Sunt puţine amintiri care m-au urmărit din perioada liceului. Printre ele se află şi Fotografia. O priveam cum stătea aşezată cuminte pe peretele dinspre răsărit, sub icoană, în camera colegei mele de bancă. Din prima clipă în care mi-au picat ochii pe ea, m-a fascinat. Într-un mod pe care nu mi-l pot explica nici acum. La vremea aceea – nici atât. Era o fotografie color, ceea ce, pe atunci, nu prea vedeai. Dar nu acesta era motivul fascinaţiei. Cadrul era natural, undeva într-un câmp plin cu verdeaţă. O fetiţă cu trăsături de păpuşică stătea jos, având în faţă un coş cu fructe roşii (cireşe sau căpşuni). În spatele ei, la o oarecare distanţă, un călugăr destul de în vârstă, parcă ieşit din timp, cu barba complet albă. Şi cu o privire care-ţi lua minţile. Dar ţi le şi punea la loc.
Am întrebat-o pe Ştefi „Cine-i acolo?”. Mi-a spus că fetiţa era ea, iar călugărul (căruia îi spunea „Tataie”) – fratele bunicului ei dinspre tată. Am primit explicaţia cu suspiciune. Nu pentru că n-aş fi avut încredere în ea; dar îmi era foarte greu să accept că acel călugăr era o persoană reală, cineva care trăia ca şi noi (respira, vorbea, mânca); eu mi-l imaginam mai degrabă ca pe un sfânt, unul care a trăit demult (culmea e că nici măcar nu ştiam mare lucru despre sfinţi la vremea aceea). Şi nu înţelegeam ce căuta Ştefi lângă el. N-am mai adus vorba niciodată. Dar, ori de câte ori intram în camera aceea, aruncam priviri furişe spre fotografie, dinspre care simţeam izvorând puteri magnetice cărora nu mă puteam sustrage.
Fotografia aceea m-a urmărit în timp ca un semn de întrebare. O întrebare la care nici măcar nu mă oboseam să mai caut răspuns.
Au trecut anii. Peste 20. Viaţa desparte oameni şi-i adună la loc. Aflasem, între timp, cine este călugărul din fotografie, îl ascultasem la televizor, pe internet, citisem interviurile, sorbindu-i vorbele cu nesaţ. Dar mai ales îi urmăream, cu aceeaşi fascinaţie, privirea, când serioasă, când jucăuşă, dar întotdeauna vie. Extrem de vie, de frumoasă şi de odihnitoare. Nu-l văzusem „pe viu” niciodată. Dar îmi spuneam că trebuie. Însă nu mă grăbeam. Ştiam că are peste 90 de ani. Dar ce conta? La cât părea de tânăr, mi se părea că ar putea trăi o veşnicie.
Pe Ştefi am revăzut-o într-un moment nu tocmai fericit al vieţii ei. Într-o noapte, m-a sunat. Şi m-a rugat să mă duc până la ea, că are „o stare”. Nu obişnuiesc să ies noaptea din casă. Dar când un prieten te sună la ore neconvenţionale să-ți spună că are o stare, nu mai ai timp de întrebări.
Când am intrat în casă, aceeaşi pe care o ştiam din vremea liceului, privirile mi s-au lovit de o mulţime de fotografii ale Părintelui. Uitând de ce m-am dus acolo, uitând până şi de buna-cuviinţă, am început să-mi plimb paşii de la o fotografie la alta, exclamând: „Ce frumos e! Doamne, ce privire! Ah, ochii aceştia!” Ştefi m-a asigurat, râzând, că voi pleca de la ea cu una dintre fotografii. Am protestat, jenată, spunându-i că nu pot să accept, că acelea sunt amintiri de familie; eu, dacă vreau să-l văd, caut imagini pe Google, etc. Nu m-a luat în seamă şi, la plecare, mi-a pus în braţe una dintre fotografiile înrămate. Am luat-o bucuroasă şi, în miez de noapte, i-am căutat un loc în casă, care să i se potrivească. După ce am mutat fotografia în câteva locuri, am pus-o, în cele din urmă, pe un raft de unde mă priveşte când intru în sufragerie. Cum, de multe ori, n-am pe cine saluta când intru în casă, obişnuiam să „conversez” cu Părintele: „Sărut mâna, Părinte! How are you today? I’m fine, thank you! M-a supărat cutare, am ţipat la pisică, am mâncat vreo doi oameni. Ştiu, ştiu. Am greşit. Promit ca mâine să mănânc numai unul.” Şi, căutându-i privirea, mă aşteptam să-mi facă cu ochiul, adăugând: „Ai grijă, dragă, că inima omului nu-i ficat!”
Ieri, când am intrat în casă, cu sufletul tulburat de vestea plecării sale la Domnul, mă întrebam fără noimă: Atât rămâne dintr-un om? O fotografie? Am căutat răspunsul în frumoasa-i privire şi mi-am amintit vorbele sale: „O! Dac-aţi şti ce mare e omul! Omul e creaţia Lui Dumnezeu!”
Fotografia. Fotografia nu e decât nevoia noastră de reprezentare materială a ceea ce, de fapt, nu poate fi reprezentat. Mesajul pe care ea ţi-l transmite răzbeşte dincolo de zidul vizualului, dincolo de palpabil, de descriptibil. Pentru că mesajul acela nu se adresează unuia din cele cinci simţuri cu care suntem înzestraţi, ci omului însuşi.
Nu, eu nu purtasem zeci de ani în bagajul sufletesc o imagine, ci ceea ce se afla dincolo de ea. Şi dacă o fotografie o poţi pierde, dacă o imagine se poate estompa în memorie, niciodată nu vei pierde din suflet un om.
Rămâne pentru mine, totuşi, un semn de întrebare: cum poţi iubi un om pe care nu l-ai întâlnit niciodată? Şi cum, oare, l-ai fi putut iubi, dacă l-ai mai fi şi întâlnit?
