Florentina Loredana Dalian

marți, 5 noiembrie 2024

O carte ca o fereastră între ființă și viață (despre „Frumusețe străină” de Florentina Loredana Dalian )

Scriitoarea Florentina Loredana Dalian revine în peisajul literar cu un nou volum de proză scurtă, „Frumusețe străină”, după „Hanul dintre vii” – 2021, Spărgătoarea de (n)uși” – 2022, „Cronică de stână şi alte cronici” – 2023. Despre universul literar complex al autoarei am mai scris, evidențiind multitudinea genurilor artistice în care aceasta excelează: poezie, haiku, epigrame, dramaturgie, roman, proză scurtă umoristică, traduceri din limba engleză etc. Încadrarea sa în „Dicționarul personalităților ialomițene” este o recunoaștere a calităților artistice, Florentina Loredana Dalian fiind scriitoarea care participă meritoriu la majoritatea evenimentelor culturale care au rezonanță în spațiul nostru cultural, creațiile sale fiind cunoscute și în afara țării, ea însăși traducând din limba engleză (de exemplu, din scriitorul uzbek Sherzod Artikov).

Cea mai recentă carte a Florentinei Loredana Dalian a apărut la editura Metamorfosi din Slobozia și are ca simbol central frumusețea, înfățișată în multiple ipostaze: desăvârșirea fizică, armonia estetică, dar și puritatea inimii sau splendoarea sufletului. Astfel, titlul volumului își dobândește semnificațiile profunde încă din prima proză, cu titlu omonim, care preia un fragment din Rugăciunea a treia, către Sfântul Duh: „Sau frumusețe străină am văzut și cu dânsa mi-am rănit inima”, fiind o punere în abis, reflectând esența întregii cărți. Vocea naratorială reflexivă remarcă frumusețea rugăciunii și concepe propria versiune a unei rugi care funcționează ca o căință profundă pentru căderile spirituale, o recunoaștere a slăbiciunilor omenești și dorința de purificare a sufletului. Prima proză a volumului are, de asemenea, valoarea unei necesare „binecuvântări”, la începutului acestei „călătorii” (de 133 de pagini) printre cuvinte și experiențe de viață. Următoarea proză din „Frumusețe străină”, la fel de reprezentativă pentru semnificațiile întregului volum, este o artă poetică narativă, o profesiune de credință accesibilă, dar nu prozaică, despre condiția artistului și rolul artei: „singurătatea e aerul artistului. În lipsa ei, acesta se transformă în trecătorul banal care-a nimerit în gara greșită, care ar fi putut să creeze lumi rămase necunoscute pentru totdeauna. Iată de ce, uneori, îmi pare că arta-i un monstru. Unul care-și acaparează victima, storcându-i ultima picătură de sine.”

De-a lungul volumului de proze scurte, vocea narativă este subiectivă, proteică, adoptând diferite măști și identități, trecând fluid prin stiluri și tonalități variate: comice, ironice, reflexive, morale etc. În fiecare proză scurtă, personajul-narator este ispitit de „frumuseți străine”, omul rătăcind prin lume, prin labirintul experiențelor mundane, abătându-se pe drumuri necunoscute, misterioase, în căutarea fericirii.

Scriitura la persoana I, vocea narativă feminină, care poate fi privită ca un alter-ego al autoarei, perspectiva subiectivă captivează cititorul care se simte cucerit de „țesătura” narativă, dar sunt și semne ale unui așa-numit curaj literar, știindu-se confuzia care se face în rândul publicului literar între ficțiune și realitate. Scriitoarea își asumă emoțiile, dilemele sau vulnerabilitățile naratoarei care pot să pară ale sale. Subiectivitatea instanței naratoriale oferă autenticitate, asigurând o legătură profundă cu cititorul, și ajută la construirea unor personaje convingătoare.

Textul „Visul unei nopți de primăvară” este povestea unei iubiri trăite pe durata unei călătorii cu trenul, de 9 ore. Povestea este presărată cu trimiteri intertextuale, un adagiu latinesc („Fugit irreparabile tempus”), reflecții despre realitățile românești și viață, în general, care transmit bucuria vindecării naratoarei de rana „efemerului unei frumuseți atât de trecătoare”. Proza aceasta, ca întreg volumul, beneficiază de ilustrațiile inspirate ale lui Marian Avramescu. Desenul înfățișând un cuplu pe o cale ferată, care trage de capetele unui bagaj simbolizând un vagon de tren miniatural, deasupra căreia este proiectată silueta unei biserici se armonizează cu mesajul prozei scurte, accentuând ideea de iubire clandestină și dorința de a fi împreună a celor două personaje.

Proza „Beția de cuvinte” preluând inspirat titlul studiului lui Maiorescu, care condamnă limbajul grandilocvent, lipsit de conținut, prezintă un dialog telefonic între naratorul, figurant în această scenetă, și un bărbat, încurajat de aburii alcoolului să-i declare așa-zisei Larisa adevăratele sentimente. Comicul de situație, dialogul realizat într-un stil colocvial, oralitatea, sunt punctele forte ale acestei mici bijuterii literare.

Cartea oferă prilejul întâlnirii cu personaje aparținând unor medii sociale diferite, o umanitate bogată, care înfățișează la o scară redusă imaginea societății actuale: mediul universitar („Fotografia”, povestea profesoarei și studentei îndrăgostite de același bărbat), universul monahal („Destăinuiri”, dialogul dintre o scriitoare și un călugăr care regretă că nu a avut copii, iar fiii de suflet l-au trădat), lumea artistică, muzicală („Trofeul”, conversația cu Sabina, câștigătoarea unui concurs de dirijat, care nu se bucură de succes din pricina suferințelor iubirii; „Un vals de toamnă”, portretul acordeonistului care cânta într-o piațetă valsul numărul doi de Șostacovici), mediul medical („Impostoarea”, povestea naratoarei metamorfozate în psihologă de circumstanță, care consiliază o doctoriță și directoare la Ambulanță), cercul dansatorilor profesioniști de tangou („Tangoul”- reflecțiile naratoarei despre condiția umană, generate de lecțiile de tango predate de profesorul de dans), lumea pescarilor și a apelor („Vania”, reîntâlnirea dintre pescarul „frumos ca un prinț” în tinerețe și vechea sa dragoste, o naratoare intruzivă și incitatoare la confesiune; „Omul care a văzut marea”, o poveste despre dor și întregire a ființei, dedicată scriitorului uzbek Sherzod Artikov), universul feminin ( „Cenușa zăpezii”, poveștile de viață ale unei manichiuriste și ale clientelor sale despre iubire, relația cu bărbații).

Predomină în „Frumusețe străină” de Florentina Loredana Dalian o tonalitate lirică, melancolică, în diferitele reprezentări ale efemerității frumuseții și răzbate, implicit, regretul omenesc față de trecerea timpului. Dincolo de eșecurile existențiale ale personajelor, în ciuda lecțiilor de viață primite, protagoniștii acestui volum nu sunt niște învinși ai sorții, ei au puterea să se ridice din propria suferință, poveștile îi eliberează de trecut, meditațiile asupra vieții îi înnobilează. Componenta morală a volumului este importantă, descoperind în unele proze pasaje originale de dezvoltare personală, născute din experiențe autentice de viață: „ «Ai grijă, copile, ce faci cu anii aceștia ca niște pepite de aur! De ei va depinde toată viața ta de acum înainte»” („Pe strada aceea”); „Du-te, fată, nu mai sta de vorbă cu obosiți ca mine! Fugi în lume, ai treabă, trăiește-ți viața, gustă-i și dulcele și amarul, dar ai grijă la măsurat!” („Destăinuiri”)”„ – Viața e despre asta […]. Să câștigi, să pierzi, să te bucuri, să te doară, să muște gelozia din tine, să te cutremure iubirea până la uitare de sine, să plângi, să râzi, să plutești, să faci ce-oi face, dar să nu stai îngenuncheată pe un scaun, plângându-ți de milă.” („Trofeul”)

Volumul cel mai recent scris de Florentina Loredana Dalian reflectă o viziune profund optimistă asupra naturii umane și a potențialului oamenilor de a transforma lumea într-un loc mai bun. Mesajul cărții este profund umanist, iubirea și solidaritatea între semeni fiind soluțiile pentru o existență fericită și împlinită: „[…] încă mai sunt oameni frumoși pe pământ, pe care îi afli unde nici nu te-ai aștepta, că, dacă, ei ar fi mai mulți, poate lumea aceasta ar deveni mai bună. Și, de ce nu, dacă ne-am înțelege unii pe alții și ne-am iubi cu adevărat, dincolo de orgolii, am putea să ne facem raiul aici, pe pământ, și n-ar mai fi nevoie să murim, ca să-l atingem.”

„Frumusețe străină” invită la introspecție, dar și la acțiune, explorând teme precum identitatea, fragilitatea umană, contrastul dintre aparență și esență. Cartea aduce în prim-plan experiențe și trăiri cotidiene, pătrunse de o frumusețe neobișnuită, „străină”, care trezește în cititor dorința conștientizării propriei condiții. Personajele și situațiile evocate sunt ca niște oglinzi ale propriilor dorințe, temeri sau contradicții.

prof. Loredana Stan

 


Blog 

duminică, 3 noiembrie 2024

„Necunoscutele frumuseți”

 Semnal editorial - Dorel Vidrașcu, la volumul „Frumusețe străină”

Publicat în revista „Flacăra lui Adrian Păunescu” - 01 noiembrie 2024

 



marți, 29 octombrie 2024

Deșertăciuni

 

Mă aflam singură pe puntea superioară a vasului luxos cu nume de femeie. Ce noroc au unele femei! Gândeam că trebuie să fi fost mult iubită aceasta care meritase ca armatorul să-i dea numele său navei de crozieră. Gândul mi-a zburat apoi la alte femei celebre, pentru care bărbații care le-au iubit făcuseră lucruri uneori de-a dreptul nebunești. Care să le fi fost secretul? Nepăsarea? Evident, frumusețea, în primul rând, deși n-aș băga mâna în foc că toate au fost niște frumuseți irezistibile.

Era o noapte cu multe stele. Simțisem nevoia să ies la aer, departe de vacarmul general, să privesc cerul, să ascult clipocitul liniștitor al fluviului. Purtam o rochie albă, cu flori mari, colorate, scurtă și subțire, acoperită de un șal, iar pe cap aveam o pălărie cu boruri largi. Atâta frumusețe pentru nimeni!

Din lipsă de preocupare, urmăream manevrele de acostare a celor două vase, unul lângă altul, milimetric, intrigată de precizia cu care erau manevrați cei doi mamuți. Marinarii poziționau tampoanele, făceau semne numai de ei știute, prea rar se auzea vreo comandă, totul decurgea în tăcere și cu exactitate, fără rateuri, ceea ce sugera că procedura fusese repetată de multe ori, până ajunsese o rutină în pragul perfecțiunii. După ce marinarii celor două vapoare și-au dat mâna, ca un semn care să pecetluiască reușita lor, n-am prea mai avut la ce mă uita. Celălalt vas, care pesemne purta tot nume de femeie, îmi restricționa vederea spre fluviu. Am privit o vreme absentă către luminile sale, care vorbeau de o lume a luxului, a plictisului poate, încercând să imaginez poveștile din spatele perdelelor de mătase. Dar n-aveam chef de imaginație, simțeam nevoia de concret, de ancoră. Imaginația te poartă în derivă, iar eu numai de asta n-aveam chef în seara aceea.

Mi-am îndreptat, cu lentoare, pașii către partea opusă a navei, acolo unde se vedea pământul. O imagine puternic contrastantă mi-a lovit privirea. Pe un teren între gunoaie, câțiva copii zdrențăroși loveau un fel de minge improvizată. Am simțit nevoia să închid ochii, atât de crunt de urâtă și dureroasă mi s-a părut imaginea aceea. Dar i-am deschis repede, amintindu-mi că aveam nevoie de realitate. Iată o altă realitate, a unei lumi paralele, total opuse primeia, încărcată de poleială și fast. Și totuși, această urâțenie își avea frumusețea ei. Copiii, murdari, negricioși, îmbrăcați sărăcăcios, înconjurați de gunoaiele pământului, erau fericiți în alergătura lor după ghemul acela care nici măcar nu era o minge adevărată. Fericirea în stare pură – gândeam. Acea fericire care nu are nevoie de nimic, în afară de inocență.

Nici nu știu când a apărut lângă mine Tariq. Nu schimbaserăm nicio vorbă, doar câteva priviri, ale lui, dincolo de barul punții superioare – cam lungi, ce-i drept, dar le-am pus pe seama dreptului oricărui bărbat de a arunca priviri oricărei femei, atâta timp cât aceste priviri au o semnificație măgulitoare, nu ofensatoare. În plus, îi acordasem ca un fel de indulgență compensatorie, având în vedere că, la ei, treaba cu aruncatul privirii către femeile altora te poate lăsa fără cap, la propriu. Acum, se așezase sprijinit de balustradă, ca și mine, destul de aproape, dar la o distanță care nu-mi invada în mod agresiv spațiul personal. Mi s-a adresat în engleză:

-        Ești o femeie frumoasă.

-        Mulțumesc!

-        Poloneză?

-        Nu, rusoaică.

-        Aha! Auzisem eu că femeile din Rusia sunt cele mai frumoase.

Auziseși bine, fraiere, dar ce nu știi tu și nici nu vei afla e că eu sunt din România. Dar e în regulă, câtă vreme te-am convins că sunt din țara celor mai frumoase femei. Tăcerea dintre noi devenise stânjenitoare. Cu atât mai mult în momentul când mi-am dat seama că mă privea fix, nedezlipindu-și ochii de pe chipul meu. Noroc că noaptea mi-a ascuns roșeața pe care o căpătaseră brusc obrajii mei. În ciuda maturității mele, tot mai roșesc în anumite situații. Într-un târziu, s-a hotărât să spargă tăcerea:

-        De ce ești tristă?

Fac semn cu bărbia către imaginea din fața ochilor noștri.

-        A, de aia? Nu trebuie să fii! Am fost și eu cândva un astfel de copil și te asigur că nu-i chiar atât de rău. La vârsta aia nu înregistrezi urâțenia din jur. Așa-i că-i minunată copilăria?

Am dat din cap aprobator.

-        Știi, îmi zice, de fapt așa am ajuns eu să lucrez pe un vas de croazieră. Mă alergam odată precum copiii ăștia și, lângă joaca noastră, a acostat un vapor, tot - numai o strălucire. M-am oprit din jocul meu și în clipa aceea, pe loc, mi-am fixat cea mai arzătoare dorință a mea, de a mă afla și eu pe puntea unui vas ca ăla. Eram destul de realist, sărăcia nu te-ndeamnă la visuri prea mărețe, dar mi-am spus că, dacă nu-mi voi permite niciodată o croazieră, măcar voi lucra pe un astfel de vas. Și iată-mă, acum... ba, în plus, lângă o frumoasă domniță din România.

-        De unde știi? -  m-am dat de gol, uimită.

-        Știu ce grupuri avem pe vas, ni se face instructajul.

-        Și atunci de ce m-ai întrebat dacă sunt poloneză?

-        Trebuia să intru în vorbă cumva. În plus, voiam să văd dacă spui adevărul.

-        Niciodată străinilor, i-am răspuns.

Am râs amândoi și parcă gheața de dinainte s-a spart.

-        De ce ești tristă? – m-a întrebat iar.

-        Mi se pare că am mai purtat conversația asta.

-        Știu, dar atunci nu spuneai adevărul... străinilor. Acum, că ne cunoaștem, ai putea să-mi spui.

Adevărul e că nu-mi puteam scoate din minte scena de dinainte de a urca pe punte și asta-mi dădea o tristețe pe care, deși nu voisem să o arăt nimănui, n-o puteam ascunde nici măcar de străinul acesta care, totuși, reușise să mai alunge din umbre. Conversația jucăușă cu el mă făcuse să uit conversația dură pe care o avusesem mai devreme, în cabină. Sperasem într-o seară romantică dar, când mi-am invitat partenerul pe punte, m-a refuzat, zicând că are de dat niște telefoane. Mi s-au prăvălit toate visurile romantice în cap, ștergând cu mine pe jos, când am început să mă întreb ce telefoane ar fi mai importante decât prezența noastră împreună, în spațiul acela destinat unor momente frumoase. Ca de fiecare dată în astfel de situații, mă fac arici și să mă strâng în țepii mei, să nu mă mai poată atinge nimeni. Poate că el avea dreptate, poate era mai cinstit. Între noi, se răciseră toate focurile, înghețaseră toate apele, nu știu ce mai speram. Ce rost ar fi avut să ne prefacem îndrăgostiți, când nu mai eram demult? Eu ce mai așteptam, de fapt? Când ceva se rupe, se rupe definitiv. Dacă eram sinceră cu mine, aș fi privit adevărul în față: voiam o noapte romantică, dar nu el era destinat acelui romantism. Atâta doar, îmi părea rău de o ocazie irosită, de toată magia din jur, în care situația ne obliga să întreprindem lucruri pe care le-am fi putut la fel de bine face și în alt loc. Datul telefoanelor sau privitul în gol. Poate chiar în golul din viețile noastre.

Înainte să ies și să urc pe punte, am dat o replică mai tăioasă, un fel de punct pe i îngroșat. Atunci a venit remarca lui, cu tăiș de lamă nouă de bărbierit: „Vezi, de aia nu te-ai măritat niciodată!” Fusese spusă pe un ton liniștit, constatator, dar avusese asupra mea șfichiuirea unui bici peste o rană nevindecată. Eram cu spatele la el, scotocind în dulap după șal. Când am primit duritatea replicii, am simțit nevoia să mă întorc, să-l privesc în ochi. Nu știu ce anume din expresia mea l-a speriat – probabil ochii mei negri scânteiau, sau poate aveam o paloare ieșită din comun, ori, dimpotrivă, mă înroșisem, ori, cel mai probabil, văzuse dincolo de aparențe, îmi citise în suflet – dar a simțit imediat nevoia să-și ceară scuze, dând înapoi: „Iartă-mă! Chiar n-am vrut să sune astfel. Nu cred că asta am vrut să spun.” I-am replicat, cu voce pierită: „Ba da, nu-ți cere scuze, ai dreptate. Chiar dacă nu ai vrut asta, ai spus un adevăr.” „Totuși, n-ar fi trebuit să-l spun...” N-am mai avut curiozitatea să aflu de ce n-ar fi trebuit. Mi-am luat șalul și am ieșit.

Acum mă aflam pe punte lângă un bărbat tânăr și frumos care îmi spusese că îl cheamă Tariq. Puțin mă interesa numele lui. Dar nici nu aveam de gând să-i destăinui motivul tristeții mele. Bărbații n-au chef de tristețile femeilor. Poate era doar un alt mod de a face conversație. I-am zâmbit numai, lăsând momentul să treacă. Mi-a atins brațul și m-a privit în ochi, adresându-mi o întrebare directă:

-        Vii cu mine?

Am clătinat ușor din cap, a negație. Niciodată nu m-am considerat din țara celor mai frumoase femei. Însă din țara celor mai proaste – da! Și, din motive de neînțeles chiar și pentru mine, nu mi-a fost niciodată la îndemână să schimb apartenența aceasta.

-        De ce? – m-a întrebat Tariq, neslăbindu-mi privirea. Mâna lui începuse să mângâie ușor brațul meu, iar senzația era una plăcută.

-        E târziu, am zis, dând poate cel mai stupid răspuns din viața mea. Dacă eu l-aș fi primit, l-aș fi azvârlit peste bord pe idiotul care mi l-ar fi dat.

-        Da, uneori e târziu, mi-a răspuns, alteori prea târziu... Și mi-a întors brusc spatele, fără o altă vorbă, fără niciun gest.

Am mai rămas o vreme pe punte, privind la jocul copiilor, care acum îmi părea și mai trist. Vreo două cuvinte îmi răsunau în gânduri, ca un refren: „Bucurii amânate, bucurii refuzate...” Sunt maestră. Deodată, mi s-a făcut frig. Din ceata de copii, unul rămăsese uitându-se către vas, un alt Tariq care va fi visat. M-a observat și mi-a făcut cu mâna. I-am făcut și eu cu mâna, înapoi. De-aș fi avut puterea să-l iau acolo cu mine, pe punte! Aș fi făcut oare din el un om fericit? Nu, nu cred. Fericit va fi cu adevărat doar atunci când singur va găsi mijloacele de a urca pe puntea aceea. Mi-am mai fluturat o dată mâna spre copilul care-mi striga ceva în limba lui, mi s-a părut că aud „habibi”, apoi am coborât. La etajul doi, era un spectacol cu derviși rotitori, dar eu numai de rotirea lor nu aveam chef, destul mi se învârteau mie toate prin cap. Am coborât la etajul unu și am intrat în cabină.

El dormea și sforăia ușor. M-am îmbrăcat de noapte, mi-am pus dopurile în urechi și am început să scriu în jurnal întâmplările zilei. N-am făcut referire nici la discuția dură, nici la întrevederea cu Tariq, am scris numai cele specifice călătoriei. Despre bătrânul nubian, care-mi dăduse, în grădina botanică, din semințele nu-știu-cărei plante, cu efecte afrodisiace, susținea, de parcă eu de efectele astea aveam urgentă nevoie. Pentru cine, pentru ce? Despre cum dobândise de la mine un dolar povestindu-mi nu doar despre inutilele semințe, dar și despre familia lui cu șase copii în satul de peste fluviu, uite-l colo, mi l-a arătat, întinzând mâna. Despre copilul care vindea crocodili din lemn tot pe un dolar, despre cum se lipise de mine zicându-mi „mami”, despre fericirea desculță din ochii lui. Despre nubianul mai negru ca smoala, desculț și el, care manevra cu pricepere pânzele felucii, despre oaza de liniște în care se auzea ciripitul dumnezeiesc al unor păsări, pe insula Elephantine, despre copiii care înfruntau apele fluviului așezați pe o placă, pentru câțiva lei. Despre cele două lumi atât de diferite, una – a vasului de croazieră de lux, alta – a copiilor murdari alergând printre gunoaie, lumi separate de numai câțiva metri, dar atât de diferite. Când am ajuns aici, pixul a rămas suspendat în aer și m-am gândit la cât de simplu e să te extragi uneori unei realități, în mod real, nu imaginar, pentru a fi în alta. Trebuie numai să-ți dorești cu adevărat. Așa cum poate pe mine, acum, mă despărțea doar un perete, sau un etaj, de lumea în care aș fi putut să fiu, dar am ales să stau în aceasta. Să scriu lângă un bărbat obosit care sforăie, după ce-și dăduse necesarele telefoane doar el știa cui, care îmi pusese un verdict usturător, când aș fi putut alege să fiu lângă unul viguros și înfierbântat căruia nu trebuia să-i dau socoteală de nimic, cum nici el mie, pe care l-aș fi uitat (sau nu) a doua zi. Deșertăciuni! Orice ai alege, tot în lumea greșită te afli. Sunt rare cazurile când nimerești în propria-ți viață, așa cum ai dori-o și cum ar trebui să fie. Sau când ai curajul să te smulgi din cea greșită, cu orice risc, cu orice suferință, pentru a face saltul în viața-viață.

Nu scrisesem nimic din toate astea. Îmi începusem doar jurnalul cu o frază care avea semnificație numai pentru mine: „Totuși, frumusețea acestei lumi nu e o condiție sine qua non pentru fericire.”

 

Florentina Loredana Dalian             

Slobozia, 12 decembrie 2023