Se desprimăvărase. Umblam ameţită, inertă, printre oameni neinteresanţi. Târam de trupul greu, aşa cum târâsem odată de sacii cu grâu.
Bunica mă trimisese la moară. „N-are cine, mamă”, îmi spusese.
Fierul căruciorului săpase carne vie în palmele prea mici, nefăcute să care greutăţi. Dar eu ştiam una şi bună: trebuia să ajung la moară. Acolo se face pâinea noastră cea de toate zilele. „Dă-ne-o nouă astăzi!” Nu pricepeam de ce oamenii îi cer lui Dumnezeu pâine. Când ai putea să-i ceri atâtea lucruri minunate. Cum ar fi, de exemplu, păpuşi. Păpuşi adevărate, nu din acelea din cârpe înfăşurate pe linguri de lemn. Sau cum ar fi, atunci când îţi doreşti mult, să poţi da timpul înapoi.
Până una alta, mă aşezasem pe saci, cu faţa în palmele rănite, plângând şi rugându-L să îmi dea puteri să ajung până la moară. Era plânsul acela de ciudă, de neputinţă, nu doar în faţa neputinţei mele, ci şi a altora. Eu îi spuneam plânsul rău. Căci există şi un plâns bun, care alină, cicatrizând. Mai plânsesem odată aşa, când îl răsturnasem pe bunicul în şanţ. Cu tot cu căruţul de invalid peste el. Atunci mă salvaseră nişte militari.
Când cu sacii de grâu, îmi pusesem nădejdea într-un om care trecea pe stradă.
„Ce-ai, taică, de plângi?”
„Mi-e greu, nu mai pot să târăsc de sacii ăştia. Nu m-ajuţi?”, bâiguisem timid.
„Ajută-te singură! Şi Crucea şi-o poartă omul tot singur.” Şi trecuse mai departe.
L-am urât. Dar într-un fel m-a ajutat, făcându-mă să înţeleg că nu trebuie să-mi pun nădejdea decât în mine. De-aş fi învăţat de atunci lecţia!
Am tras cu dinţii de rochie, am rupt două bucăţi cu care mi-am înfăşurat palmele şi-am dus povara la bun sfârşit.
Dar parcă tot a fost mai uşor decât acum, când târam după mine saci de iluzii, către moara care să le macine mărunt. Sufletul, când sângerează, cu ce să-l bandajezi?
Cum mergeam aşa aiurită, îmi atrase atenţia silueta Senatorului. E greu să nu observi o siluetă de 1,90, într-un costum impecabil, cu-n mers de manechin pe podium, cu tunsoarea perfectă, cu firele de păr aliniate precum soldaţii la raport.
Prin contrast cu aspectul aparent scorţos, m-am bucurat să regăsesc dincolo de „ambalaj” omul modest şi sincer pe care-l ştiam, cel care nu uitase niciodată de unde-a plecat şi care-mi povestise cu mult haz despre „calvarul” copilăriei lui, când aduna zilnic ştir pentru porci.
Trecuseră cinci ani de când îl văzusem ultima oară, dar, când m-a fixat cu privirea neagră, jucăuşă, parcă tocmai ce regăsisem un vechi tovarăş de joacă, dintr-o copilărie dragă de demult.
Încercând să leg o conversaţie, am dat să mă interesez de cariera lui politică. Mare greşeală! „Tot Consilier?” A râs de a răsunat bulevardul. „Cum, nu ştii că sunt Senator?” Nu ştiam. Şi nici nu mă interesa. Dar bineînţeles că mi-a venit să intru în pământ. Am dat să mă scuz c-o frază prin care-i spuneam că eu abia dacă ştiu cine-i Preşedintele ţării, ceea ce nu e departe de adevăr. Dintotdeauna, politica şi fotbalul au fost punctele mele tari. El se distra în continuare, apoi mi-a dat nişte lămuriri: „Am ajuns acolo dintr-o întâmplare. Nu mi-am dorit şi nici nu îmi place. Nu sunt făcut pentru asta. Dacă mâine n-o să mai fiu în Parlament, n-are după ce să îmi pară rău”.
Am mai schimbat vreo două vorbe şi ne-am despărţit. Pe punctul de-a se depărta, mi-a aruncat râzând: „Mai du-te şi tu să vezi Lacul lebedelor!”
Aşadar nu uitase.
În urmă cu cinci ani, invitase toată delegaţia noastră la o recepţie. Toţi au înţeles că invitaţia fusese făcută pentru mine, dar şi că, totodată, diplomatul atent la cel mai mic amănunt nu putea să apeleze la o impoliteţe care i-ar fi exclus pe ceilalţi. S-au bucurat nevoie mare, călcându-se pe picioare la poarta de intrare în lumea în care, de altfel, niciunul n-avea acces. S-au dus toţi. Mai puţin eu. Care-mi găsisem o scuză al naibii de credibilă – că merg la Operă, să văd „Lacul lebedelor”. Şi, ca să mă conving pe mine mai întâi, chiar mă dusesem. În ultimul moment, când biletele deja se epuizaseră, dar am mituit casiera să mă lase să intru, să stau măcar în picioare. Ca şi cum de prezenţa mea acolo ar fi depins soarta întregii omeniri. Închisesem telefonul, bineînţeles. În pauză, când l-am deschis, am găsit trei apeluri. Până să intru pentru actul următor, a mai sunat o dată. A încercat să mă convingă cu toate argumentele. „Reprezentaţia se mai dă şi altădată. N-au intrat zilele în sac. O să mergem odată împreună. Hai că vin să te iau cu maşina!” „Nu!” Şi nu a rămas. Că doar mie îmi plăcea să merg cu metroul.
Atunci îl auzisem ultima dată.
Fugind de el, fugisem, de fapt, de mine. De-aceea mă dusesem la balet, de teamă că, rămânând în hotel, aş fi acceptat invitaţia, cedând fie argumentelor lui, fie celor ale colegilor, care ar fi fost gata să mă ia pe sus.
Intenţia lui de apropiere era clară, fiindu-mi sugerată şi anterior, dar de data aceasta era ca un ultimatum, o acţiune care ar fi pecetluit-o. Iar eu îl plăceam prea mult. Altfel mi-ar fi fost simplu să-l refuz. Şi nu trebuia să-l plac. Eram „ancorată” într-o relaţie care se consuma la mare distanţă, dar „ancorajul” era sufletesc şi, deci, puternic.
Astfel „am dat cioara din mână” pe o vrabie infectă care, de altfel, la scurtă vreme, mi-a şi tras un mare şut în fund. N-am regretat. Dar nici nu uitasem. Aşa cum – aveam să constat – nici el nu uitase.
Când mi-a luat mâna să mi-o sărute de „la revedere”, am văzut că-i crescuse şi-o verighetă pe deget. Mie, în schimb, nu-mi crescuse nimic. Nici măcar o aripă. De lebădă, se-nţelege. Ba încă, vreo două pene amărâte pe care-mi imaginasem că le-aş fi putut folosi la zbor, îmi fuseseră şi acelea frânte.
Şi, din senin, m-a apucat iar plânsul acela rău, ca atunci când îmi sângerau palmele, cărând de sacii cu grâu către moară. Am vrut să-l strig să-l întreb cât e ceasul şi dacă nu crede că Timpul poate fi dat înapoi. Dar mi-am adus aminte: „Ajută-te singură! Şi Crucea şi-o poartă omul tot singur.”
Am rupt fâşii dintr-o amintire, mi-am încropit un bandaj nepriceput şi am mers mai departe. Pân-am ajuns la Moara de măcinat iluzii cu tot cu proştii care le cară după ei.
Slobozia, 23, 25 iunie 2009
