București, 13-14 octombrie 2017
Jurnal de risipită (60)
„Voi
nu știți ce-nseamnă învierea din moarte,
Căci
n-ați fost cu noi în celule.”
(Radu Gyr)
E-adevărat,
n-am fost. E-adevărat, nu știm. Și-atunci, se cuvine să vorbim? Ce înseamnă
cuvintele noastre nepricepute, pe lângă poezia scrisă cu sânge a celor care au
aflat ce înseamnă „învierea din moarte”? Dar, oare, se cuvine să tăcem?
Suferința celor care au pătimit pentru singura vină de a-l fi iubit pe Dumnezeu
și de a-și fi iubit țara, într-o vreme în care iubirea de țară și de Dumnezeu
erau păcate de neiertat, strigă dincolo de morminte, dincolo de ceruri, iar noi
n-avem dreptul să ne prefacem că aceste nedreptăți n-au existat sau că au avut
o mică importanță. Așadar, vorbim! Chiar de-ar fi să ne asculte doar vântul.
În
contextul
Ne
strângem în amfiteatrul „I.G. Coman” al superbei clădiri a Facultății de
Teologie Ortodoxă din București: scriitori creștini din mai multe colțuri ale
țării, majoritatea bucureșteni, dar și din Brașov, Bârlad, Mangalia, Slobozia. Dar
oricât am fi noi de mulți, nu reușim să umplem amfiteatrul pe care mă așteptam
să-l văd plin de studenți. Spre amărăciunea mea, dar și a multor altora dintre
cei prezenți, studenții teologi erau, dar prin alte locuri: la cursuri, pe
holurile facultății... Exprimându-mi dezamăgirea față de cineva, acesta m-a
întrebat: „Dar pe profesorii lor i-ați văzut?” Nu! Din păcate, nici pe aceștia
nu i-am văzut. Și-atunci? Despre ce vorbim? Totuși mă consolează un gând, acela
că, dacă acest colocviu s-ar fi petrecut la Slobozia, cu siguranță ar fi fost
prezenți și elevi ai Seminarului Teologic din oraș. Elevi pe care i-am văzut în
repetate rânduri la evenimente culturale, însoțiți de preoții-profesori. Cinste
acelora care au înțeles că responsabilitatea lor față de educația tineretului
nu se rezumă la catedră și la cursurile de multe ori anoste și care nu le spun
nimic. Cinste acelora care au înțeles că educația tineretului (în capul căruia
ne-am obișnuit să aruncăm zoaiele nepriceperii, neputinței sau ignoranței
noastre) trebuie să fie una vie, nu doar în școală, ci în contexte diferite, că
tineretul acesta trebuie să intre cât mai mult în contact cu trecutul nostru
valoros, cu oamenii de elită pe care încă îi mai avem printre noi, pentru ca,
astfel, să poată duce binele, frumosul și adevărul mai departe. Cât despre cei care
n-au înțeles, pace lor! Și-ar face bine să înțeleagă, în cele din urmă.
După
rugăciunea de binecuvântare și cuvântul de deschidere al P.C. Părinte Nicolae
Dascălu, Preasfințitul Varlaam Ploieșteanul, delegatul Preafericitului Părinte
Patriarh Daniel, transmite cuvântul încărcat de semnificații al Preafericiirii
Sale, legat de tema care face obiectul colocviului.
Criticul
literar prof. Christian Crăciun susține conferința „Despre poezia carcerală”.
Excelentă prelegere, cu o mare capacitate de sinteză și de cuprindere a
subiectului, dar și cu un entuziasm molipsitor, astfel încât, la încheiere,
Christian a fost răsplătit cu aplauze prelungite. Este inexplicabil de ce - așa
cum afirmă Christian Crăciun - această poezie nu este luată în seamă în niciun tratat
serios de critică literară. Marea poezie care s-a scris (și cum s-a scris!) în
perioada aceea și în contextul respectiv, poate sta la masa regilor poeziei
românești. Ca să înțelegi aceasta, e de ajuns să citești poeziile lui Radu Gyr,
Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Demostene Andronescu, Andrei Ciurunga și
alții, și alții... Christian Crăciun a exemplificat și cu versuri. Am notat la
repezeală:
„Pe-aici,
credem toți în veșnicie” (Gheorghe Ardeleanu)
„E
noaptea Învierii, însă, pe la noi,/ Vinerea Patimilor nu se mai sfârșește”
Un
moment cât se poate de emoționant și de o încărcătură spirituală deosebită, a
fost cuvântul Părintelui Nicolae Bordașiu, supraviețuitor al închisorilor
comuniste. Oricât ai fi citit pe tema aceasta, este cu totul altceva să ai în
față o mărtuire vie, un om special care, la cei 93 de ani ai săi, vorbește atât
de frumos, de coerent și de liniștitor despre amintiri care numai frumoase nu
trebuie să fi fost. Părintele Bordașiu a prezentat și două antologii de poezie
carcerală (autori Zaharia Pană și Paula Romanescu). Din mărturisile sale, a
reieștit foarte clar faptul că poezia, pe lângă credință, a fost cea care i-a
ajutat să supraviețuiască în condițiile acelea atât de vitrege. Asta înseamnă
că poezia nu-i puțin lucru pentru om! Căci, așa cum afirmă Părintele: „Zilele
de cruntă asuprire au fost și de mare înălțare spirituală.” Amintește un nume,
despre care spune c-a fost singurul preot autor de poezii: pr. Ilie Imbrescu
(sfârșit la Aiud, la vârsta de 42 de ani - n.m.). Am avut onoarea să-l cunosc
pe urmașul acestuia, domnul inginer Corneliu Paul Imbrescu, acum vreo doi ani,
la Muzeul Satului (trăiască poezia mea „Spovedanie” care l-a impresionat și pe
care m-a rugat să i-o trimit. Ulterior, mi-a trimis și domnia sa o carte a
tatălui său, părintele Ilie Imbrescu, carte apărută post mortem: „V-am scris
vouă, tinerilor”). Voi lăsa mai jos, pentru bucuria cititorului, câteva dintre
frazele rostite de părintele Bordașiu, așa cum mi le-am notat:
„Poezia carcerală este ca perla în
trupul scoicii”
„Biblioteca „Morse” era ca și internetul
de astăzi. Îți aducea tot ce vrei, dar mai ales poezie și rugăciune.” (Fac
remarca, pentru cei care nu știu, că modalitatea de comunicare folosită între
deținuții din închisorile comuniste era alfabetul „Morse”, prin intermediul
caloriferelor care, oricum, alt rol nu aveau).
„Biblioteca Morse era accesibilă celor
cu auzul fin și oleacă de pricepere”.
„Când auzeai litera „V”, însemna că se
deschide biblioteca (pasaje din Sfânta Scriptură, rugăciuni, poezii). Le-am
numit prelegerile de pe țeava de calorifer.”
„Mai era la îndemână ceea ce era scris
pe pereți. Găseai ce voiai: dicționare de limbi străine, manuale de chimie,
astronomie, dar mai ales poezie.” Părintele își amintește și prima poezie pe
care a întâlnit-o în felul acesta: „Glossă” de Tomuță Octavian.
„Unul din celulă care știa câteva
versuri era o comoară, pentru că era sprijinul celorlalți.”
„Acolo, în detenție, poezia era
alimentul cel mai hrănitor, după turtoi și zeama de varză stricată.”
„Foamea o astâmpărai prin versuri, care
alungau tristețea și singurătatea (una dintre metodele de tortură). Deși uneori
singurătatea era foarte roditoare, pentru puteai să-ți pui în ordine gândurile.
Singurul meu dușman în închisoarea de la Constanța erau pescărușii, pentru că
aveau țipătul ascuțit și mă împiedicau să gândesc.”
Părintele Bordașiu, despre forța
poeziei:
„Prin poezie, evadai fără să pleci.”
„În închisoare, dacă n-ai fi avut
sprijinul poeziei, n-ai fi putut să reziști în mlaștina deznădejdii.”
„Zilele erau monotone fără poezie, fără
fluierat de vers, fără o lecție de orice ar fi fost.” (Tot pentru cei care nu
cunosc: deținuții, care erau oameni învățați, cu mare erudiție unii dintre ei,
își predau unii altora lecții din cunoștințele pe care le aveau fiecare. Iar
ceilalți erau foarte bucuroși să-i asculte și să învețe.)
„Poeziile erau, pentru noi, suplimente
nutritive.”
„Dacă te aflai într-o zonă unde poezia
era puternică, erai un om salvat.”
Despre Patriarhul Justinian Marina
afirmă: „A fost cel mai tenace și mai subtil adversar al comunismului. Ne
spunea: „Să formați oameni care să poată înfrunta comunismul, cu care se vor
confrunta.””
Ne mai vorbește despre cartea lui
Zaharia Pană „Cu acul pe săpun”, menționând că „săpunul era un instrument de
cultură.” (Pe el zgâriau deținuții versuri și alte însemnări).
Scriitoarea
Monica Pillat, fiica scriitorului Dinu Pillat și nepoata poetului Ion Pillat,
ne vorbește despre tatăl domniei sale și despre rezistența sa prin credință.
Doamna Pillat se întreabă retoric de ce semnul scris, cărțile, și mai ales
Biblia au fost considerați cei mai mari dușmani ai comunismului. De unde
concluzia că, dintotdeauna, credința și cultura au fost și sunt izvoare de
putere. Eu mă întreb de ce acestea sunt lovite feroce și astăzi. Și nu cred că
e nevoie de vreun răspuns. Aflăm că Dinu Pillat a trăit apropierea de Dumnezeu
în trepte și a considerat detenția ca pe o încercare. Dacă s-ar fi victimizat,
n-ar fi rezistat.
„Regret puritatea pe care o căpătasem în
închisoare. Când am revenit în lume, am început să mă maculez.” (Dinu Pillat)
În
încheierea colocviului, doamna Lidia Popița Stoicescu, poetă și realizatoare la
Radio „Trinitas” a susținut un moment poetic de mare sensibilitate, din poezia
închisorilor care a reprezentat, în opinia domniei sale, un alt fel de
rugăciune. Ascultăm aproape cu evlavie: Ionel Zeană („Golgota românească”),
Andrei Ciurunga („Mare fie-Ți, Doamne, slava!”), Demostene Andronescu, Radu Gyr
(„Iisus în celulă”), Nichifor Crainic („Unde sunt cei care nu mai sunt?”). Chiar
așa, unde sunt cei care nu mai sunt?
Câțiva
vorbitori au ținut să împărtășească impresiile lor: profesor Marilena Istrati,
scriitoarele Paula Romanescu și Liliana Popa, realizatorul Radio România Costin
Tuchilă. Și cred că ar mai fi avut și alții de spus, dacă timpul nu ne-ar fi
presat, pentru că multe și frumoase lucruri mai aveam de făcut, de văzut.
Închinare
la Catedrala Patriarhală, la Moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou (și nu numai),
apoi vizită la Palatul Patriarhiei. O splendoare din care n-aș mai fi plecat.
Atâta frumusețe, eleganță și bun gust!
După
masă, ne-am risipit spre Mănăstirea Cernica, unde alte frumuseți aveau să ne
bucure sufletul. Părintele-poet ieromonah Ignatie Grecu ne poartă prin
cimitirul care „găzduiește” atâți mari dintre cei care nu mai sunt, să zicem
numai de părintele Stăniloaie și scriitorul Gala Galaction, Pantelimon Halipa,
dar ei sunt mulți, mult mai mulți. Părintele Ignatie aprinde câte o lumânare la
fiecare mormânt la care ne oprim, să ne spună povestea lui. Aflăm și despre
părintele Ioan Kulighin, trecând pe lângă biserica în care, o vreme, a slujit.
Eugenia așază câte o floare pe morminte. În lumina superbă a apusului,
ascultând cuvintele molcome ale părintelui, parcă suntem una, noi, cei de aici,
cu cei plecați. Și-acolo am fi stat mai mult, dar nu era vreme. Am mers la
muzeul mănăstirii unde părintele muzeograf Eftimie ne-a bucurat cu explicațiile
despre exponate. Tare mult mi-a plăcut părintele Eftimie! Muzeografii riscă să
fie plictisitori sau chiar plictisiți, învățând o lecție pe care o spun apoi de
nenumărate ori. N-a fost cazul aici. Părintele avea un fel de a spune care ne
vrăjea, niște sclipiri în privire care vorbeau și dincolo de cuvinte și parcă
mereu lăsa ceva nespus, neterminat, punându-te pe gânduri.
Momentul
multașteptat al întâlnirii s-a petrecut tot acolo, la muzeu, și a constat în
recitalul poetic al celor prezenți. Ne-am bucurat unii de alții, ascultându-ne
creațiile într-o liniște desăvârșită, copleșiți de atâta frumusețe care venise
peste noi, într-o singură zi de toamnă splendidă arămie.
A
doua zi, de ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, am participat la Sfânta Liturghie
de la Catedrala Patriarhală, apoi ne-am rispit către case, cu sufletul mai plin
cu-o veșnicie.
Of!
Dar nu pot să închei așa, simplu. Voi mai spune ceva, cu riscul de a părea o
babă pisălogă: Fraților, citiți poezie! Dacă oamenii aceia au spraviețuit cu
ajutorul ei, dacă s-au hrănit cu ea, dacă au „înviat din moarte”, dacă le-a
fost supliment nutritiv și medicament, înseamnă că și poezia face parte din
acea Frumusețe despre care Dostoievski spunea că salvează lumea.
Florentina
Loredana DALIAN
Slobozia,
28 octombrie 2017
