Amărăciuni din Epoca de Aur (19) - 6

 

Laboratorul din corp A

 

Întunecos, cu podele scârțâind, cu mese din lemn negru sau maro închis, laboratorul nostru de chimie organică era numai bun de filmat un episod din „Harry Potter”, la inventata școală Hogwarts a vrăjitorilor. Mai presus de toate, era foarte friguros. Colac peste pupăză, orele de laborator veneau după cele de armată, unde era musai să îmbraci uniforma. Iarna (și mai mereu era iarnă), era cel mai rău. Halatul nu încăpea peste vestonul gros din postav, nici nu se punea problema să-l pui doar de formă, cu nasturii neîncheiați, iar îmbrăcat doar peste cămașă, asigura o dârdâială pe cinste. Și uite așa ne păstram noi tinerețea, prin metoda criogenării.

În laboratorul de organică mirosea cel mai puternic a diverse substanțe, cu unele dintre ele nici nu lucram noi, direct. Urcam o scară îngustă și la fel de scârțâitoare, în capătul căreia, dincolo de un gemuleț, se afla o laborantă, ca o mică vrăjitoare, care îți turna în pahar ce aveai nevoie. Pe altele, le extrăgeam cu gura, prin pipete (pară de cauciuc am văzut doar la ICECHIM). Ce mai dezmăț de vapori toxici prin gurile noastre!

O dată, am preparat aspirina. A rezultat un praf roz, din care asistenta ne-a invitat să gustăm. Noi nu, niciodată noi, nu! – vorba poetului. Desigur, aveam încredere în rețetă, în respectarea ei, dar, gândindu-ne la ingredientele introduse în proces, am rămas la concluzia inițială: Noi, nu!

Pentru ca tabloul să fie cu desăvârșire sinistru, pe asistenta de laborator o chema Ceaușescu. Se părea că era doar o coincidență de nume, doamna nefiind rudă cu familia conducătoare și atotstăpânitoare. După culoarea pielii, mi s-ar fi părut mai adecvat să o cheme Cenușescu. M-a sâcâit legat de halatele mele, care se încheiau oricum, numai cu nasturi în față, nu. Cum nu se prea găseau, îmi făcusem la croitoreasă și aplicasem ideile mele de designer ratat pe ele. Unul, având părțile petrecute, se încheia cu niște cordoane, iar altul avea nasturii pe spate. Ceea ce era câh, întrucât, în caz de necesitate, halatul trebuie dat jos cât mai repede. I-am spus că, în cazul în care m-aș fi văzut cu flăcări pe mine ori cu substanțe ce riscau să penetreze materialul halatului, oricum n-aș fi stat să deschei nasturii unul câte unul, ci trăgeam de poalele halatului, făcându-i să sară. Iar cel care nu avea nasturi era cu atât mai ușor de dat jos. N-a ținut. Ca atare, cum, necum, a trebuit să-mi fac rost de un halat clasic, altfel ar fi putut să nu mă primească în laborator. Ceea ce ar fi fost tragic, având în vedere că, dacă nu aveai laboratoarele încheiate, nu aveai dreptul să intri în examen. O măsură absolut corectă.

08 ianuarie 2024

Imagine Internet

Amărăciuni din Epoca de Aur (19) - 5

 Profesori universitari (5)

 

Magistrul și Ghenciuleasca

Aurelia Ghenciulescu, conferențiar la vremea aceea, fusese una dintre colaboratorii științifici mai tineri ai emeritului Costin D. Nenițescu, „Magistrul” cum i se spunea de către studenți și colaboratori, drept care, pe toată perioada cursului de chimie organică din anul II, ori de câte ori îl cita (și o făcea des), nu folosea decât acest „indicativ”. Evident, venind din înălțimile cu aer rarefiat al titraților chimiei, nu putea fi decât o profesoară exigentă. Faptul că noi eram la profil de chimie anorganică nu scădea exigența, căci specializarea propriu-zisă începea abia prin anul IV, deci toate chimiile trebuiau însușite (organică, anorganică, analitică, chimie-fizică și câte vor mai fi fost). Îi străluceau ochii de câte ori îl pomenea pe regretatul Magistru, o bănuiam că fusese îndrăgostită de el, dar nu cred că asta era, ori numai asta, ci mai degrabă amintirea unor timpuri în care se manifesta un entuziasm deosebit de a lucra la descoperiri științifice, faptul de a fi fost printre cei aleși care, prin trudă și inteligență, și-au aflat menirea de a duce lumea mai departe.

Noi nu îl mai apucasem pe Magistru (murise în 1970), dar mâna lui se întindea asupra noastră atât datorită doamnei Ghenciulescu, cea care îi păstra memoria vie, cât și faptului că studiam în amfiteatrul care-i purta numele, dar și „cărămizilor” de tratate de chimie organică după care învățam. Mai am și acum vreo două cărți masive cu copertă cartonată verzulie, rămase în uitare printre alte asemenea cărți.

Preda cu o pasiune care i se citea în toți porii, din când în când mai făcea pauze pentru a-și șterge ochelarii cu un colț al bluzei; mică de statură, se pierdea printre nucleele ei benzenice pe care le desena cu rapiditate pe tablele înșirate pe un perete întreg, între care se mișca rapid, ca un schior pe pârtie. Ea ne spusese că structura nucleului benzenic i se arătase lui Kekulé în vis, sub forma unui șarpe care-și prinsese coada.

La examen, te asculta cu atenție, nu te presa, încerca să stoarcă de la tine cât mai mult și nota cu exigență, dar corect. O singură dată, corectitudinea i-a fost pusă greu la încercare, când îl ascultase pe colegul nostru Mahmoun, iordanian din Palestina (cum însuși se prezenta), care repetase anul I și care nu înțelegea cum de putem noi să învățăm asemenea monstruozități. Studenții străini, la vremea aceea, erau sursă de valută forte și probabil profesorilor li se pusese în vedere să îi treacă, cu orice chip. Mahmoun al nostru nu venise să învețe, ci să-și ia o diplomă și punct. Am cu el mai multe povești amuzante de la examene. Când îi venise rândul să iasă la tablă la doamna Ghenciulescu, era bâtă, ca de obicei. Obișnuia să-și facă copiuțe, dar ce copițe să faci mai întâi din trei caiete studențești? Înșirase niște bazaconii pe tablă care i-au rănit privirea profesoarei (chiar și nouă, studentelor), în ciuda faptului că își ștersese ochelarii de mai multe ori. În cele din urmă a recunoscut că nu știe nimic. Și-a găsit o scuză teribilă, în faptul că nu studiase organica în liceu. Doamna profesoară, având temă să-l treacă, a insistat, rugându-l ca măcar să scrie ceva din chimia anorganică. Ne-a uimit pe toți atâta indulgență care, sub nicio formă, nu s-ar manifestat când venea vorba de studenții români. Dar bietul Mahmoun era și mai dezorientat. A întrebat uimit: „Ce să scriu?”. Profesoara, total destabilizată, i-a răspuns: „Ce vrei! Uite, scrie, de exemplu formula amoniacului!” Dar el nici pe aia n-o știa. S-a uitat neajutorat către clasă, iar cineva din banca întâi i-a șoptit „NH₃”, însă urechea lui a perceput greșit și a scris NH₂. Oricum, și dacă ar fi scris-o corect, tot ar fi fost râsul curcilor să treacă un examen atât de greu doar pentru că știa o formulă care se învață la grădiniță (mă rog, la grădinița chimiștilor). Atunci, doamna Ghenciulescu, dându-și seama că nu va scoate nimic de la el în veci, și-a pus mâinile în cap și a scos pe gură un porumbel pe care mai bine-l înghițea: „Bine, Mahmoun, te trec. Mi-e milă de părinții ăia care cheltuiesc atâția bani să îți plătească studiile!” Cumva, vorbind despre bani, a dat de înțeles motivul pentru care îl trecea. Dar nouă nu ne-a picat bine deloc, știind că de părinții noștri, mult mai săraci în comunism decât tatăl lui Mahmoun despre care ne spusese că are fabrică de chibirturi (motivul prezenței sale la astfel de studii), nu îi era milă doamnei profesoare, ba dimpotrivă. Umilită și primind o palmă peste corectitudinea ei, ne-a frecat pe noi ulterior de ne-au ieșit fulgii. Am transpirat vreo jumătate de oră lângă tablă pentru un opt. De mama mea nu i-a fost milă doamnei profesoare și nici nu conta că știam formula amoniacului. Nici de părinții altor colege care, neîndeplinind cerințele de exigență, au picat examenul acela. Dar astea erau vremurile, cu specificul lor de rahat pe alocuri, dar uneori amuzante, dacă te puteai detașa de mirosul neplăcut.

Mă întrebam numai ce ar fi spus Magistrul dacă și-ar fi văzut adepta într-o astfel de situație, el, despre care se știa că refuzase să-i acorde analfabetei Ceaușescu titlul de doctor în chimie, treabă (și asta urât mirositoare) de la care se zvonea că i s-a și tras sfârșitul.

Slobozia, 07 ianuarie 2025

Amărăciuni din Epoca de Aur (19) - 4

 

Profesori universitari (4) 

 

Prof. Dr. Docent ing. Solomon Sternberg (Chimie-Fizică, anul II)

Cercetător, creatorul şcolii moderne de Chimie-fizică şi Electrochimie, recunoscut şi apreciat de comunitatea ştiinţifică din țara noastră şi din străinătate. Era un personaj aparte în pleiada profesorilor noștri, parcă picat din paginile unui roman. Un domn al vremurilor de altădată, în înfățișare, în comportament, în modul de adresare. Deși nu foarte bătrân, undeva la 65 de ani, domnul Sternberg era îmbătrânit. Poate chiar activitatea de laborator îl îmbătrânise prematur. CV-ul său (pe care l-am studiat recent într-un buletin informativ al Societății de Chimie) cuprinde numeroase realizări științifice și didactice, unele având caracter de noutate absolută la vremea aceea. Dar eu nu despre asta am de gând să vorbesc.

El însuși ne spusese la un curs, când venise vorba de legile gazelor, că îl cunoscuse pe autorul relației pe care tocmai ne-o scrisese pe tablă și care purta numele Mayer. Apoi a adăugat zâmbind: „Mayer era o doamnă”, pentru a se evita confuzia cu mai celebrul Robert Mayer. Era vorba, de fapt, de Maria Gopper Mayer, deținătoarea premiului Nobel pentru fizică, în 1963. Și acest profesor-cercetător, autor de manuale, deținător al premiului de stat, care se învârtea prin medii de Nobel, când trecea pe lângă studentele ce ștergeau vreo bordură cu blugii în curtea facultății, la o țigară, le saluta (întotdeauna el mai întâi) după moda de odinioară, scoțându-și pălăria și cu o ușoară înclinare a capului. Ne plesnea obrazul de rușine, de altfel singurul moment în care aveam sentimentul acesta. Numai Solomon Sternberg reușea să scoată rușinea din noi. Îl alintam, între noi, Soly, așa cum făceam cu toți profesorii, mai ales cu aceia care ne erau dragi.

Funcționa în modul slow motion. Mi se părea că aș fi avut timp să dau trei ture de stadion până reușea să-și scoată paltonul, la intrarea în clasă, sau să și-l pună, la plecare. Un coleg s-a oferit să-l ajute o dată, dar a refuzat politicos.

Deși îmi plăcea materia predată, deși eram activă la seminariile asistentului Brânzoi, la examenul din sesiunea de iarnă, am făcut-o lată. Examenul era oral, cum erau majoritatea pe atunci (care era scris, avea și partea a doua, cu susținere orală). Profesorul întârziase la examen mai bine de o oră. Cum stăteam noi așteptându-l, priveam la colegele mele care răsfoiau de zor caietele. Eu nu aveam acest obicei și, de regulă, intram printre primii la examinare. Dar atunci, influențată, m-a apucat vinovăția, că stau și studiez cadrul ferestrei, în loc să repet. Și am deschis și eu caietul, apucându-mă să-l răsfoiesc. O prostie pe care n-am mai repetat-o niciodată. La examen, te duci cu ce ai învățat, nu mai îngrași porcul în ajun. Eu am încercat și am făcut o varză totală. Primul subiect, oarecum logic, l-am făcut bine, dar al doilea, care însemna numai să înșir niște formule ca atare (n-am priceput niciodată de ce trebuia reținute mecanic), l-am amețit de tot. Formulele mele arătau ca ițele încurcate ale războiului de țesut.

Bietul Brânzoi, asistentul,  încercase să mă salveze de la dezastru, la examenul cu exigentul profesor Sternberg. Îi tot repeta că sunt o studentă bună, că la seminarii am numai 10, dar Soly, agasat de insistențele acestuia, i-a arătat tabla, cu gesturi concludente și a întărit cu vorbe: „Dar nu vedeți ce a scris? Mă mir că n-a căzut tabla aia jos. Se vede treaba că-i o tablă solidă.” – a mai adăugat cu un surâs șugubăț, caligrafiind în carnetul meu un 4 de toată frumusețea, păstrându-și zâmbetul pe chip. M-am enervat atunci atât de tare pe mine, încât aceea a fost ultima mea restanță până la sfârșitul celor cinci ani. Culmea e că mi se păruse examenul cel mai ușor din sesiunea aceea, pe care eram convinsă că-l iau. Dar „socoteala de-acasă...”

Soly a murit la vreo lună după revoluție, nici nu apucase măcar să se bucure și el de libertate, ori de libertatea aceea închipuită. Mi-a părut rău. Ulterior, hălăduind prin Facultatea din Polizu, alergând între cursuri și laboratoare, o vreme mă așteptam să-i văd pașii apropiindu-se, să-l văd cu servieta într-o mână, cu cealaltă scoțându-și pălăria și înclinând ușor capul. Eu mă înclin acum amintirii sale.

Slobozia, 05 ianuarie 2025

Amărăciuni din Epoca de Aur (19) - 3

 Profesori universitari (3)

Privesc, în carnetul de student, notele din anul I și mă umflă râsul. Prima e o notă de 10 din 18 decembrie 1987, la colocviul de Programare, scrisă cu pastă de pix, rezistentă în timp, cu un scris mărunțel, nervos. Doar un alt 10 mai zâmbește la mine din fila aceea, cel de la Sport. Dacă la sport, mi se pare de înțeles, că doar am fost o cățărată de când mă știu, la programare e cumva surprinzător, a fost chiar și la vremea aceea. Pentru majoritatea colegilor, proveniți în special din liceele de chimie, programarea se lăsa cu note mici și dureri de cap. În cazul meu, n-a fost așa, dar motivul nu cred că e acela că absolvisem liceu la clasă de informatică. Sau poate doar parțial. Însă materia aceea (din care, clar, nu mai știu nimic, oricum foloseam limbajul Fortran, iar în liceu dădusem cu nasul și de Cobol) avea o logică ce se „pupa” cu logica mea și nevoia de ordine din capul meu.

Profesorul (încerc să-i deslușesc numele din semnătură și, din negura timpului, vine spre mine, incert, numele Irimescu) era mărunțel, amuzant, ușor repezit și – evident – vorbea „limbi străine” pentru cei mai mulți dintre noi. Aveam și o brumă de laborator, cu vreo două computere de care probabil acum ne-ar apuca râsul, un fel de stră-stră bunici ale celor de acum. Îmi amintesc că, la un moment dat, ca într-o joacă (poate precursoare jocurilor de calculator de acum), aveam de programat un traseu pentru un schior și se amuza teribil când, la final, unii dintre colegi primeau din calculator mesajul: „Lasă-te de schi, și apucă-te de inot!”

La Sport, cum ziceam, nu-mi amintesc de profesor, nici ce făceam în orele alocate în programă. Îmi aduc vag aminte de un cros în București la care  am participat și de orele de aerobic pe care le făceam extra-program, de plăcere, cu o profesoară care le oferea gratis, pentru studenți. Sportul, programarea și desenul tehnic erau orele preferate în primul rând pentru că decurgeau în Politehnica Nouă, care avea multiple avantaje față de sălile în care mi-am petrecut majoritatea orelor de curs, seminar și laborator. În Politehnica Nouă era cald, lumină, curățenie și totul avea iz de nou. În plus, era peste drum de cămin, mergeam pe jos și nu mai trebuia să ne rupem tocurile prin șine de tramvai, ori să circulăm agățați de scara acestuia (metroul a apărut în zonă un pic mai târziu, parcă de prin anul III). La vremea aceea, i-am invidiat pe ceilalți politehniști (majoritatea, cu excepția celor de la Chimie și Aeronave), care doar treceau strada și se puteau lumina într-ale științei în spațiile acelea noi. Acum, mă gândesc că aveau un oarecare farmec și clădirile vechi în care învățam noi, chimiștii, aveau un anume parfum de altădată, aveau istoria lor, purtau semnele energetice ale atâtor pași iluștri care le străbătuseră înaintea noastră. De n-ar fi fost atât de friguroase și întunecate!

Am urât desenul tehnic, iar doamna Perian (sau Perianu) și-a făcut pomană cu mine că mi-a dat un cinci. Era o tipă grizonată, calmă, dar insistentă, de-ți venea să arunci cu toate fiarele alea după ea. Ne dădea tot soiul de țevi, ventile, robineți cu cep, fără cep și alte bazaconii în care trebuia să băgăm deștul și să ne imaginăm profilul pe care apoi să-l reprezentăm grafic. Aproape nu mi se pupa niciodată desenul cu realitatea. În desenul tehnic, am fost un Picasso nedescoperit.

Engleza mi-a fost întodeauna ușoară, parcă-mi intra singură în cap, fără niciun efort, poate și pentru că bazele acesteia le pusesem în școala generală cu o profesoară foarte bună și pentru că mama mă trimisese încă de la grădiniță să fac niște ore la clasa a II-a cu o (altă) profă cu care era prietenă. În facultate am avut două profesoare, una mai în vârstă, cam insipidă, alta mai tânără, brunetă, tunsă modern și ușor excentrică. Mi-au plăcut amândouă pentru că le asociam acestei materii, una dintre puținele „umaniste” printre atâtea materii exacte. La unul din cursurile pe care le aveam cu doamna în vârstă, într-un amfiteatru din Calea Victoriei (primul Intitut Politehnic din București), am găsit în bancă un teanc de bani, numai sute albastre, atât de gros cum nu văzusem vreodată. M-am dus cu el la catedră (nu știam ce altceva să fac, pe acolo se perindau mulți studenți, iar unul din ei, amețitul, probabil plângea undeva după bani) și i l-am înmânat profesoarei, cu rugămintea să întrebe ea pe la cursuri, printre studenți. N-am aflat nici acum dacă banii și-au aflat destinatarul. Nu că mie mi-ar fi stricat! Dar nici prin cap nu mi-a trecut că aș fi putut extrage măcar o bancnotă din cele multe din teanc. Are dreptate și fiu-meu când îmi reproșează: „M-ai învățat să fiu corect, și nu știu și eu să trag o țeapă cuiva!” Mă rog, pentru asta cred c-ar trebui studiat la Facultatea de Țepe.

Despre calvarul de la Istorie, am scris în alt episod (6). Velicu Rădină era un tip negricios, încruntat, vocal, disprețuitor la adresa noastră, „suflători în sticlă”, care spunea curajos: „Eu nu predau istoria decât până la 1945, după aia, e falsificată. Dacă vreți, n-aveți decât să citiți singuri!”. După Revoluție, l-am văzut în peisajul politic, dar a dispărut destul de repede.

Chimie analitică. Tudor, Tudoriu, Tudosiu... nu mai știu exact numele profesoarei, iar imaginea ei e aproape estompată. Pe asistenta de laborator nici atât nu mi-o mai amintesc, decât ca pe o „babă grasă” care țipa de parcă chema mereu pompierii. „Veniți, doamnăăăă, să vedeți!” – mi-a agresat la un moment dat urechile, strigând la profesoara de curs, când făcusem o greșeală de laborator impardonabilă (pentru un absolvent de liceu de chimie, nu pentru unul de informatică, cum eram eu). Dar acolo eram cu toții în laborator, eu mă pregăteam să devin chimist și nu aveam nicio scuză. Pusesem dopul unei sticluțe de reactiv cu gura în jos, în loc să-l fi așezat invers. Orice urmă de reactiv lăsat de acesta, care ar fi interferat cu un altul de pe aceeași masă, ar fi putut denatura rezultatul analizei. Așa de tare a urlat, încât eu, chiar și acum, orice dop de la orice sticlă amărâtă de ce-o fi ea sau de la vreun borcan de muștar îl așez cu gura în sus. Până la urmă, e și igienic, atunci când vine vorba de alimente/ băuturi. Acum mă distrez amintindu-mi cum se uimeau văicărindu-se amândouă, de parcă văzuseră a opta minune a lumii. Iar eu nu înțelegeam urletele lor (până la urmă cred că tot o colegă mi-a explicat) și eram gata să vărs tot reactivul.

Da, în acestă facultate, chiar și un banal dop putea deveni motiv de stres. Darămite unul mai vedetă, așa, al unei sticluțe de reactiv.

Slobozia, 02 ianuarie 2025