„Frumusețe străină” la Maltezi

 

Astăzi a avut loc lansarea cărții mele de proză scurtă „Frumusețe străină” (proiect susținut financiar de Consiliul Județean Ialomița), la Biblioteca din Maltezi, comuna Stelnica.

Doamna bibliotecar, Ani Geanina, susținută de domnul primar Costel Brateș, a asigurat o atmosferă primitoare și propice unei întâlniri literare. Din partea Bibliotecii Județene Ialomița, au participat doamnele Mary Fâșie și Vali Șerban.

Prieteni scriitori și nescriitori mi-au fost aproape: Gheorghe Dobre, Florin Ciocea, Nicolae Tache, Romeo Aurelian Ilie, Radu Munteanu, Mircea Dumitrescu, Maria Iordache, Carmen Achios, dar și alți câțiva localnici care au dorit o întâlnire cu cartea.

Vă mulțumesc tuturor, cu recunoștință!

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 15 noiembrie 2024

 

 

„Frumusețe străină” la Stelnica

 

 

Tudor Cicu: „Frumusețe străină”... o carte venită din Slobozia.

Tudor Cicu: „Frumusețe străină”... o carte venită din Slobozia.:   Niște priviri în urmă spre alte orizonturi         În labirintul unor căutări după o „ frumusețe străină ” care să-i pună dinaintea ci...

 

Niște priviri în urmă spre alte orizonturi

     

În labirintul unor căutări după o „frumusețe străină” care să-i pună dinaintea cititorului acea vecinătate a iubirii niciodată atinse cu adevărat, Florentina Loredana Dalian găsește o cale de comunicare în proza scurtă, mult mai rapidă și mai convingătore decât poezia și filosofia. Prin aceste „priviri în urmă” spre orizonturi ale sufletului, care merită exploatate, în schițele și povestirile din cartea asupra căreia ne vom pronunța, autoarea ne vorbește despre: ființă, existență, fericire, frumusețe, gând, cuvânt, destin, iluzie, iubire, religie, speranță, vis etc; despre toate acestea, în texte prozo-poematice, moralizatoare, ce încorporează reflecții care-i deschid calea spre adevăruri, într-un stil concis și frumos, uneori înrudit cu umorul, cugetarea sau vorba cu tâlc. Totodată își provoacă și cititorul să se implice, să simtă emoțiile trăite de autoare. Trăiri surprinse acum într-o culegere de schițe-gânduri, povestiri care se dedublează în reprezentări a profilului moral al omului, al măreției naturii, al existenței umane în acest univers. 

      Atunci când adună uimirea și bucuria imaginației, în mici întâmplări, care o ajută: pe de o parte, să treacă mai ușor prin viață, pe de altă parte, să se descarce la nivel emoțional, Florentina Loredana Dalian, autoarea cărții de proză „Frumusețe străină” (apărută la ed. Metamorfosi-Slobozia/2024), în cele 21 de schițe-povestiri, își alege dinainte tărâmul imaginației și al scrierii cu tâlc, vorbindu-ne despre frumusețea umană și, firesc, în rostirea frazei, cititorului îi transpare lumina interioară a sufletului ei de poet, surprinsă sugestiv în crochiuri ale unui tablou de viață. Și asta, pentru că, spune ea: „Anii mei tineri, și ei, au fost atât de răniți când eu alergam după himere”. Dar, să încercăm și noi a răspunde la întrebarea ei: „Cu ce se vindecă, Doamne, frumusețea?” Cum vindecarea nu se face prin ocolire, prin a ne face că nu vedem că ființele umane sunt egoiste, sunt individualiste, înțelegem. Iar siguranța emoțională trebuie să fie acolo, în suflet, tot timpul și, cum uneori nu poți vindeca pe oricine, dar încă poți trata suferința, autoarea ține să ne dovedească, în aceste întâmplări de viață, că normalitatea este ceea ce este sănătos și normal. Suntem în fața unei autoare care te îndeamnă la meditație, prin punerea în antiteză a unor personaje aflate întâmplător într-un moment al vieții, dar care și stăpânește pe deplin această artă atât de complicată și fascinantă. Florentina Loredana Dalian crede în forța și tăria cuvântului și dovedește o profundă înțelegere a lumii. Are un farmec de poveste în gândire și, nu ne îndoim, percepția unui moralist: „Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate... Apoi țineți minte că singurătatea  cuiva e un templu în care se intră în genunchi”.

     Spuneam despre rostirea frazei, că în toate cele 21 de schițe-povestiri autoarea are o fire de poet. Fără doar și poate poetul, spre deosebire de prozator, vede lucrurile altfel, sim­te altfel viața, oamenii, lumea... Cum oare? Să fi devenit scrisul (pentru toți) o himeră greu de atins și vor spune la unison: „nimeni nu mai crede povestea aceasta!” Uite că (deși mai rar) eu continui să cred, că dacă Șeherezada a visat că va învinge moartea prin povestea ei, nu văd de ce nu m-ar crede și pe mine cititorii care mai cred în magia prozei-poematice. Alta e dispozi­ția poetului față de temele existențiale (viața, iubirea, lumea înconjurătoare etc), ceea ce aduce textului liric o notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde de „gulerul hainei” și pe cititor. Iată cum m-a convins și pe mine, autoarea: „...legat de final? Pune finalul într-o lacrimă. O lacrimă, atât. Și lasă-l pe fiecare s-o interpreteze cum vrea! O lacrimă poate să curgă în mii de feluri, să răsară din mii de motive. O lacrimă grea cât o durere de viață...”. Și „pentru a face saltul în viața-viață”, cele câteva povești de dragoste din această carte, pesemne au fost scrise să te facă să nu mai vezi frunzele cum cad din copaci, luate de vânt, atunci când îți faci plimbarea pe alei, iar dacă totuși le vezi, creierul să-ți trimită multe semnale în inimă, ca într-un depozit de sentimente de tot felul. Adică acolo unde amintirile pot să ascundă la fel de bine și emoțiile că povestea ai trăit-o și tu. Sau chiar tu, ca cititor, să te trezești în calitate de martor-victimă al poveștii tocmai citite. O poveste în urma căreia cititorul se amuză, dar înțelege că dincolo de tonul grav al naratorului, aproape nimic din ce se narează nu ține de senzațional, deoarece el vede totul derulându-se cotidian sub ochii lui și chiar dacă i se conturează o lume bizară care reprezintă o dorință insațiabilă de comunicare cu cel de lângă tine: „Sunt ore în care trăiești bucuria pe care n-ai trăit-o în ani. Apoi vin alte ore, poate alți ani, în care plângi bucuria pierdută”. Părem a ne situa, în unele texte, la graniţa dintre eseul filozofic şi poezie, dar plonjarea sa eseistică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi neprevăzutul: „În păcătoasa asta de zgură a realității, tot ce rămâne pur și simplu e mirajul visului”. Astfel, Sorina, studenta din povestirea „Fotografia”, frumoasa îndrăgostită de profesorul Adam, i se mărturisește profesoarei ei (colegă de catedră cu proful de sculptură) că fructul dragostei ei va trebui să rămână tainic ascuns pentru a nu distruge o căsnicie, dar ivirea pruncului pe lume trebuie, cumva, adusă la cunoștința Don-Juanului nostru. La rândul ei profesoara confidentă e și ea îndrăgostită de acesta, dar e surprinsă de studentă taman când ofta în fața laptopului, având dinainte fotografia lui Adam. Surpriza neașteptată o determină pe studentă să renunțe la studii și să se piardă în lumea largă pentru a scăpa de suferință, prin uitare. Povestea nu rămâne fără urmări, întrucât taina studentei rămâne o povară prea mare pentru cea care va rămâne în preajma profului de sculptură și a-i plimba mai departe „dilema prin lume”. Aceeași povară, cu „atâtea întrebări fără răspuns”, o va purta și necunoscuta din trenul de noapte (într-o „noapte înșelătoare”), în povestirea „Visul unei nopți de primăvară”, acolo unde pare a se înfiripa o poveste de dragoste între pasagera naratoare și domnul M. militar de carieră, mult mai tânăr cu zece ani. Schița „Atingerea lui Horus” își are acțiunea în „încăperea destinată pentru SPA” de pe vasul de croazieră <Miss Sara>, și pe undeva firesc prin caricatura, anecdoticul, poanta și alte artificii literare ce atrag atenția cititorului către unda de umor ce pică mai bine la fiere decât rictusul înghețat în colțul gurii ca urmare a unei dezamăgiri care să-ți amărască ficații. Cu schița „Vania Pescarul” rămânem în sfera poveștilor ce aduc în viața celor două personaje ultimele confesiuni dureroase, tăioase, rostite fără menajamente. Piesa din carte, cea la care ne-am oprit mai mult, e povestirea „Deșertăciuni”; o poveste dintre o „ea” și „un bărbat tânăr și frumos” care îi spusese că îl chema Tariq, dintr-o noapte cu multe stele, pe puntea superioară a unui vas luxos. Ea spera „într-o seară romantică”, iar el doar să poarte o conversație care avea să o scoată din zona acelor „umbre ale tristeții”. Însă bucuria de a fi ascultat cu atenție și înțeles ar fi avut nevoie de un bilet de ieșire din acea lume, dar „orice ai alege, tot în lumea greșită te afli”. Pesemne dacă ar fi avut curajul zeiței Calypso, ce avea să-i aprindă în inimă flacăra iubirii lui Ulisse, altfel s-ar fi terminat povestea. Din păcate, în această confruntare cu autenticitatea, o lume fără nici un Dumnezeu e o lume lipsită de adevăr, și „saltul în viața-viață” rămâne o himeră după care alergăm cu toții. Dar, aici, într-o povste de dragoste ratată, absurdul ține atât de om cât și de lume. Spune undeva autoarea: „Viața e despre asta... să câștigi, să pierzi, să te bucuri, să te doară, să muște gelozia din tine, să te cutremure iubirea până la uitarea de sine, să plângi, să râzi, să plutești, să faci ce-oi face, dar să nu stai îngenuncheată pe un sacun, plângându-ți de milă”.

Alteori tabloul povestirilor din această carte e despre suflul timpului care se destramă, ori a  visului care se destramă, precum cel al lui Grigori, din „Donul liniştit”, care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul!” Adică la hotarele unde poți străbate numai cu gândul, cu autoritatea ficțiunii care îngăduie orice, până și visele ne vin, de cele mai multe ori pentru a ne pune în gardă cu viitoare întâmplări și trăiri. Și „dacă tot pui fereastra între tine și viață, riști să crezi că viața e un vis”, spune autoarea în schița „Cenușa zăpezii”. Și e posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale omului-care-scrie, la masa de scris,  să multiplice şi să deformeze realitatea. Visul nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că autoarea îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa. Uneori în această lume a iubirii niciodată atinse cu adevărat se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări care se petrec pe tărâmul situat între fantastic şi absurd, omul-care-scrie împletind doar ghemul care ne/îl scoate pe cititor din labirint.

      Cartea este o piesă-puzzle scrisă cu o sinceritate și o concretețe a experienței și a trăirilor care te fac să o citești ca pe propria poveste, ori , ca și „când te privești în oglindă, că ai continuat să respiri”.     

Tudor Cicu 

(membru USR Filiala Dobrogea)

 

O carte ca o fereastră între ființă și viață (despre „Frumusețe străină” de Florentina Loredana Dalian )

Scriitoarea Florentina Loredana Dalian revine în peisajul literar cu un nou volum de proză scurtă, „Frumusețe străină”, după „Hanul dintre vii” – 2021, Spărgătoarea de (n)uși” – 2022, „Cronică de stână şi alte cronici” – 2023. Despre universul literar complex al autoarei am mai scris, evidențiind multitudinea genurilor artistice în care aceasta excelează: poezie, haiku, epigrame, dramaturgie, roman, proză scurtă umoristică, traduceri din limba engleză etc. Încadrarea sa în „Dicționarul personalităților ialomițene” este o recunoaștere a calităților artistice, Florentina Loredana Dalian fiind scriitoarea care participă meritoriu la majoritatea evenimentelor culturale care au rezonanță în spațiul nostru cultural, creațiile sale fiind cunoscute și în afara țării, ea însăși traducând din limba engleză (de exemplu, din scriitorul uzbek Sherzod Artikov).

Cea mai recentă carte a Florentinei Loredana Dalian a apărut la editura Metamorfosi din Slobozia și are ca simbol central frumusețea, înfățișată în multiple ipostaze: desăvârșirea fizică, armonia estetică, dar și puritatea inimii sau splendoarea sufletului. Astfel, titlul volumului își dobândește semnificațiile profunde încă din prima proză, cu titlu omonim, care preia un fragment din Rugăciunea a treia, către Sfântul Duh: „Sau frumusețe străină am văzut și cu dânsa mi-am rănit inima”, fiind o punere în abis, reflectând esența întregii cărți. Vocea naratorială reflexivă remarcă frumusețea rugăciunii și concepe propria versiune a unei rugi care funcționează ca o căință profundă pentru căderile spirituale, o recunoaștere a slăbiciunilor omenești și dorința de purificare a sufletului. Prima proză a volumului are, de asemenea, valoarea unei necesare „binecuvântări”, la începutului acestei „călătorii” (de 133 de pagini) printre cuvinte și experiențe de viață. Următoarea proză din „Frumusețe străină”, la fel de reprezentativă pentru semnificațiile întregului volum, este o artă poetică narativă, o profesiune de credință accesibilă, dar nu prozaică, despre condiția artistului și rolul artei: „singurătatea e aerul artistului. În lipsa ei, acesta se transformă în trecătorul banal care-a nimerit în gara greșită, care ar fi putut să creeze lumi rămase necunoscute pentru totdeauna. Iată de ce, uneori, îmi pare că arta-i un monstru. Unul care-și acaparează victima, storcându-i ultima picătură de sine.”

De-a lungul volumului de proze scurte, vocea narativă este subiectivă, proteică, adoptând diferite măști și identități, trecând fluid prin stiluri și tonalități variate: comice, ironice, reflexive, morale etc. În fiecare proză scurtă, personajul-narator este ispitit de „frumuseți străine”, omul rătăcind prin lume, prin labirintul experiențelor mundane, abătându-se pe drumuri necunoscute, misterioase, în căutarea fericirii.

Scriitura la persoana I, vocea narativă feminină, care poate fi privită ca un alter-ego al autoarei, perspectiva subiectivă captivează cititorul care se simte cucerit de „țesătura” narativă, dar sunt și semne ale unui așa-numit curaj literar, știindu-se confuzia care se face în rândul publicului literar între ficțiune și realitate. Scriitoarea își asumă emoțiile, dilemele sau vulnerabilitățile naratoarei care pot să pară ale sale. Subiectivitatea instanței naratoriale oferă autenticitate, asigurând o legătură profundă cu cititorul, și ajută la construirea unor personaje convingătoare.

Textul „Visul unei nopți de primăvară” este povestea unei iubiri trăite pe durata unei călătorii cu trenul, de 9 ore. Povestea este presărată cu trimiteri intertextuale, un adagiu latinesc („Fugit irreparabile tempus”), reflecții despre realitățile românești și viață, în general, care transmit bucuria vindecării naratoarei de rana „efemerului unei frumuseți atât de trecătoare”. Proza aceasta, ca întreg volumul, beneficiază de ilustrațiile inspirate ale lui Marian Avramescu. Desenul înfățișând un cuplu pe o cale ferată, care trage de capetele unui bagaj simbolizând un vagon de tren miniatural, deasupra căreia este proiectată silueta unei biserici se armonizează cu mesajul prozei scurte, accentuând ideea de iubire clandestină și dorința de a fi împreună a celor două personaje.

Proza „Beția de cuvinte” preluând inspirat titlul studiului lui Maiorescu, care condamnă limbajul grandilocvent, lipsit de conținut, prezintă un dialog telefonic între naratorul, figurant în această scenetă, și un bărbat, încurajat de aburii alcoolului să-i declare așa-zisei Larisa adevăratele sentimente. Comicul de situație, dialogul realizat într-un stil colocvial, oralitatea, sunt punctele forte ale acestei mici bijuterii literare.

Cartea oferă prilejul întâlnirii cu personaje aparținând unor medii sociale diferite, o umanitate bogată, care înfățișează la o scară redusă imaginea societății actuale: mediul universitar („Fotografia”, povestea profesoarei și studentei îndrăgostite de același bărbat), universul monahal („Destăinuiri”, dialogul dintre o scriitoare și un călugăr care regretă că nu a avut copii, iar fiii de suflet l-au trădat), lumea artistică, muzicală („Trofeul”, conversația cu Sabina, câștigătoarea unui concurs de dirijat, care nu se bucură de succes din pricina suferințelor iubirii; „Un vals de toamnă”, portretul acordeonistului care cânta într-o piațetă valsul numărul doi de Șostacovici), mediul medical („Impostoarea”, povestea naratoarei metamorfozate în psihologă de circumstanță, care consiliază o doctoriță și directoare la Ambulanță), cercul dansatorilor profesioniști de tangou („Tangoul”- reflecțiile naratoarei despre condiția umană, generate de lecțiile de tango predate de profesorul de dans), lumea pescarilor și a apelor („Vania”, reîntâlnirea dintre pescarul „frumos ca un prinț” în tinerețe și vechea sa dragoste, o naratoare intruzivă și incitatoare la confesiune; „Omul care a văzut marea”, o poveste despre dor și întregire a ființei, dedicată scriitorului uzbek Sherzod Artikov), universul feminin ( „Cenușa zăpezii”, poveștile de viață ale unei manichiuriste și ale clientelor sale despre iubire, relația cu bărbații).

Predomină în „Frumusețe străină” de Florentina Loredana Dalian o tonalitate lirică, melancolică, în diferitele reprezentări ale efemerității frumuseții și răzbate, implicit, regretul omenesc față de trecerea timpului. Dincolo de eșecurile existențiale ale personajelor, în ciuda lecțiilor de viață primite, protagoniștii acestui volum nu sunt niște învinși ai sorții, ei au puterea să se ridice din propria suferință, poveștile îi eliberează de trecut, meditațiile asupra vieții îi înnobilează. Componenta morală a volumului este importantă, descoperind în unele proze pasaje originale de dezvoltare personală, născute din experiențe autentice de viață: „ «Ai grijă, copile, ce faci cu anii aceștia ca niște pepite de aur! De ei va depinde toată viața ta de acum înainte»” („Pe strada aceea”); „Du-te, fată, nu mai sta de vorbă cu obosiți ca mine! Fugi în lume, ai treabă, trăiește-ți viața, gustă-i și dulcele și amarul, dar ai grijă la măsurat!” („Destăinuiri”)”„ – Viața e despre asta […]. Să câștigi, să pierzi, să te bucuri, să te doară, să muște gelozia din tine, să te cutremure iubirea până la uitare de sine, să plângi, să râzi, să plutești, să faci ce-oi face, dar să nu stai îngenuncheată pe un scaun, plângându-ți de milă.” („Trofeul”)

Volumul cel mai recent scris de Florentina Loredana Dalian reflectă o viziune profund optimistă asupra naturii umane și a potențialului oamenilor de a transforma lumea într-un loc mai bun. Mesajul cărții este profund umanist, iubirea și solidaritatea între semeni fiind soluțiile pentru o existență fericită și împlinită: „[…] încă mai sunt oameni frumoși pe pământ, pe care îi afli unde nici nu te-ai aștepta, că, dacă, ei ar fi mai mulți, poate lumea aceasta ar deveni mai bună. Și, de ce nu, dacă ne-am înțelege unii pe alții și ne-am iubi cu adevărat, dincolo de orgolii, am putea să ne facem raiul aici, pe pământ, și n-ar mai fi nevoie să murim, ca să-l atingem.”

„Frumusețe străină” invită la introspecție, dar și la acțiune, explorând teme precum identitatea, fragilitatea umană, contrastul dintre aparență și esență. Cartea aduce în prim-plan experiențe și trăiri cotidiene, pătrunse de o frumusețe neobișnuită, „străină”, care trezește în cititor dorința conștientizării propriei condiții. Personajele și situațiile evocate sunt ca niște oglinzi ale propriilor dorințe, temeri sau contradicții.

prof. Loredana Stan

 

Blog