Premiu Special

 

 

Film 𝐅𝐞𝐬𝐭𝐢𝐯𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐍𝐚ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐂𝐫𝐞𝐚ț𝐢𝐞 𝐋𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐫ă „𝐈𝐨𝐧 𝐁ă𝐢𝐞ș𝐮”-Prima ediție- ...

Numai popă să nu fi!

 

 

Așa-i trebuia dacă avusese gărgăunele cu salvarea sufletelor! Ar fi putut să se facă și el fotbalist, tâmplar, croitor, măcelar, orice meserie onorabilă, dar nuuuu, el a vrut să conducă turma. Avu o iluminare instantanee, uitându-se la babele care-l înconjuraseră, înțelegând abia acum de ce în Biblie fusese folosit cuvântul acesta, „turmă”. O turmă de babe nebune, mai rău decât oile căpiate, că măcar alea pasc și tac, fără să-l asalteze cu întrebări idioate și să-l certe că n-a învățat nimic la școală, dacă n-are un răspuns exact la întrebarea „Câte bomboane se pun pe colivă.”

Asta fusese tema săptămânii trecute (Ce pericope evanghelice, ce învățături înalte? La astea le apuca un căscat care se transmitea cu viteza luminii și la el). Când le-a spus că pot pune câte bomboane vor sau că pot să nu pună deloc, că nu asta e esențial la pomenirea adormiților, deținătoarele adevărului suprem au luat foc. După ce au dezbătut mai bine de două ore, singura concluzie la care ajunseseră a fost că părințelul lor n-a învățat nimic la școală și ar cam fi cazul să facă un curs de actualizare a cunoștințelor, chiar acolo, în tinda bisericii, să fie și el în rând cu lumea, nu să calce pe arătură, să-l râdă și curcile satului, alea care mai erau și care scăpaseră nemâncate de la ultima gripă aviară.

-        Să fie bomboane mari?

-        Pot să fie și mari...

-        Cum așa? Să se înece mortul cu ele? Mai bine mici – emisese ipoteza una cu doctorat în Teologie.

-        Mortul nu mai mănâncă... dăduse să se impună.

-        De ce, că zici mata?!

-        Bine, atunci... mici să fie, dadă Mario, mici! - mai zise c-un oftat care se auzi până-n satul vecin.

-        Da, vezi, și după aia să zică lumea că m-am zgârcit la bomboane și atât de mult l-am iubit pe Ionel al meu, că nu mă-ndur să-i pun bomboane mari pe colivă!

-        Atunci să fie potrivite, nici prea mari, nici prea mici, încercă să se arate împăciuitor, cu gândul la mâncarea lui, care se răcise demult.

-        Nu-i bine, alea potrivite aduc ghinion! – opinase și decana de vârstă, care le știa pe toate, în timp ce se juca cu proteza pe care și-o dăduse jos, că la Dumnezeu e bine să vii așa cum te-a lăsat, nu cu fandoseli de-astea gen proteze și silicoane.

De-abia scăpase nebătut bietul părinte că nu știuse câte bomboane se pun pe colivă, dacă să fie mici, mari, foarte mici sau foarte mari, mărișoare sau așa și-așa.

Săptămâna aceasta tema de cateheză era alta (nu c-ar fi impus-o el, că nu mai putea impune demult nicio temă corului atotștiutoarelor): Dacă ai voie să te speli pe cap înainte de parastas. Venise una c-o falcă-n cer și alta-n pământ, cu tot stafful de babe înțelepte după ea, să-l beștelească fiindcă i-a zis fiică-sii, atunci când l-a întrebat, că e voie să te speli pe cap înainte de parastas, ba chiar e indicat să nu miroși a mort și să-i iei adormitului pomenit onoarea de a fi în centrul atenției.

-        Io știu de la străbunica și toate știm – nu-i așa? – că nu trebe să te speli pe cap înainte.

-        De ce? – dădu să afle un argument logic?

-        D-aia! Că așa se face și noi așa am învățat, că așa trebuie să fii ca să te afli în rând cu lumea; și nu vii dumneata acuma, părințele, să ne strici bunele obiceiuri pe care le-avem din moși-strămoși, că s-ar răsuci săracii în mormânt.

Văzându-le cum îl priveau cu dușmănie proletară, cedă și de data aceasta, zicându-le să stea așa nespălate, dacă moșii și strămoșii lor așa le-o cer. „Fericiții! – gândi – măcar ei nu mai pot să vă miroasă!”

Și-n timp ce babele plecau victorioase, precum ăi de-nfipseseră steagul pe reduta de la Plevna, bucuroase că au ieșit învingătoare și de data aceasta în lupta cu balaurul, ca Sfântul Gheorghe odinioară, plecă și el amărât, ca orice învins, gândind că pentru sâmbăta viitoare, când va sluji parastasele, să-și procure o mască de gaze. Că, vorba aceea: „Unde-i lege, nu-i tocmeală!”

 

Slobozia, 28 mai 2024

În revista „Helis” septembrie 2025 

https://revistahelis.ro/

 

În căutarea frumuseții străine

 

 

 

„Frumusețe străină am văzut și cu dânsa mi-am rănit inima”. Acesta este un citat dintr-o frumoasă rugăciune ortodoxă, cu care Florentina Loredana Dalian își începe volumul de proză scurtă Frumusețe străină, publicat în anul 2024 la Editura Metamorfosi, proiect realizat cu sprijinul  Consiliului Județean Ialomița. Florentina Loredana Dalian s-a născut în București, la 29 martie 1968, fiind scriitoare, inginer chimist și membră a UZPR. A mai publicat câteva cărți, printre care volumul de proză scurtă Hanul dintre vii, publicat în anul 2021, la Editura Universitară și volumul de ficțiune Domnișoara nimeni, publicată în 2017 la Editura Eikon, pe care vreau să le citesc.

Ilustrațiile cărții au fost realizate de Marian Avramescu, ilustrații prezente atât pe coperta volumului cât și după fiecare text, reușind să structureze esența fiecărei povestiri prin caricaturi excepționale. Marian Avramescu s-a născut la 9 februarie, în Prahova. A studiat pictura în atelierul pictorului modernist Serfi. În caricaturile prezente în Frumusețe străină înfățișează, în ciuda deformărilor aplicate fizionomiei umane, esența sentimentelor trăite în timp ce iubim cu toată inima și suntem respinși. Eu cred că prin această grafică, artistul vrea să ne arate cum iubirea și respingerea trăite cu toată ființa lasă urme adânci ca și cicatricile, doar că sufletești.

În timp ce citeam, m-a surprins autenticitatea scrierii și modul simplu, dar profund de a relata poveștile, punându-le la îndemâna oricărui tip de cititor. Cunoștințele autoarei în materie de chimie se observă mai ales în textul intitulat Camera de chihlimbar, în care prezintă piatra semiprețioasă drept C₁₀ H₁₆ O, dar atunci când rostește formula chimică, camera de chihlimbar se topește demonstrând că unor lucruri în viață  nu trebuie să le găsim înțelesul științific, ci doar  să ne bucurăm de ele.

Temele abordate de Florentina Loredana Dalian nu  se rezumă doar la tema cuplului și a iubirii neîmpărtășite, de unde și titlul volumului, pe lângă acestea regăsindu-se și alte teme precum singurătatea resimțită de omul intelectual prezentă în Trofeul din perspectiva unei tinere care, în pofida trofeului câștigat, suferă din cauză că a fost lăsată singură de prieteni și de iubit, maturizarea, efemeritatea lucrurilor din jurul nostru, așa numita „mască” pe care și-o pun anumiți oameni pentru a părea că au o viață fericită ilustrată în proza Jurnalul, din perspectiva unei femei care a ajuns la o anumită vârstă, fericirea pură a copiilor, precum și tema libertății în dragoste (când iubim trebuie uneori să îi lăsăm să plece pe cei iubiți). Pe lângă temele oarecum convenționale enumerate mai sus, în unele scrieri prezente în acest volum s-a aflat și subiectul taboo al avortului, la care unele personaje feminine din colecția de texte recurgeau când aveau o sarcină nedorită.

Modul în care autoarea creează prozele scurte te face să te pui în pielea personajului-narator, chiar dacă se află într-o croazieră în Egipt sau pe malurile Dunării. Propozițiile lungi, dar captivante, te prind în mrejele lor ca lianele din sălbăticia descrisă în textul Deșertăciuni. Poveștile ei m-au surprins prin faptul că reușesc să prezinte ideea de cuplu în moduri total diferite, indiferent dacă vorbim despre o relație nesănătoasă sau despre o iubire care nu se va împlini niciodată.

Cel puțin 22 de motive romantice, răscolitoare, pentru a citi cartea Florentinei Loredana Dalian: Frumusețe străină, Parfumul vechi al singurătății, Visul unei nopți de primăvară, Un om pe un mal, Fotografia, Beția de cuvinte, Pe alei, Destăinuiri, Mariage d’amour, Trofeul, Impostoarea, Atingerea lui Horus, Camera de chihlimbar, Tangoul, Un vals de toamnă, Lumea, prin apă și foc, Vania, pescarul, Omul care a văzut marea, Jurnalul, Cenușa zăpezii, Deșertăciuni, Pe strada aceea.

Teodora OLAR

elevă, Bistrița

îndrumător: profesor Ionela Nușfelean  

Text apărut în revista „Răsunetul Cultural”, iulie 2025 

https://assbn.ro/Rasunetul_cultural/rc_iulie_2025.pdf 

 

Bunele vecinătăți. Frumuseți de rezervă

 

(Ilusrație de Marian Avramescu, la „Vania, pescarul”)

 

(Florentina Loredana Dalian – „Frumusețe străină”, Ed. Metamorfosi, 2024)

                 Până la eventuale frumuseți, la a le împărți și cântări spre invidie și laudă, întâmpinăm elementul cotidian feroce, deseori incitant și frecvent marcat de inedit. Situații care merită consemnate dar și dezvoltate potrivit imaginației concurează ca demonstrații de nișă.

                 Peste zi sau peste noapte, trec convoaiele celor nefăcute si nespuse până acum, când Florentina Loredana Dalian ia inițiativa de a  desfășura o deosebită colecție de „Frumusețe străină”.

                 Pe coordonate și prin personaje cu totul speciale, este dezlănțuit în cascadă neașteptatul firii umane. De la s-ar zice comun la accidental ori voit ezoteric, între a fi sau a nu fi nebunie curată!

                 Avem, spre exemplu, savuroasă „Beția de cuvinte”, cu care dacă ne întâlnim în puterea nopții, avem asigurat un plonjon de râs până dimineață. Sub anestezie etilică, protagonistul de serviciu cu asigurarea insomniei este expresia proprie a acelui nu se poate: „Auzi, fată, te-am sunat fiindcă m-am îmbătat și mi-era dor să te aud. Taci, nu mă întrerupe! Eu doar când sunt beat am curaj. Ce mai erou aș fi fost, dacă puteam să umblu beat tot timpul! Taci, zgaibă, lasă-mă să zic! Că după aia-mi piere idee și nu mai pupi tu așa mărturisire cât îi lumea. Fă! – iartă-mă că te alint așa – ești frumoasă de mi se înnoadă neuronii doar când mă gândesc la tine, ești Zâna Zorilor, Duhul Apelor sau cine moaș-ta te mai crezi, da' să știi că nu asta-i problema ta majoră, că ești frumoasă, frumuseți ca tine am mai văzut io destule, de n-ai tu fire de păr în cap, într-o vreme ștergeam cu ele pe jos făcute mănunchi, era coadă la mine, dar să nu crezi că am fost neam de traisă, măgar cu diplomă, nu, eu am respectat întotdeauna femeia, cu atât mai mult cu cât m-am folosit de pe urma ei...” – tot acest șuvoi de cuvinte bete ele însele când, bineînțeles, individul parfumat greșise numărul de telefon.

                  Frumusețea expunerii și a dialogului este vizibilă și în ce privește „Impostoarea”, unde unei femei obișnuite i s-a atribuit greșit și fără voia ei, cartea de vizită cu doamna preoteasă sau cu doamna psiholog, modele cărora li s-ar putea adăuga, desigur, alte profile, la nesfârșit. Ocazie cu care, autoarea inițiază un succint conspect asupra întâmplării pure sau obișnuinței maladive, a meseriei imposturii.

                  Și în continuare, emoție incredibilă la conștientizarea peisajului – devenită pe parcurs o chestiune filosofală – determinată de o chestiune aparent simplistă și pasageră, petrecută „Pe strada aceea”. 

                  Sau, ceva mai direct și declarativ, în cazul „Omului care a văzut marea”, unde se atinge problematica dorului, acel sentiment covârșitor. Pentru ca în finalul scurtei povestiri să fie conchis magistral astfel: „De parcă am fi întregi vreodată! De parcă trupul nostru se află mereu la un loc cu mintea noastră, cu inima noastră, cu gândurile și simțurile noastre!”.

                  De departe însă, „Vania, pescarul” constituie piesa de rezistență a acestui interesant periplu, viu, antrenant, potrivit oricui caută o proză de calitate. La această istorisire vă îndemn în primul rând, fără a vă dezvălui una, alta, dar asigurându-vă că reprezintă a adevărată lecție de emoție!

                  În finalul acestui expozeu, trebuie să amintim și faptul că partea grafică este asigurată în mod excepțional de către renumitul artist plastic Marian Avramescu. Lectură plăcută!

                 

Daniel Marian

26 iunie 2025

Străinul acela

Ce mai contează – i-am spus – o oră sau două din această unică viață,

Uită și tu, străine, pentru o clipă mai lungă, cine ești,

Uită-ți rădăcinile, lasă-ți ancorele, izbânzile, spinii...

Fă lucrurile acelea nebunești pe care doar le-ai visat!

Mâine te vei întoarce spășit la ale tale,

Vei arde păcatele nestatorniciei, vei pune lacăt chiar și la vise,

La florile galbene, la nuferii din lac,

Vei pune cătușe veseliei vinovate care te-a invadat.

Lasă, toate acestea le vei face mâine,

Azi doar trăiește și tu un pic,

Gustă din cealaltă felie de viață,

Fă-i loc, n-o sufoca!

Viața se cere trăită, nu știai?

 

Și-a lăsat lin pleoapele peste ochi,

Ca și când ai închide o carte,

Ca și când ai pune capac unei fântâni părăsite,

Ca și când ai închide în tine, ca-ntr-o clepsidră, clipele uitării de sine,

Ca și când...

 

Mult mai târziu am înțeles

Că străinul acela sunt eu. 

 

F. L. Dalian

mai 2025 

În revista „Helis” aprilie-iunie 2025 

Poezii umoristice

 La tema „Fetele din luncă mă credeau poet” (Concursul „Scârț-umor” Iași 2025)

Identificare

 

Într-o luncă părăsită,

După săpături de-o vară,

O fosilă fu găsită

De-o echipă temerară.

 

Erau fete cam trecute

Ce cărau la terfeloage,

Vrând să fie ne-ntrecute

Specialiste-arheoloage.

 

După studiul științific

Zise una – adâncit,

Eu, pe ăsta îl clasific

Printre cei ce n-au muncit.

 

Și mai iese la iveală,

C-a fost tare-ndrăgostit,

Dar că n-avea socoteală

Și nici n-ar prea fi citit.

 

Și cu toatele-au conchis

Că asemenea schelet

Ce fusese-acolo-nchis,

Negreșit, era poet.

 

Balada extraterestrului

 

Foaie verde trei planete,

De departe am venit

Să mă dau și eu la fete,

Și să mă las omenit.

 

Am aterizat pe-o luncă,

Era plină de urzici,

Fetele erau la muncă,

Zdravene, ce poți să zici!

 

„Tu nu pari vreun băștinaș” –

Zise una către mine,

„Și ești tare sighinaș,

Nehrănit cu proteine.” 

 

Alta, blondă și felină

Și având pe „vino-ncoace”,

Îi răspunse în surdină:

„Nu vezi că-i poet? Dă-i pace!”

 

Băieții din luncă m-ar fi crezut poetă

(Reacție la tema „Fetele din luncă mă credeau poet”)

 

Jucând adeseori berbuncă,

Crezându-mă poetă prin scaieți,

Mi-am zis: „Ah! Ce păcat că-n luncă,

N-au fost și niscaiva băieți!”

 

Florentina Loredana Dalian