În Revista Culturală „Leviathan” (Nr. 3/ 2019)
Ștergea cu mișcări lente, mult mai
lente decât o făcea de obicei, ochiul de sticlă albastru spălăcit, întorcându-l
pe toate părțile, privindu-l drept în iris de parcă ar fi așteptat un răspuns
din sclipirea-i inertă, fără viață. Nu mai încuiase ușa cum făcea demult, atent
de fiecare dată să nu fie surprins de ai casei cu orbita goală, o imagine de
spaimă pe care abia răbda s-o vadă și el în oglindă. Atâta doar că n-o făcea
prea des. La ce-ți mai trebuie oglindă, când pe zi ce trece semeni mai mult cu
pământul, te îndepărtezi de cel care-ai fost de parcă nici n-ai fost? În plus,
se obișnuise. De atâția ani ochiul ăsta ca o glumă proastă făcea parte din el,
și asta chiar nu mai era glumă. Nu-l ajuta să vadă, dar, în schimb, îl ajuta să
nu-i fie groază să se arate în lume, să nu le citească altora scârba în ochi.
Scârba și groza, așa cum le simțise
atunci, în seara aceea, la Vera lui cea plăpândă și speriată. Nu se-așteptase
ca ea să se trezească peste noapte, de obicei dormea dusă după ce pica. Dar
atunci, în noaptea aia, după vreo doi ani de conviețuire împreună, de când se
luaseră, ea se trezise dintr-un vis rău, sărise și se-ntinsese la noptieră să
ia o gură de apă. Doar aprinsese veioza și o cuprinse spaima când ochiul așezat
cu grijă, să nu se rostogolească și să cadă, se holba fără viață la ea. Și-apoi
groaza descoperirii, când a înțeles ce era cu el acolo, când își văzuse
bărbatul jumătate monstru, bărbatul ei frumos, cu care doar ce se iubise câteva
ore mai devreme. Și următoarea spaimă, când și-a amintit că e însărcinată, la
gândul să nu avorteze, să nu pățească ceva copilul. Plânsese mult, înfundat,
rezemată de rama patului, cu spatele la el. El doar atâta putuse face, s-o
îmbrățișeze tandru din spate, să nu i se arate și să plângă dintr-un ochi
împreună cu ea, îngăimând la nesfârșit: „Iartă-mă! Iartă-mă!”
Nu-i spusese. Fusese laș, se temuse
că nu l-ar mai fi luat. Crezuse că va putea să-și ascundă infirmitatea asta a
lui toată viața. Avea grjiă să-și scoată ochiul numai după ce ea adormea. Când
îl curăța, singur în cameră, răsucea cheia-n ușă, nu cumva să apară și s-o
deschidă pe negândite. Își luase toate măsurile. Numai la asta nu se gândise...
că ea se va trezi noaptea fără ca el s-o simtă la timp. Atunci, deh,
se-ntâmplase, și trebuia să-și ducă crucea împreună cum s-o putea. După șocul
inițial, când el i-a povestit împrejurările în care-l pierduse, ea plânsese și
mai tare, de data aceea fără să-și rețină lacrimi și sunete. Și după ce
lacrimile s-au consumat, a dat-o-n râs, că ea nu putea să fie prea mult tristă
și trebuia să râdă, așa cum trebuia să respire, ca să nu moară. A râs de sine
și de spaima ei la vederea ochiului holbându-se la ea, a imaginat scenarii pe
care i le-a povestit și lui și, împreună, au râs de s-au zguduit pereții. Cum
știa Vera să transforme toată zgura unei tragedii în clinchetul cristalin al
râsului ei nestăpânit! Cum știa să facă să biruie viața chiar și în împrejurări
în care moartea părea să aibă ultimul cuvânt!
Acum nu mai încuiase ușa, nu mai
avea de ce, n-avea cine să vină să-l surprindă ștergându-și ochiul cu grijă,
dezinfectându-l. Ăsta era un motiv. Și-al doilea, că trebuia să lase ușa
deschisă, să-l găsească ușor. Simțea el că ștergea ochiul ăla pentru ultima
oară, de-aceea și zăbovea atât, de parcă l-ar fi controlat vreo comisie pe la
Vămile Văzduhului. Dar așa era frumos, să te înfățișezi chiar și morții în
straie de gală, curat și ferchezuit. Nu voia s-o sperie cu orbita lui goală, să
fugă cât colo cu tot cu coasă. Trăise destul, nu mai putea avea pretenții,
chiar dacă viața îi mai plăcea și acum, la cei o sută de ani, împliniți astăzi.
Dumnezeu îi dăduse mai mult decât visase și sperase. Se împlineau 77 de ani de
la lupta de la Cotul Donului, când își pierduse ochiul, în floarea tinereții,
la 23 de ani. Dar el avusese noroc. Alții își lăsaseră oasele și li se curmase
viața pe-acolo. Cum o fi mai bine: să trăieși 25 de ani cu ambii ochi, sau o
sută, cu unul singur? Nu știe răspunsul, dar un lucru știe sigur: ochiul acela
trebuia să piară, să nu mai fie, după ce văzuse atâtea grozăvii! Destul că mai
rămăsese unul și că mintea nu voia să șteargă nimic, nici acum după o viață de
om! Măcar pe ăla, pe ochiul lui stâng, din dreptul inimii, frumos, albastru și
visător, poate să-l fi spălat apele Donului sau ale Mării Azov, de va fi ajuns
în ea, de toată mizeria pe care ochiul acela apucase s-o vadă, de toată
încremenirea neputincioasă cu care asistase la cel mai crunt măcel săvârșit
asupra Armatei a 3-a Române.
Valere Mitran luptase, tânăr
locotenent, cu una dintre diviziile de vânători de munte, pe Frontul de Est, unde sperase, la fel cu
toți ceilalți, să elibereze Bucovina și Basarabia. N-a fost să fie. Dar obsesia
unui om bolnav îi târâse mai departe, spre Stalingrad, într-o luptă inegală ca
forțe, ca dotări și tot ce vrei. Și, la lipsurile de tot felul, se mai adăugase
și pofta comandamentului german de a-și economisi resursele. În dimineața aceea
cețoasă de noiembrie când rușii spărseseră frontul înainte să se lumineze de
ziuă, atunci încă mai vedea lumea cu doi ochi, încă mai avea nădejde și încă se
mai simțea în siguranță în ea. Chiar și așa, cu iarna rusească tăbărâtă peste
ei mai devreme, fără echipament corespunzător de iarnă, fără hrană suficientă,
fără aviație deasupra, care să te sprijine, chiar și fără armament antitanc, cu niște amărâte de proiectile la
care tancurile rusești de tonaj greu erau invulnerabile, cu toate neajunsurile,
încă mai credea în dimineața aceea că lumea o va mai vedea cu ambii ochi și mai
ales că ea merită văzută.
Dar, după ce înregistrase toată
grozăvia cu amândoi ochii bine deschiși, lumea n-a mai fost niciodată la fel.
Iar ochiul ăla e bine că a rămas Donului, cu apele lui înroșite, care trebuie
să-și fi schimbat pentru multă vreme culoarea albastru-verzuie. Ochiul ăla nu-l
mai putea căra după el, că prea văzuse multe: pe sergentul care se împușcase în
cap lângă el, de panică, de disperare -
„Nu mai pot domn' lent, nu mai pot!” și cu asta își luase adio de la viață,
căzându-i moale pe braț. Vezi, ăsta murise cu amândoi ochii, dar nu prea-i
folosiseră la nimic, poate doar la o ultimă privire speriată și încărcată de
reproș spre un cer plumburiu; și soldatul mort de frică; de frică, pur și
simplu, n-avea nicio rană, nicio schijă pe nicăieri; și amărâtul ăla care se
zvârcolea cu mațele zdrențe, care-l ruga cu lacrimi să-și facă milă de el să-l
împuște. Și n-a putut. Habar n-are de ce n-a putut. Poate de teamă că ar fi
cărat cu sine tot timpul întrebarea dacă nu cumva ăla ar mai fi avut zile și el
i le curmase. Oricum îl poartă-n amintire zvârcolindu-se și rugându-l să facă
ceva. Și preotul care căzuse prizonier după slujbă, că nu putuse să-i zică lui
Dumnezeu: „Pardon! Eu fug acuma, te las, că mă prind ăștia și mă trimit în
Siberia.” Dar nici ăia n-au avut curaj să se atingă de el până la ultimul
„Amin”. Dacă omul și-ar aminti mai des de Dumnezeu, n-ar mai vedea ochii noștri
atâtea!
Și multe, multe altele care sunt
imposibil de spus ori de pronunțat, pe care ochiul său stâng le văzuse și nu mai
voise să le târască după el până acasă. Îl pierduse în timpul retragerii, a acelei
retrageri mai cumplite decât înaintarea, când deja foamea și oboseala și frigul
erau chiar mai puternice decât hărțuiala inamicului. Și aliații nemți în care
nu te puteai încrede, care te împingeau dacă dădeai să te urci și tu în
mașinile lor, ca să nu încapi pe mâna ălora, prizonier...
Când se gândea la ochiul lui,
oricum ca la ceva îndepărtat, de demult, firavă amintire, își zicea că poate
l-or fi limpezit apele Donului, l-or fi spălat de tot sângele. Când lumea lui
se întunecase de la schija aia, n-a mai văzut nimic din toate, de parcă s-ar fi
tras cortina peste câmpul de luptă și inamicii au rămas într-o încremenire. O
vreme chiar delirase visându-se jucând într-o horă a prieteniei cu tot cu
nemți, cu ruși și italieni, pupându-se între ei și petrecând într-o veselie. Nu
știe cât să fi durat delirul, pesemne o zi întreagă, cât a durat drumul făcut de
căruța cu coviltir care transporta răniții la ambulanță, tocmai în Gromki.
Fusese și el pansat, apoi lăsat de izbeliște, că nimeni n-avea timp să-ți
mângâie rănile ori să te legene pe-acolo.
Continuase retragerea pe jos, mai
agățându-se de câte-un camion, mai mergând la pas. Lumea se vedea acum doar pe
jumătate, dar chiar și cu un singur ochi, tot apucase să vadă gropile comune în
care erau îngropați câte douăzeci odată, cei mai mulți morți din cauza rănilor,
a epuizării, ori a mizeriei. Valere era și rănit și epuizat și plin de păduchi,
dar nu voia să ajungă într-una din gropile acelea cumplite. A-ncercat orice,
inclusiv și-a asumat riscul, nemâncat de trei zile, să intre într-o gospodărie
rusească în momentul când simțise că nu va mai trece mult și se va prăbuși din
pricina foamei. Acolo, o femeie cu frica lui Dumnezeu i-a întins o pâine
întreagă și i-a făcut semn să aștepte, s-a dus în grajd, la vacă, și s-a întors
cu o ulcică de lut plină cu lapte. A sorbit-o cu nesaț, chiar acolo în curte,
aproape încecându-se. Apoi, cu foamea nițel potolită, a prins femeia de mână,
i-a sărutat încheietura și i-a mulțumit, pe limba ei. Mai întâi l-a privit bărbătește
drept în ochiul care-i mai rămăsese, apoi, sfioasă, și-a lăsat pleoapele, când
l-a văzut bandajat, parcă vinovată că ea e sănătoasă, în timp ce el... Dumnezeu
știe la ce s-o fi gândit ea, dar el nu putea să nu facă scenarii. Poate chiar
bărbatul femeii apăsase trăgaciul când îi zburase lui ochiul. Ori, cine știe,
poate chiar el, Valere, care luptase la baionetă alături de soldați, să mai
salveze și ei ce se mai putea salva – onoarea, ce altceva mai puteai salva în
condițiile alea? – poate chiar el înfipsese baioneta în bărbatul ori în fratele
acelei tinere femei care-l omenise, care-l salvase de la moarte prin
înfometare? Cine putea să știe și cine putea să-nțeleagă absurditatea
războiului?
Privindu-i buclele blonde care
cădeau peste figura-i diafană se gândea că, într-o altă lume, una mai bună, ar
fi putut-o iubi, i-ar fi făcut zece copii și ar fi putut îmbătrâni împreună.
Dar lumea rostuită cum era atunci nu admitea așa ceva. I-a dat un sărut repede
pe obraz și aproape a fugit pe poartă, lâsând-o nelămurită, cu o întrebare-n
priviri.
Mergea înainte și-și tot repeta că
trebuie să ajungă, că nu mai e mult, că va trăi o sută de ani. Că acum, e doar
așa, ceva trecător. Că va uita și grozăviile văzute și cine știe, vreodată...
Împlinise o sută de ani. Îi
împlinise chiar astăzi, dar de uitat, nu fusese în stare să uite; și i se
arătase lui așa, un semn, cum că azi e ultima zi în care va trebui să mai rabde
amintirea și tot ultima zi în care-și mai poate ridica ochiul albastru, bătrân
și obosit, la cer.
Florentina
Loredana Dalian
Slobozia,
25 iunie 2019
