Titi Damian despre „Hanul dintre vii”

 

Inteligență (umană și artificială), creativitate și frumusețe

Alungarea Sfântului Duh cu evantaiul

          En garde! Cu oiștea-n gard! (6)

        

         

Doamne, iartă-mă, că abordez un astfel de subiect!

Iar acum mă adresez muritorilor. Azi, la biserică, în timp ce mă ventilam cu un evantai, o cuvioasă mi-a făcut semn de interdicție și mi-a spus că nu e voie cu evantaiul, că Îl alung pe Duhul Sfânt. Cu evantaiul NU la biserică, doar la teatru! Am tras aer în piept, am dat ochii peste cap, zâmbind cam forțat și am încercat să nu-mi stric starea de rugăciune. Nici pe a mea, nici pe a evlavioasei speriată de evantaiul meu. I-aș fi spus să nu se teamă, că nu Îl alung și de la ea, ci doar de la mine, dar am tăcut, căci nu îmi e deloc la îndemână să vorbesc peste preot, atunci când slujește.

          Da, am câte un evantai în fiecare geantă, ba încă și acasă și la serviciu, la îndemână. Da, îmi „fac aer” cu evantaiul atunci când îmi este cald, pentru că nu consider elegant să o fac cu papucul, cu poalele rochiei sau cu șervețelul în care mi-am suflat nasul. Nici să las transpirația să-mi curgă pe mine.

Dar nu, nu am folosit niciodată evantaiul din cochetărie sau ca pe o „fiță de teatru”.

          Cât despre Sfântul Duh, nu mi-am imaginat niciodată, dar niciodată, că Acesta ar fi vreo entitate moleșită, vreo muscă, vreo albină sau vreun țânțar, care poate fi atât de ușor alungat cu un evantai. Știu că S-a arătat cândva în chip de porumbel, dar nici porumbelul acela nu s-ar fi speriat de un evantai. Cred însă că Duhul Sfânt poate fi alungat prin toate răutățile oamenilor, prin crime, prin tulburarea aproapelui, prin hulă, prin necredință și multe altele. Eu însămi de câte ori nu-L voi fi alungat într-un mod sau altul! Dar nu în felul acesta!

          Odată, un preot mi-a mulțumit pentru că îl ajutasem să se răcorească în timpul unui Maslu, când erau 40 de grade și mă gândeam cum ar trebui să-i fie cu atâtea haine pe el, în timp ce noi, enoriașii eram îmbărcați cât se poate de subțire. Mă aeriseam, dar făceam în așa fel încât fluxul de aer să meargă mai mult către el. O slabă consolare. Dar omul acela mi-a înțeles buna intenție și mi-a mulțumit. Însă, de bună seamă, lipsise de la lecția despre Duhul Sfânt.

          De cele mai multe ori, ignoranța mă înfurie, alteori mă întristează profund, prea rar mă lasă indiferentă. Indicația de astăzi, cu evantaiul doar la teatru, nu în biserică, mi-a jignit de-a dreptul inteligența (aia câtă e), bunul simț (ăla cât este) și lecturile (alea câte sunt). Nu mă consider vreo știută în toate domeniile, dar nu accept sfaturi decât de la specialiști. Le accept și în cazul de față. Dar numai de la teologi cu diplomă și preoți hirotoniți, nu de la babe aspirante la Tronul Episcopal!

 

Florentina Loredana DALIAN

 Slobozia, 22 mai 2022

Nostalgie

 de Sherzod Artikov

Traducere: Florentina Loredana Dalian

Apărut în revista „Leviathan”, nr. 2/ 2022

         

New-Jersey era un oraș mai mare decât am crezut. Unchiul Abram conducea, iar tatăl meu și cu mine stăteam pe locurile din spate și ne minunam de maiestuozitatea zgârie-norilor situați în câmpie și de-a lungul marilor ambuteiaje din oraș.

          Unchiul Abram era nespus de bucuros. Îi prezentase tatălui meu obiectivele turistice ale orașului și, în același timp, ne spunea despre modul de viață al oamenilor aparținând diferitelor naționalități de aici. La un moment dat, am lăsat în urmă atât traficul de mașini care se întindea de-a lungul străzii, cât și zgârie-norii, iar acum mergeam pe o autostradă străjuită de copaci pe o parte și de case cu două etaje din cărămidă roșie, de cealaltă parte.

          Unchiul Abram locuia la periferia orașului. Când am ajuns la casa lui, soarele de septembrie putea fi văzut la orizont și începuse să se lase întunericul. În fața casei, am văzut-o pe soția sa, Marina. Uda plantele din fața casei în seara răcoroasă. Văzând mașina parcată lângă casă, a devenit fericită ca un copil.

„I-am adus, Marina!” zise unchiul Abram în timp ce cobora din mașină, arătându-ne: „Aici sunt vecinii noștrii – dragii noștri vecini.”

„Abram, dacă ai ști cât sunt de fericită!”, zise Marina, privind cu recunoștință către soțul ei când ne-a văzut.

          Atât unchiul Abram cât și mătușa Marina vorbeau fluent limba uzbecă. Traiul lor împreună timp de douăzeci de ani în America nu avusese nici cea mai mică influență negativă asupra ei.

„Profesore Anvar,” zise mătușa Marina în timp ce-l îmbrățișa pe tatăl meu ca pe un prieten drag. „Ți s-a albit părul.”

Unchiul Abram ne-a aruncat priviri grăbite atât mie, cât și soției lui.

„Marina,”- zise unchiul Abram, arătându-mă. „Dar pe el îl recunoști? Îți aduci aminte? Desena tot timpul câte ceva cu cretă albă pe poarta noastră. Atunci aș fi zis că va fi un mare artist. Iată, a devenit un mare artist, cum am prevăzut.”

          Mătușa Marina i-a zâmbit și m-a îmbrățișat.

„A ajuns un băiat chipeș”, a continuat unchiul Abram.

„Nu-l stânjeni, Abram,” zise ea, dându-mi drumul.

          După aceea, unchiul Abram ne-a luat de mijloc pe tata și pe mine și ne-a invitat înăuntru.

„Au crescut copiii noștri,” zise el, în timp ce ne lua sacourile în hol, atârnându-le unul câte unul. „Parcă ieri se prăfuiau pe stradă. Pe când azi...”

          Și-a amintit ceva, i-au dat lacrimile și și-a privit soția întrebător:

„A propos, unde e fiica noastră, Sveta?”

„S-a dus să-și aleagă rochia de nuntă,” zise Marina aranjând masa în sufragerie. „Nu-ți face griji! E cu drăguțul ei.”

„Profesore Anvar, fiica noastră e gata să se mărite,” se adresă unchiul Abram tatălui meu. „Acum e mare și ea. Îți amintești, pe mine mă numea „tată”, iar pe tine „un tată bogat”. Ar fi iubit-o pe răposata-ți soție, Inobatkhon.

„Desigur, cum aș putea uita?”, zise tata, oprindu-se în hol câteva minute.

          Sala de mese era confortabilă. În mijloc, se afla o masă rotundă pentru șase persoane, un candelabru lumina foarte bine camera care era împodobită cu un raft sculptat delicat, pe care se odihneau fotografii de familie.

„Hai, serviți-vă cât mai repede!”, zise unchiul Abram, pe când ședeam toți în jurul mesei, strigându-i soției sale care intrase în bucătărie: „Au ajuns aici fără să oprească undeva de la aeroport și n-au mâncat nimic.”

          Într-o clipă, masa a fost umplută cu delicatese. Mătușa Marina era celebră în Marghilan pentru gătitul ei creativ, și rămăsese la fel. În timp ce ne servea un dulce făcut de ea, ușa s-a deschis și s-a auzit: „Mamă!”. Apoi, pași de-a lungul holului. La scurt timp, a apărut o fată de înălțime medie, subțirică, cu un nas puțin cam lung și cu părul drept.

„Profesore Anvar, ne-a venit fiica!”, zise unchiul Abram, oprindu-se din mâncat.

          Sveta se schimbase mult. Nu părea să fie nicio asemănare între Sveta pe care o știam din amintirile copilăriei și cea din prezent. Totuși, ochii păreau să fie aceeași ca în copilărie și ne-a privit blând.

„Au venit la nunta ta, fata mea,”, i se adresă unchiul Abram în engleză, apoi ne-a privit și a adăugat: „Înțelege și vorbește și uzbeca, dar întotdeauna comunică în  engleză.”

          Deși nu ne-a recunoscut imediat, totuși a făcut-o până la urmă și a alergat la tata zâmbind. Tata s-a ridicat și a sărutat-o pe frunte, zicându-i: „Fii fericită, fiică!” apoi, ea m-a privit și zâmbetul i-a devenit mai clar.

„Acum își amintește”, zise mătușa Marina.

„Ne făcea desene cu creta pe poartă!” zise Sveta, fără să-și ia ochii de la mine.

„Exact!”, confirmă unchiul Abram, lovind marginea mesei în semn de admirație. „Apoi fugea. Ai memorie bună.”

          În câteva minute Sveta deveni atât de veselă, încât nu mai rămăsese nimic din fata serioasă de mai înainte. În timpul mesei, toți cinci am vorbit de Marghilan și de zilele din trecutul acestuia, precum și de amintiri pentru toată viața. Apoi, discuția s-a mutat la America, iar unchiul Abram a spus că evreii care trăiseră în Marghilan cu uzbeci în vecinătate în primii ani ai independenței erau acum împrăștiați prin Statele Unite, iar mulți dintre ei locuiau acum în Boston sau New York.

„Ne sunăm mereu între noi”, zise, punându-și desertul în farfurie.

          Pe durata conversației, tata a vorbit adesea cu el. Mătușa Marina se alătura și ea uneori discuției, alteori doar încuviința din cap, iar Sveta și cu mine îi ascultam în tăcere. În timp ce Sveta asculta liniștită amintirile din orașul în care-și petrecuse copilăria, fața i se îmbujorase și își ținea ochii lipți de tatăl meu.

          Situată la periferia orașului New Jersey, casa asta era plină de amintiri din trecut. Nici măcar n-am observat că se întunecase și era miezul nopții. Unchiul Abram ne-a dus în dormitor, la etajul al doilea. Din pricina oboselii, tata a căzut lat. Eu, însă, din cine știe ce motiv, nu puteam dormi. După un timp, m-am dus la fereastră și am deschis-o larg. Vântul rece de septembrie îmi sufla în față. Copacii foșneau în briza ușoară. În momentul acela, de jos s-a auzit un cântec uzbec. Mi-am scos capul pe fereastră și am ascultat. O, Doamne! Mă simțeam de parcă aș fi stat într-una din ceainăriile Marghilanului. Iar melodia continua.

          Durerea mea din lume m-a frânt pe din două,

          Sunt trist, inimă, și tu habar n-ai.

          Cântecul venea de jos, din sufrageria în care luasem cina câteva ore mai devreme. Mi-a venit, așa, să mă-mbrac și să cobor scările. Am ezitat puțin la început, dar imediat ce m-am îmbrăcat, am și coborât. Cântecul se auzea tot mai clar, pe măsură ce mă apropiam de camera de luat masa. Ușa era deschisă, dar luminile stinse. Acolo, cineva stătea nemișcat, rezemat de un scaun în fața ferestrei, atingând magnetofonul de pe raft. Auzindu-mi pașii, a tresărit și s-a întors către mine. Era Sveta.

„Tu erai?”

          Doar ea știe de ce, vorbise în uzbecă, nu în engleza pe care o învățase. Pronunția îi era un pic „americanizată” și arăta ca un american vorbind care tocmai învățase uzbeca.

„Nu puteam dormi”, am zis, așezându-mă pe scaunul de lângă ea.

„Ai vrut să știi de ce ascult cântecu-ăsta, nu-i așa?”

„Nu chiar...”

Sveta a oprit magnetofonul.

„Ascult melodia asta în fiecare zi. Mai exact, de când am găsit banda printre lucrurile lui taică-miu.”

Aprise lumina, fără grabă. Ochii îi erau în lacrimi și părea să fi plâns.

„Eram o fetiță de șase ani când am plecat din Marghilan. Acum am douăzeci și șase”, a zis tristă și s-a așezat. „Iar poimâine mă mărit.”

          Nu văzusem în întuneric farfuria cu struguri roșiatici de lângă magnetofon. Sveta luă câteva boabe.

„Oricum, strugurii Rizamat ai tatei erau mai dulci. Mai există soiul ăsta în Marghilan acum?”

          A oftat când i-am confirmat prin gesturi.

„În capul străzii noastre, unchiul Uktam vindea „ayron*”. Se mai vinde?

„A murit demult. Acum vinde fiul lui.”

„Dar brutăria? Mai există? Ce pâini fierbinți se făceau acolo! Erau așa delicioase...”

„S-a făcut o farmacie pe locul acela.”

„Dar arțarul după care ne ascundeam când ne jucam?”

„A fost tăiat acum cincisprezece ani.”

„Dar câinele mătușii Naima? Probabil că-i mort. Câinii nu trăiesc mult. ”

          Sveta s-a lăsat pe fereastră ca și când ar fi încercat să-și amintească altceva. După o vreme, conversația noastră a continuat.

„„Tatăl meu bogat” nu mai poartă duppi** marghilanez. Nu mai poartă nimeni acum?”

„Da, majoritatea oamenilor nu mai poartă duppi.”

„Mătușa Inobat avea o rochie frumoasă din satin***.”

„Nici satinul nu mai e la modă acum.”

„La voi era o prepeliță. Ciripea întruna.”

„Nu și acum. A trecut ceva timp de când am mâncat-o.”

„Mătușa Inobat făcea găluște dulci.”

„Acum le cumpărăm de la magazin.”

          Sveta nu mai vorbea. În schimb, s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră.

„Știi, din prima zi de când am venit aici, n-am uitat nicio clipă Marghilanul. Nu-l pot uita. Ăsta e un oraș mare iar oamenii îmi sunt încă străini. Deși am trăit bine aici, mi-a fost mereu dor de Marghilan. Ai putea să te întrebi cum de fata care și-a părăsit căminul când avea șase ani își poate aminti. Dar îmi amintesc totul. Fiecare copac de acolo, fiecare locșor îmi e gravat în memorie, de la pâinea caldă care se cocea la brutăria din capul străzii noastre, de la „ayron”-ul unchiului Uktam și până la gustul acelor struguri mari. Totul! Câteodată mă doare inima aici. Apoi deschid fereastra și mă uit în zare. E ca și cum aș zări Marghilanul în depărtare. Și alteori îmi ascult vocea interioară cu muzica asta. În ultima vreme m-am obișnuit. Dar când v-am văzut astăzi pe amândoi, mi-am amintit totul din nou...”

          Mi-am amintit fetița de șase ani cărând o păpușă, alergând pe străzile înguste și prăfuite ale Marghilanului, cu chiorchini de struguri roșii în obraji.

          Vreo două lacrimi îi curgeau pe față, iar când s-a uitat pe fereastră a început să plângă. A deschis-o și a tras adânc aer în piept. Și-a ridicat mâinile și și-a răsfirat degetele în briza nopții. În cele din urmă a pornit din nou banda. Cântecul a continuat de unde fusese oprit.

          Nu știu unde să merg, ca un câine vagabond,

          Dar de câte ori mă gândesc la jumătatea mea, la patria mea.

          Sveta asculta cu capul plecat și mâinile sprijinite pe raft. Când s-a terminat cântecul, a iești plângând. Nici măcar nu mi-a urat „noapte bună”.

          Rămas singur în cameră, am oprit magnetofonul, care a început să cânte un alt cântec. Era tăcerea. Am stat acolo un timp, fără să fac nimic. Apoi, de curiozitate, am ciugulit câteva boabe de struguri din farfuria de lângă magnetofon. N-aveau niciun gust.

_________

Ayron*- este un tip de băutură răcoritoare făcut din iaurt.

Duppi**-  unul dintre simbolurile principale ale Uzbekistanului, un fel de potcap negru tetraedric, din mătase ori satin.

Satin***- un tip de îmbrăcăminte tradițională uzbecă, fabricată uneori din mătase. 

Sherzod ARTIKOV

Traducerea din engleză în română: Florentina Loredana DALIAN    

(Slobozia, 11 martie 2022)

Traducerea din uzbecă în engleză:  Muhammadjonova NILUFAR

Zâne și zâni

 En garde! Cu oiștea-n gard! (5)

 

 

          Ați observat? Există indivizi și individe care consideră că lumea asta s-a inventat cu scopul precis de a le sta lor la picioare, că zânele din basme și zânii aferenți (spre a nu se considera că facem discriminare) nu sunt niște personaje fantastice din povești, ci chiar unele reale, având aceeași preocupare majoră: să-i servească pe ei. N-ar fi aceasta o problemă, câtă vreme ipochimenii în cauză ar fi învățat să spună „mulțumesc!”. Mulțumesc, atât, un singur cuvânt, nu prea lung ori prea greu de rostit, fără să provoace pagube majore gâtlejului emițător; nu doare, nu frige, nu zgârie. Cei care îl rostesc adeseori știu asta.

          Deunăzi, ne aflam într-un taxi în București, patru persoane: trei clienți plus șoferul. La unul dintre semafoare, opriți, observ cum unei amețite care se pregătea de traversare îi cade ditamai portmoneul pe trotuar, iar ea se tot ducea în treaba ei. Nimeni în spate care s-o avertizeze. Ar fi putut să-și ia adio de la tot ce va fi avut în acel portofel, inclusiv cheile casei, acte de identitate, carduri, că de bani nu mai zicem. Văzând aceasta și gândind că în curând se va face verde și ne vom prelinge pe străzile supra-aglomerate ale capitalei, dimpreună cu alții ca noi, am început să mă agit, să dau alarma, la fel și companionii mei, zicându-i șoferului să claxoneze. A claxonat, sărmanul, însă claxonul în București la semafor e muzică obișnuită și n-o mai ia nimeni în seamă. Și atunci tânărul de la volan, cu prezență de spirit, riscând să-și ia înjurături pentru că nu pleacă la timp, a deschis ușa, a coborât din mașină și a strigat în vuietul străzii: „Doamnă, doamnă, v-a căzut portofelul!”, agitându-și mâinile, până ce amețita balului a priceput că de ea e vorba și, în cele din urmă, s-a întors să-și recupereze pierderea, stârnind un oftat de ușurare în interiorul confortabil al taxiului Bolt.

          Am urmărit cu atenție (des)păgubita să văd dacă aruncă măcar o privire spre direcția din care fusese avertizată, dacă face un semn de mulțumire față de băiatul care o salvase, un semn din mână, din cap, din ochi, din urechi, din buric... Nimic! S-a întors, s-a aplecat și și-a luat obiectul pierdut, cu un zâmbet uimit și tâmp, și a plecat, liniștită, mai departe.

          Asta mi-a amintit o întâmplare similară de acum mai mulți ani, când mă aflam la Predeal, la schi, împreună cu fiul meu de 11 ani. Stând noi în șir, aliniați cu schiurile paralele, la coadă la teleschi, Florin îmi arată un portmoneu negru căzut în zăpadă (se afundase cam vreo 10 cm) și îmi spune că crede că e al tipului de lângă el. Tipul n-avea nicio treabă, era cu zâna lui, se giugiuleau și se hlizeau de parcă toată lumea era a lor. Un pic a lipsit să nu călcăm cu schiurile peste el, noi, zecile de inși aflați la coada aceea, să-l îngropăm de tot în zăpadă, de unde va mai fi fost recuperat (de cine știe cine) la topirea acesteia. Îi spun copilului să-l întrebe pe domnul dacă nu cumva obiectul pierdut îi aparținea, ceea ce și face. Domnul, oleacă deranjat din treburile lui importante și care cu greu suportau amânare, se pipăie pe la buzunare, constată că iaca, nu-i, și confirmă cu un aer regal că, da, al lui e! Dar fiindcă pesemne suferea de fobia aplecării, tot fiul meu a fost cel care a cules corpul delict din zăpadă și i l-a înmânat. Și gata! Zâna botoxată și-a lățit gura până la ruperea silicoanelor și a rostit către sponsorul ei: „Îți dai seama, dragă, am fi rămas goi!” La care barosanul confirmă și el că da, ce chestie! Noroc că suntem atât de deștepți și de puternici, că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău. Asta-i de la mine, nu cred că el ar fi putut să rostească atâtea cuvinte la rând fără să i se scrântească limba. De mulțumesc, nu mai vorbim! Nu că am fi avut nevoie. Dar, cum fiul meu se afla încă în perioada educației dată de părinți, m-am simțit datoare să-i spun (ce-i drept cu voce cam tare și cu dicție apăsată) că, dacă vreodată s-ar afla, Doamne ferește, în locul norocosului de alături, să nu care cumva să uite să mulțumească.

          Băi, peizane koklyt, și făi, peizanco răskoklytă, nimeni care face o faptă bună pentru că vrea el și pentru că așa consideră că-i normal - nu așteaptă mulțumiri de la tine, dar tu ești obligat să o faci! Dacă părinții tăi nu te-au învățat (sau te-au învățat, dar s-a lipit de tine ca apa de gâscă), dacă profesorii tăi nu te-au tras de urechi pentru proastă purtare (sau te-au tras, dar a fost în zadar), dacă dicționarul a ascuns de tine cuvântul „Mulțumesc” (a propos, îl găsești la litera M), învață și tu măcar de la cei de-a stânga și de-a dreapta pe care-i mai auzi câteodată rostindu-l!   Să te mai întreb dacă măcar din când în când îi spui „mulțumesc” lui Dumnezeu, fiindcă îți trimite în preajmă oameni care te scot din rahat - ar însemna pesemne să-mi răcesc gura degeaba și aș nimeri cu întrebarea mea ca Ieremia cu oiștea-n gard. En gard!

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 19 mai 2022