lipsește peste atâta întindere de nisip. Ne
întoarcem iar cu jeep-ul când deja era noapte și ne minunăm de abilitățile
șoferului (al nostru era cap de coloană, farul conducător, probabil cel mai
experimentat dintre ei), de cum nimerește drumul, când toate cărările alea sunt
la fel și te poți atât de ușor rătăci. Acum nu mai are chef de hurducăneli,
doar de vreo două ori de mai așează unii peste alții, apoi conduce mai cuminte.
Seara, asistăm la un spectacol cu fachiri, pe scena
instalată în aer liber. Ce să zic, nu mă dau în vânt după fachiri, dar nici
asta nu mai văzusem. După aceea, vreo două ore, mă tot scuturam de cuie. Ziua
nu s-a terminat, mergem la discotecă, unde ne zbănțuim puțin, îi cântăm unei doamne
din grup „Mulți ani trăiască!” de ziua ei, apoi abandonăm și ne rătăcim pe la o
masă de ping-pong. În cele din urmă, mergem și la somn. Mâine - back to Cairo.
Ziua 10, marți, 17 septembrie 2019 - Hurghada - Cairo
Program de voie până la 13:30, când plecăm, în autocar,
spre Cairo. Privim pe fereastră, mai primim informații de la ghizi. Mergem pe
țărmul Mării Roșii, pe care o admirăm în dreapta, în toată splendoarea ei. Trecem
pe lângă niște fabrici de ciment, iar undeva, în stânga, văd un complex de
îngrășăminte, Agri-Chem.
În localitatea Sokhna se escavează la greu, Alina ne spune
că în câțiva ani vom vedea acolo „resorturi” în genul celor din Hurghada și Sharm
El Sheik. Din nou ni se relevă, așadar, preocuparea pentru dezvoltarea
turismului, un lucru bun pentru o țară care a înțeles să exploateze bunul său
cel mai de preț: istoria și așezarea la mare (mări). Se extinde în primul rând
portul Sokhna, aflat la 55 km de Suez și 120 km de Cairo, deci într-o poziție
strategică deosebită.
Oprim o singură dată, facem și mici cumpărături în mare
viteză, cu negocieri cu tot. „This price is only for you - îmi spune tuciuriul
simpatic care-mi vinde rochia roșie, după ce m-a cântărit din ochi să-mi
ghicească la fix mărimea. Don't tell anyone!” Of course, dear, la nimeni nu mai spun, dar cuiva tot am spus, drept care m-am întors să mai
cumpăr una.
Facem cam șase ore pe drum (inițial
fusesem pregătiți că vom călători vreo 7) și ne cazăm la același Hotel Cairo Pyramids. Chelnerii de la terasă
deja ne știu, ne zâmbesc amabili, ca de altfel și prima dată, când nu ne știau.
Vă atrag din nou atenția să nu vă cumpărați alcool la pahar, că vă ardeți. Nu
pe gât, la buzunar. Mai zăbovim pe terasa din fața camerei, apoi iar bagajul,
că mâine e ultima zi, o zi lungă, aproape cât două, cu tot cu drum. Dar nu s-a
terminat, mai avem de văzut Alexandria.
Ziua 11-12, miercuri, 18/ joi 19 septembrie 2019/ - Cairo -
Alexandria - Cairo - București,
via Zürich
Așadar, înainte să plecăm spre aeroport, unde trebuie să
fim în jurul orei 0 (miercuri spre joi), avem o zi întreagă la dispoziție, în
care vizităm o parte din Alexandria, oraș port la Marea Mediterană: muzeu
(Muzeul Național), amfiteatru roman, bibliotecă (cea nouă, cea veche e
scufundată în Mediterana), fortăreață, picnic în grădinile regale Montaza, după
ce ne aprovizionăm de la un super-market. Revenire la Cairo și program de voie
până la plecare spre aeroport. Am trecut și prin așa-zisul „smart city”, orașul
în care sunt concentrate reprezentanțe ale firmelor de telefonie și IT, printre
care și „Microsoft”.
Pe drumul spre Alexandria, care a durat ceva, Ahmed ne ține
o lecție despre islam. Alina traduce, noi ascultăm, iar eu notez și o redau
aici, așa cum am primit-o. Fără comentarii.
Egiptul, spune Ahmed,
este o țară foarte tolerantă din punct de vedere religios.
Dacă vrei să devii musulman,
trebuie să faci o mărturisire de credință, să spui: „Mărturisesc că nu există
alt dumnezeu în afară de Allah - iar Mohamed este trimisul Său.” Coranul
amintește de Moise și Iisus, care sunt considerați profeți.
Religia musulmană se bazează
pe relația personală dintre om și Allah. Dacă, în creștinism, preotul
mijlocește relația om-Dumnezeu, în islam, însă, se pune accent pe relația
directă om-Dumnezeu. Imamul nu are în totalitate funcția preotului, ci doar
anumite atribuții comune, este, mai degrabă, un fel de consilier religios, care
ajută comunitatea, dă ritmul citirii, al prosternărilor etc.
Rugăciunea zilnică: sunt
cinci rugăciuni obligatorii, două de zi și trei de noapte. Cele de zi se fac în
liniște, cu fața spre Mecca. Toate rugăciunile se fac cu fața spre Mecca. Dar,
la cele de zi, muezinul nu cheamă la rugăciune din minaret, iar musulmanul
alege singur ce vrea să citească (ce sure/ versete). Noaptea, rugăciunile se realizează
cu voce tare, la chemarea imamului. Imam înseamnă „cel care stă în față”. Cea
mai importantă rugăciune este cea colectivă, realizată vinerea la moschee. Este
foarte important ca toată familia să vină la moschee. Întrebat ce face dacă se află în timpul ghidajului atunci
când vine ora de rugăciune, Ahmed a spus că își face rugăciunea în gând sau
înainte. De altfel, l-am observat la un moment dat, după ce am vizitat un
templu, auzind chemarea la rugăciune, cum se ruga în liniște, în picioare, cu
fața la noi (probabil acolo era Mecca), dar a fost deranjat la un moment dat de
cineva care nu și-a dat seama ce făcea el. Am apreciat faptul că a pus pe
primul loc responsabilitățile de ghid, dar mi-a părut rău pentru el. Rugăciunea
cuiva, indiferent de religia lui, nu ar trebui întreruptă.
Înainte de rugăciune, se
face curățirea trupului: se spală pe mâini, ochi, urechi, gură, aceasta fiind o
spălare simbolică, prin atingerea cu mâinile. Mâinile și picioarele se spală.
Pelerinajul la Mecca este o obligație
morală, spirituală a oricărui musulman. Este destul de costisitor, dar există
comunități care ajută (sponsorizează), astfel încât orice musulman să poată
ajunge la Mecca o dată în viață. După întoarcerea de la Mecca, are loc
sacrificarea oii, simbolistica acestui fapt fiind legată de episodul din Vechiul Testament, când
Abraham este ispitit să-și sacrifice fiul, pentru a fi încercat de Dumnezeu,
iar în ultima clipă, Acesta îl oprește și îl pune să sacrifice o oaie. Sacrificiul
se face în locul în care omul locuiește. Se dă o petrecere, la care musulmanii
îi invită și pe creștini. (Când
Ahmed a rostit această frază, mi-am amintit de piesa „Take, Ianke și Cadâr”). Înainte de plecarea la Mecca, are loc o
pregătire spirituală, pelerinajul semnificând spălarea tuturor păcatelor. Bărbații
își rad părul de pe cap, iar femeile își taie unghiile înainte să se întoarcă acasă. Întorși
acasă, povestesc celorlalți.
Postul din perioada
Ramadanului, obligatoriu pentru toți musulmanii, reprezintă unul din cei cinci
„stâlpi” ai Islamului. Se întinde pe o perioadă de 30 de zile, timp în care nu
se mănâncă nimic și nu se bea apă, până la apusul soarelui. După apus, se
mănâncă cina. Ramadanul se calculează după calendarul lunar. (De prin 2000 a
picat vara. Dar poate să pice și în decembrie, se schimbă luna o dată la 2-3
ani). Nu-mi imaginez cum
se poate rezista fără să bei apă la călduri de peste 35 grade Celsius. Dar uite
că se poate. Aviz creștinilor care se smiorcăie că nu pot sta fără să mănânce
carne. Cei care, din diferite motive nu
pot ține postul (femei însărcinate, oameni bolnavi etc.) au posibilitatea să li se prelungească perioada, cu atâtea zile cu
câte au avut nevoie pentru recuperare.
Dania anuală (zakatul) se
calculează, în funcție de venitul lunar, ca o contribuție pentru comunitate
(milostenie). Ajutorul se acordă săracilor, nevoiașilor (în arabă „meschin”) și
celor aflați la drum (musulmanii sunt obligați să ajute călătorii, de unde
renumita lor ospitalitate, zice Ahmed).
Despre hâra religioasă
dintre șiiți și suniți, cele două curente islamice care au alimentat de-a
lungul timpului conflicte religioase și politice, în ciuda faptului că cei mai
mulți trăiesc în pace, existând chiar familii mixte: Aceasta a pornit de la
faptul că Mohamed, care moare în anul 632, nu a lăsat urmași. O parte dintre
musulmani (suniții) l-au considerat ca urmaș al lui Mohamed pe Abu Bakr,
tovarășul acestuia, iar altă parte (șiiții), pe Ali, vărul și ginerele. Suniții sunt cei mai mulți,
iar codul etic de comportament - Suna - îl consideră pe Mohamed ultimul profet.
Șiiții, în schimb, încă mai așteaptă un profet. Ei au avut până acum 11 imami,
urmând ca al doisprezecelea să apară. Mohamed este singurul profet pentru toți,
doar că șiiți cred în 12 imami, descendenți ai lui Ali. Pe al 12 –lea îl
așteaptă pentru izbăvire. Din cauza acestor diferențe de formă între
concepțiile celor două grupări, uneori, între acestea apar conflicte.
Mai aflăm că în Egipt nu se produce vin. Este viță de
vie, dar numai pentru struguri, care se și exportă. În perioada Ramadanului, se
consumă 5 curmale pe zi și stafide, care sunt foarte hrănitoare. Activitățile
pricipale sunt pescuitul și creșterea peștilor, mâncarea de bază.
Canalul de Suez. Lung de 163 Km și lat de 300 m în cel mai
îngust punct, este situat între două orașe-port, la Marea Mediterană, respectiv
Marea Roșie. Construirea lui și deschiderea în anul 1869 a permis trecerea navelor
în ambele direcții între Europa și Asia, fără a mai fi necesar înconjurul
Africii pe la Vest. El a fost construit de fratele unei franțuzoaice de care
s-a îndrăgosit Ismail Pașa, și care a fost a treia din cele patru neveste ale
sale (un musulman are voie să aibă până la patru soții, cu condiția să le
acorde aceeași atenție și aceleași bunuri fiecăreia. Greu de ei!).
Călătorim, așadar, spre Alexandria, cu Nilul în partea
stângă și cu Mediterana în dreapta. Tot în stânga, începem să zărim orașul
Alexandria. Există un amestec cultural și arhitectural aici. Poți vedea clădiri
de acum 150 de ani în stil european, dar și clădiri care îmbină stilurile european
și oriental. Locuitorii au culoarea pielii mai albă decât cei din restul
teritoriului. Diferențele apar și la îmbrăcăminte, aici femeile pot purta ce
doresc. Am văzut și ținute moderne, în special în zona universitară, dar și
amestecuri, de genul jeans și basma
pe cap. Taxiurile sunt colorate în galben/ negru și sunt toate marca... „Lada”.
În Cairo și Alexandria există și taxi Uber, dar în Alexandria e mai puțin
preferat. Ahmed spune că orașul Alexandria e foarte iubit de egipteni, care
preferă să își petreacă aici vacanța, iar nu în stațiunile preferate de străini,
Hurghada și Sharm El Sheikh. Din autocar, mai zărim un cimitir creștin,
colegiul de inginerie (Politehnica) și alte facultăți ale Universității din
Alexandria.
Vizităm muzeul, care găzduiește exponate din perioada
faraonică, cea greco-romană, musulmană și chiar creștină (foarte puține obiecte
din această perioadă). Multe au fost descoperite cu ocazia săpăturilor
arheologice subacvatice, dar se pare că destule statui încă zac pe fundul
mării, din lipsă de fonduri alocate în acest scop.
„Haideț să merjem!”, ne îndeamnă Ahmed, care ne distrează
folosind expresii românești, deprinse de la Alina; aflând că și-a propus să
învețe și limba română, eu, care sunt mai ageră la mers și nu prea suport
lălăiala altora, l-am instruit să adreseze grupului îndemnul „Mai cu viață!”. Merjem, așadar, mai cu viață, mai fără,
sub căldura toropitoare, la amfiteatrul roman, descoperit din întâmplare, datorită
curiozității unui măgăruș care a început să scârme cu copita. Era, desigur, un
măgăruș-arheolog. Numele de Alexandria, după cum se știe, vine de la Alexandrul
cel Mare. Despre venirea romanilor în Egipt, legenda spune că ultimul Ptolemeu
din dinastia celor doisprezece ar fi pierdut jumătate din Egipt la un joc de
noroc cu un roman.
În Alexandria, nu există televiziune, ci numai
radiodifuziune. Ahmed vine uneori ca invitat la emisiuni de radio cu subiecte
turistice.
Omul mai și mănâncă. Ne aprovizionăm dintr-un magazin, luăm
pizza care se coace (cam greu) sub ochii noștri. Ceea ce m-a surprins în
Alexandria față de restul Egiptului e faptul că aici n-am prea găsit vorbitori
de engleză printre oamenii de rând (deși m-aș fi așteptat la contrariul). Până
la urmă explicația rezidă tot în faptul că sărăcia e cel mai bun învățător.
Aceștia de aici nu aveau nevoie de engleză. În fine, luăm pachetele cu ce a
cumpărat fiecare și mergem la grădinile regale (Palatul regelui Farouk),
deschise publicului din anul 2011. O construcție absolut superbă, cu o așezare
minunată la mare, cu o vegetație care te lasă mut. Ahmed zice că în trecut erau
încă și mai frumoase. Mâncăm înșirați pe pietre, pe iarbă, în picioare, pe jos,
hrănim și pisicile cerșetoare care apar din senin. M-a impresionat o pisică
ducând puilor ei, ascunși mai departe, toată mâncarea pe care o primea. Căra și
revenea la cerșit. Iar căra, iar revenea. Mai văzusem asta la câini, de multe
ori, dar la pisici niciodată. Ce forță le-a dat Dumnezeu mamelor!
În fine, biblioteca cea nouă din Alexandria, construită
acum zece ani, în apropiere de locul pe care a fost vechea bibliotecă, ce zace
acum undeva în dreapta, sub apele Mediteranei. Biblioteca are un fond de
aproximativ 3 milioane de cărți.
Ne mai plimbăm puțin prin zonă, cumpărăm înghețată, bem suc
de trestie preparat pe loc. Domnul polițist e cu ochii pe noi ca pe butelie.
Mai ales că unii localnici țin morțiș să se pozeze cu unii dintre noi, în
special cu femeile blonde, care pentru ei reprezintă o adevărată ciudățenie. Pe
Diana, o frumoasă tânără blondă cu ochi albaștri, au întors-o realmente după ce
urcase în autobuz, vreo trei fete, insistând să facă o fotografie împreună.
Bineînțeles că ea a acceptat. Și noi ne-am pozat cu beduinele lor, tot pentru
că erau exotice. Doar că ele voiau bani.
Cam aici se termină jurnalul egiptean.
Îmbarcarea și călătoria spre țară nu mai prezintă mare interes. Totul a mers în
regulă, deși au fost multe ore, important este că am ajuns cu bine pe pământul
nostru drag.
De-abia acum realizez că, din pricina
programului aglomerat, a emoțiilor călătoriei și atâtor impresii, nu mi-a dat
prin cap să-l întreb pe Ahmed despre literatura egipteană, lucru care m-ar fi
interesat direct de la sursă. Am încercat, ulterior, împreună cu Alina, să
aflăm câte ceva despre literatura contemporană, m-a impresionat că am primit,
prin ea, câteva informații de la un egiptean pe care Alina îl ajuta în excursie
să vândă eșarfe. Semn că omul nu era doar un simplu vânzător de eșarfe. Despre
Ahmed Khaled Tawfik spune „This is an amazing writer”, de unde am dedus că îl
și citise. Dar nu ne-am asumat niciuna
dintre noi greaua misie a traducerii literare. Și, întrucât subiectul e vast și
ar merita o abordare separată, mă mulțumesc să închei cu doar câteva versuri pe
care le-am găsit în traducerea poetului și filosofului Lucian Blaga, într-o
antologie de poezie universală („Patru milenii de poezie în tălmăcirea lui
Lucian Blaga”, ediție îngrijită de Dorli Blaga, Humanitas, 2012). Într-o notă
asupra unei ediții anterioare, semnată la Cluj, în anul 1956, Lucian Blaga
menționează în final: „Căci m-am ostenit numai cu poezii ce mi-au stârnit
încântarea și care, prin tălmăcire, puteau să devină într-un fel ale mele, ale
noastre, ale Românilor”.
...
„Timpul în scrum se prefăcu.
Eu sunt pasărea mare
care cântărește ce a fost și ce este.
Eu sunt ziua de ieri și ziua de mâne.
La cearta zeilor privesc
fără rânduială.
Am părăsit cetatea,
eu sunt în patria mea,
la tatăl meu eu sunt de-acum pentru
totdeauna.
Obrazul răului s-a stins.
Păcatul nu este însușirea mea -
îl lăsai pe pământ.
Eu merg pe drumul nou,
atât de cunoscut mie, în patria cerului. ”
(„Cântecul
de triumf al sufletului în poarta cerului”, Din poezia egipteană a sec.
XVI -XIV, î. Hr.)
Punct aici acestui jurnal prea modest pentru fabuloasa civilizație
egipteană de cândva, oarecum decăzută, oarecum dispărută, și totuși prezentă.
Punct și multe semne de întrebare...
Florentina
Loredana DALIAN
Egipt,
Slobozia, 8 septembrie - 5 noiembrie 2019
Mulțumesc domnișoarei Alina Berceanu și domnului Dan
Blebea pentru revizuirea acestui material și corectarea micilor mele
scăpări ori efectuarea de adăugiri, pentru conformitate!
