Florin, alergându-mă cu aparatul de fotografiat, dacă tot n-a reușit să mă prindă cu vermorelul
Nu trageţi în prozatori!
Astăzi, n-am scrisul la mine. Şi totuşi voi scrie. Pentru că sunt obişnuită să-mi fac temele şi pentru că întâlnirea de sâmbătă, 02 iulie, a fost una prea frumoasă pentru a nu fi marcată.
Voi începe cu sfârşitul. Pentru că simt nevoia să lămuresc o problemă. Poetul Costel Bunoaica mi-a făcut, cu cele mai bune intenţii, două observaţii referitoare la „Cronica de Stână”, pentru care îi mulţumesc. Cei care scriu au nevoie de feed-back – fie pozitiv, fie negativ – indiferent dacă vor ţine sau nu cont de sfaturile care li se dau. Cele două observaţii ale lui Costel au fost următoarele: 1. Că acolo, la stână, se întâmplă lucruri mai înalte decât las eu să răzbească din cronică; şi 2. Că, în textele respective, mă „aşez” prea mult pe mine, mă situez prea în centru. Menţionez că sunt întru totul de acord cu domnul Bunoaica, în ambele aspecte pe care le-a evidenţiat, însă, din păcate – i-am şi spus-o – nu voi putea schimba nimic. A nu se înţelege că nu accept sfaturi sau că îmi imaginez scriitura mea perfectă. Voi încerca să explic, mai ales că este posibil ca şi alţi cititori să fi sesizat acelaşi lucru. Poate n-aş fi făcut-o dar, astăzi, ca o completare, în timpul unei convorbiri telefonice cu un prieten din alt oraş, poet şi el, bun poet, căruia îi trimisesem revistele, mi-a sesizat următoarele: „Îmi place cum scrii, dar nu trebuie să spui chiar tot ce gândeşti.” O! dac-ai şti câte gândesc şi nu le spun!
Vorba românească, pe care atât de bine o ştim, stabileşte următoarea regulă: „Când doi îţi spun că eşti beat, du-te şi te culcă!”. Eu am ales să nu mă culc, ci să explic. Nu ca pe o scuză, ci ca pe un argument al faptului că nu pot (şi cred că nici nu vreau) să ţin seama de opiniile celor doi prieteni pentru care, de altfel, am o deosebită apreciere, atât ca poeţi, cât şi ca oameni. Şi pentru că n-aş vrea să descurajez pe nimeni de aici încolo să-mi facă observaţii. Dimpotrivă, ele sunt binevenite, le ascult şi cuget la ele. Cu menţiunea că de unele ţin, de altele nu ţin cont.
Să le luăm pe rând. La stână se petrec lucruri „mai înalte”, da, Costel are dreptate. Doar că eu, prin aceste texte, nu mi-am propus să fac o cronică în sensul real al cuvântului. Dacă doream aceasta, aş fi ales să devin cronicar sportiv. Şi scriam, cu detaşare, că Hagi a antrenat prost, Mutu a ratat de două ori, portarul şi-a dat autogol, iar arbitrul s-a trezit la sfârşitul partidei. Ar fi fost mult mai simplu (şi cred că ar fi ieşit şi ceva bani din asta). Dar sec! Eu nu mi-am propus să fac o relatare amănunţită a tuturor discuţiilor şi lecturilor din cenaclu (sau, cum zice Dobre, Procesul verbal). Dacă cineva doreşte aceasta, e liber s-o facă. Nici n-ar fi prea greu. Cu un reportofon, se rezolvă elegant. Eu, în schimb, încerc să aduc în faţa cititorilor o raportare a mea la evenimente, la persoane. Nici măcar „personajele” nu sunt ele în sine, ci ele raportate la mine. Dobre pe care-l „povestesc” eu nu e Dobre, ci oglinda lui în Loredana. Florin nu e Florin, ci Florin-Loredana, un alt personaj. Nu descriu persoane, ci interacţiuni. Consider că trebuie spus aceasta, pentru toţi cei care ar dori să citească o simplă relatare jurnalistică. Îmi pare rău că-i dezamăgesc, eu pot fi multe, dar jurnalist nu! Şi pentru că, de fapt, sunt chimist, voi da un exemplu din chimie: „personajele mele” de la stână sunt ca şi spaţiul acela comun de întrepătrundere dintre doi orbitali (A şi B, devenit, prin punerea în comun a electronilor, A-B). În cazul nostru, electronii sunt „bucăţi” de suflet.
Cel puţin eu aşa văd lucrurile. Şi aici am alunecat uşor spre partea a doua a problemei: prea mult „eu”, prea în centru + nu trebuie să spui tot ce gândeşti. Pornim de la premisa pe care am enunţat-o anterior: nu fac jurnalism (n-am intenţionat o clipă lucrul acesta), ci proză (adică genul literar în care mă simt şi mă mişc cel mai în largul meu). Domnilor poeţi, vă adresez o întrebare, la care vă rog să cugetaţi: Când scrieţi o poezie, unde vă situaţi în cadrul acesteia? Undeva la marginea ei, într-un colţ, în 5% din versuri? Nu! Dimpotrivă. Nici măcar în centru nu sunteţi, ci peste tot. Poetul „umple” spaţiul poeziei, precum un gaz tot spaţiul care-i stă la dispoziţie. Ca una care am încercat mai multe genuri literare, fără a excela neapărat în vreunul, afirm cu toată responsabilitatea următorul lucru: poezia e cea mai egocentrică modalitate de expresie literara. Acolo eşti tu peste tot (excepţie făcând, desigur, poezia religioasă, dar nici aceea întotdeauna). Urmează proza, în care autorul „convieţuieşte” cu alte personaje, şi dramaturgia, în care autorul nu e nicăieri, îl „joacă” personajele pe el. De aceea, poate, îmi este şi greu să scriu teatru, pentru că nu mă găsesc. Am scris o singură piesă, şi aceea e o rescriere adaptată a textelor mele de proză, unite printr-un fir roşu. Nici cu poezia nu mă am prea bine, pentru că singurătatea poetului mi-e cam urâtă (poate şi datorită unui exerciţiu îndelungat al singurătăţii în planul real). Aşa că, domnilor poeţi, rogu-vă: Nu trageţi în prozatori! Şi vă mai rog să reţineţi: aceasta nu este o cronică (de altfel, titlul ei, uşor ironic, o afirmă. Cine-a mai pomenit cronică de stână?), ci se vrea (nu spun că şi reuşeşte a fi) o proză. Mulţumesc lui Dobre şi lui Titi Damian, care au înţeles aceasta fără să le-o fi explicat.
Important: n-am dorit să dau o replică celor care au avut amabilitatea şi curajul să-mi spună părerea sinceră! Dimpotrivă! Le mulţumesc din suflet. E plină lumea de falsuri şi de prefăcuţi; avem nevoie de sinceritate ca de aer. Dar am făcut această introducere mai lungă tocmai pentru a explica de ce nu ţin seama de sfaturile pertinente ale domniilor lor: nu pentru că nu le dau dreptate, nu pentru că sunt îngâmfată, ci pur şi simplu pentru că eu nu pot scrie nici despre o lingură, fără să mă plasez şi pe mine în ea. Şi vă asigur că nu-i o Cruce uşoară aceasta!
Noi din cine ne tragem?
La această întâlnire, au participat mai mulţi. Pe lângă obişnuiţii stânei, au mai fost prezenţi poetul Dan Elias şi prozatorii Titi Damian şi Grigore Spermezan.
Când am dat cu ochii de Florin (un maestru al surprizelor), am crezut c-am nimerit
în Star-Trak II. Era echipat cu o maşinărie fioroasă (căreia îi mai zice şi vermorel) având furtunul îndreptat către noi. Ridic mâinile în semn de „mă predau” şi întreb cu vocea sugrumată: „Ce vrei să faci cu chestia aia?”. „A, nimic. Adică vreau să omor muştele astea, că m-au zăpăcit!” Dobre, mucalit, îmi face semn: „Nu-l crede, dragă! Ăla e vermorelul cu hormoni.” Ceee? „Aha! zic. Şi ce ne creşte?” „Depinde, fiecăruia cam ce n-are. Lui Codrin, de exemplu, s-ar putea să-i crească părul”. Am fugit iute din calea lui Florin, întrucât Dobre nu precizase dacă hormonii erau feminini sau masculini. Şi nu de alta, dar visul vieţii mele nu fusese să am mustăţile până-n pământ şi muşchii lui Arnold Schwarzenegger. Că de alte chestii ruşinoase, nu mai vorbim!
După ce am scăpat, cum-necum, de hormonii lui Florin, s-au împărţit cărţi, strângeri de mâini şi pupături. S-au pupat toate categoriile cu toate categoriile: oameni cu câini, câini între ei, bărbaţi cu femei (adică cu mine), bărbaţi cu bărbaţi, poeţi cu prozatori, intelectuali cu ciobani, etc. Să sperăm că n-a rămas nimeni nepupat. Cel mai pupat a fost Dobre, că fusese ziua lui, vineri. La mulţi ani, să ne trăiţi şi să ne helisiţi!
După ce majoritatea s-au retras în casă, la umbră, eu, căutând nu-ş’ ce pe-afară, am asistat, fără să vreau, la sărutul secolului, cel dintre Codrin şi Damian. În timp ce Codrin îl strângea pe Damian în braţe cu dragoste frăţească (atât de frăţească încât am auzit vreo două oase pârâind), Titi îmi explică, plin de umor, scena (istorică!) la care asistam: „Acum se pupă Hrusciov cu Kennedy.” Emoţionată şi bombănindu-mă că n-am avut la îndemână un aparat de fotografiat pentru a imortaliza mortalul eveniment, m-am retras şi eu în casă. Hrusciov şi Kennedy au dispărut împreună o bună bucată de vreme, având, pesemne, de pus la cale soarta întregii omeniri. Totuşi eu mă întrebam cu îngrijorare care pe cine o fi strâns de gât şi l-o fi îngropat în livadă. Spre dezamăgirea generală, au apărut – teferi şi nevătămaţi – amândoi.
Întâlnirea s-a transformat, dintr-una literară, într-una cu caracter accentuat istoric, datorită prezenţei lui Dan Elias. Atât ne-a plimbat prin istorie şi prin geneza poporului român, că eu, una, mă resimt şi acum. Să nu mă puneţi să fac rezumatul lecţiei! Am uitat tot, de bine ce abia începusem să mă simt o idee mai deşteaptă. Teoharie tot cerea explicaţii, sub pretextul: „Eu sunt autist. Explică-mi!”. Atât îi trebuia lui Elias, ca să ne mai poarte prin câteva secole de istorie. Atâţia romani, daci, traci, slavi, greci, goţi, vizigoţi şi ostrogoţi cu tot neamul lor cel adormit s-au preumblat pe la masa noastră, încât concluzia finală la care-am ajuns a fost: Îhî! Ţî, ţî, ţî, ia te uită, domnule! Sau, ca în sceneta monumentală cu Marin Moraru şi Octavian Cotescu, în care personajul interpretat de primul trage profunda concluzie: „Păi barca era a săracului care n-avea lotcă”. Concluzia lui Teoharie a fost ceva mai adâncă: „Adică ce vrei să spui, că eu, în timp ce ies în fundul curţii la Munteni, n-am altă treabă decât să mă întreb: Ooo, oare eu din cine mă trag? Du-te, domnule, de-aici! Eu sunt roman şi cu asta basta! Pe mama a chemat-o Lucreţia, iar pe tata Traian!”.
Florin, ca să ne împace, a încercat să ne „citească” fiecăruia provenienţa. Pe mine m-a atribuit Greciei, ceea ce n-ar fi chiar departe de adevăr, având în vedere că pe mama o cheamă Atena. Cu alte cuvinte, dacă mă înjuri de ţară – Ia mai du-te în capitala Greciei tale! – este echivalent cu a mă înjura de mamă. În fine… Am fost oarecum surpinsă, căci, de cele mai multe ori, am fost asemuită cu o rusoaică. Numai personaje tragice!
Sinceră să fiu, în locul unei lecţii de istorie din care, până la urmă, tot n-am aflat din cine mă trag, aş fi preferat să-l ascult pe Dan Elias recitând din poeziile sale şi pe Titi Damian citind un fragment din „Norul”. Cu atât mai mult cu cât, în creaţiile acestora, mă regăsesc foarte mult. Asta e! N-a fost să fie. Dar e semn că va trebui să mai vină o dată. Mai ales că prezenţa domniilor lor (incluzând aici şi pe domnul Spermezan) este de-a dreptul încântătoare, indiferent de registrul discuţiilor.
Cine are urechi de auzit…
Una dintre discuţiile de final, ivită după ce invitaţii de onoare au plecat, a avut în centru ideea organizării unui festival sau, mă rog, a unei manifestări literare mai ample prin care să promovăm, şi din acest punct de vedere, oraşul/ judeţul nostru. (Am avut o mare tristeţe când, la Colocviul Revistei „Reflex” de la Băile Herculane, de la sfârşitul lui iunie, anul acesta, unul dintre poeţii bănăţeni m-a întrebat pe unde anume vine Slobozia şi „Se scrie şi pe acolo?”. Nu, pe acolo doar se prăşeşte.Am vrut să-l asigur că nu doar se scrie, ci se scrie chiar mai bine decât prin alte părţi, dar mi-am dat seama la timp că omul nu era de vină că atât facem noi pentru ca alţii să ne cunoască – adică nimic). Părerile au fost împărţite. Nu insist. Dobre îmi spusese că se gândeşte la asta (festival) de 20 de ani. Şi eu îl aştept pe Făt-Frumos de 20 de ani, dar am auzit că, între timp, şi-a găsit altă Cosânzeană. Că doar el de unde era să ştie că-l aştept? Comunicarea telepatică încă nu s-a inventat.
Domnilor, dumneavoastră aţi auzit de Gâlda de Jos? Eu am auzit, şi mi-e ruşine. Pentru că acolo, într-un sat amărât din judeţul Alba, o şcoală generală organizează un festival de literatură, aflat la a doua ediţie, în care anul acesta va fi invitat, pentru a susţine un recital de poezie, actorul Ion Caramitru. Ca să nu mai vorbim de Mizil, un „oraş” niţel mai mare ca Munteni-Buzău, dar în nici un caz mai răsărit, unde au loc două festivaluri anual. Ştiu, acolo există implicarea puternică a domnului Emil Proşcan, primarul oraşului, un adevărat intelectual pasionat de cultură. Dar ce, noi n-avem primar? Sau suntem sat fără câini?
Nu dau lecţii de niciun fel nimănui. Doar mă întreb. Şi constat. Eu ştiu doar atât: că, într-o ţară în care prea mulţi vorbesc şi prea puţini fac, eu sunt de partea acestora din urmă. Şi că acolo unde lucrez, nu mă împiedică nimeni (nici politicul, nici economicul, nici mama lui Ştefan cel Mare) să plantez o floare, un pom. Ştiu şi eu că nu se face primăvară cu o floare. Dar poţi, cel puţin, să-ţi faci iarna mai suportabilă. Cine are urechi de auzit, să audă!
Tomorrow is not promised to anyone
Pe drumul de întoarcere, Costel a făcut următoarea remarcă: “Voi aţi observat că, la câte face Florin pentru noi, de multe ori uităm să spunem măcar un mulţumesc?”. Da, am observat! Şi nu mă mândresc cu asta. Cum nu mă mândresc cu faptul că, uneori, uit să-I mulţumesc până şi Lui Dumnezeu.
Pentru cine nu-l cunoaşte, voi spune despre Florin doar atât: eu n-am cunoscut (nu spun că nu există) persoană mai generoasă ca el. Şi care să ofere cu atât de vădită bucurie, fără să ceară ori să aştepte ceva în schimb. De-aceea nu voi mai amâna nicio clipă: în numele meu şi-al celor care mai uită din când în când, îţi mulţumim, dragă Florin!
Credeam c-am învăţat o lecţie. Dar n-a fost aşa, deşi ea mi-a fost “predată” de mai multe ori. Am aflat, de câteva ori în viaţă, că, într-o zi, poate să nu mai existe “mâine”. Am amânat de-atâtea ori atâţia mulţumesc, mi-e dor, mi-eşti drag, te iubesc, imaginându-mi că le voi spune mâine, încât am rămas cu vorbele suspendate în gât, ca nişte vrăbii electrocutate pe stâlpul de telegraf.
Ştiu, prietene poet din alt oraş, că mă vei certa că iar spun tot ce-mi trece prin cap, dar eu am trăit drama unui mâine care n-a mai venit. Şi-n numele tuturor vorbelor nerostite, vă conjur să nu aşteptaţi ziua de mâine pentru a spune “mulţumesc”! Am citit, cândva, o poezie care începea astfel: “If I knew it was the last time that I saw you…” (Dacă ştiam că e ultima dată când te văd…) şi se încheia: “Tomorrow is not promised to anyone/ So why wait for another day?” (Ziua de mâine nu e promisă nimănui/ De ce, atunci, să aşteptăm o altă zi?).
Voi pomeni o singură persoană căreia am tot amânat să-i spun mulţumesc; şi n-aş fi făcut vorbire, dacă aceea n-ar fi fost unul de-al helişilor. N-am intenţionat, dar textul m-a purtat către asta. Poate nu întâmplător la un an de când Anghel Macedon (Papacioc) a plecat dintre noi. Ca scriitor, nu l-am prea cunoscut, decât din ce mai citesc acum prin “Helis”. L-am revăzut după mulţi ani, la o întâlnire a Asociaţiei, prin 2007. N-aveam de unde să ştiu că va fi ultima oară. Nici n-am rostit acel mulţumesc, ferm convinsă că mai există o “căruţă” de timp. Pentru ce ar fi trebuit să-i mulţumesc? Pentru că de nenumărate ori m-am hrănit la masa lui, din roadele muncii sale, fără ca măcar el s-o ştie de fiecare dată.
Colega mea de bancă din liceu a fost Ştefania, fiica sa. Eu, copil venit de la ţară, locuiam în internat. Şi, pentru că vremurile erau cum erau, iar hoţia (mai ales din cantine) era în floare, nu de puține ori se întâmpla să mă ridic nemâncată de la masă. Într-una dintre dimineţi, am avut chiar surpriza să primim la micul dejun caşcaval cu viermi. Iertaţi-mă dacă v-am provocat indigestie, dar imaginaţi-vă ce mi-a provocat mie imaginea aceea de coşmar. Când am reclamat directorului, m-a pălit cu răspunsul în moalele capului: “Dacă nu-ţi convine, ia-ţi gazdă!”. Menţionez că mâncarea aceea nu era de pomană; mama mea plătea jumătate din salariu ca să mă ţină la internat. Nu contează, a trecut. E lesne de înţeles că, pe la a doua, a treia oră, stomacul meu începea să se revolte, interpretând o partitură înfiorătoare. Bineînţeles că nu spuneam nimănui că mi-e foame; dar Ştefania auzea tot acest concert, că doar stăteam cot lângă cot. Şi numai ce-mi zicea la pauza următoare: “Hai până la mine să mâncăm, că mi-e o foame de nu mai pot!”. Eu, de regulă, protestam, însă fără succes.
Multă vreme, n-am înţeles cum se făcea că pe Ştef o apuca foamea exact când stomacul meu se revolta mai tare. Observasem coincidenţa, dar nu mi-am bătut capul cu ea. Nu sesizasem nici de ce ea abia ciugulea, dacă tot mâncase bine înainte de-a pleca la şcoală. Târziu am înţeles că Ştefaniei nu-i era niciodată foame, dar se prefăcea, doar ca să-mi dea mie să mănânc, fără să aducă vorba despre foamea mea. Pentru că Ştefania fusese crescută de doi oameni generoşi care o învăţaseră şi pe ea să dăruiască. Şi, mai ales, cum. Şi cărora eu nu le-am spus nici până astăzi mulţumesc. Crezând că timpul are întotdeauna răbdare şi uitând că, într-o zi, poate să nu mai vină mâine. Şi că “Ziua de mâine nu e promisă nimănui”…
10-12 august 2011 - Prilej de bucurie și înălțare sufletească - Pelerinajul la mănăstiri din Moldova, sub conducerea Părintelui Consilier Dumitru Păduraru. Miercuri, 10 august: Mănăstirile Dălhăuți, Agapia, Neamț, Secu, Sihăstria Joi, 11 august: Catedrala Mitropolitană din Iași, Mănăstirile: Galata, Hadâmbu, Bucium, Dobrovăț, Vlădiceni Vineri, 12 august: Movila lui Burcel, Moreni, Vladimirești
Cuvintele sunt sărace. Să lăsăm imaginile să vorbească (deși chiar și ele spun numai frânturi) în filmul de mai jos.
Muzica: două piese din repertoriul rus, în interpretarea Coralei „Sf. M. Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia: Clopote de seară (solist Pr. Cătălin Stanciu) și Doamne, pe noi Miluiește-ne (solist Pr. Cristian Munteanu)
Festivalul s-a desfășurat la Râmnicu Sărat, sâmbătă, 13 august 2011. M-am bucurat s-o întâlnesc, în sfârșit, pe viu, pe scriitoarea Tincuța Horonceanu Bernevic și să revăd prieteni dragi, printre care poetul Lucian Mănăilescu, prozatorul Titi Damian, criticul Tudor Cicu. Din partea Asociației Culturale „Helis” a mai participat scriitorul Gheorghe Dobre. Mai jos, un film cu câteva fotografii de la eveniment, realizate de Tincuța și de mine. Mulțumiri domnului Constantin Marafet pentru invitație și primirea călduroasă. Președintele juriului concursului de manuscrise a fost scriitorul Horia Zilieru, prezent, de asemenea, la Festival. A fost lansată Antologia „Între Râmnice” în care sunt cuprinși autorii care au primit premii speciale.
Un miniroman scris limpede, alert, cu o încărcătură psihologică semnificativă.
Dacă vreţi să înţelegeţi femeia, un anumit tip de femeie (complexată, interogativă, de o sensibilitate exacerbată) citiţi cartea. Este meritul necontestat al autoarei de a transforma un eveniment banal (excursia femeii la iubitul ei, în Italia) într-un adevărat expozeu introspectiv de calitate. În universul acesta, evocat cu luciditate, nimeni nu este cu adevărat fericit, sau este episodic, gradual. Eroina noastră evidenţiază tipul femeii trecută bine de treizeci de ani, care după câteva experienţe amoroase eşuate, pendulează între carieră şi stabilitatea casnică din ce în ce mai improbabilă, fiindcă şi-a construit deja în minte arhetipul bărbatului pe care şi-l doreşte, renunţă cu egoism la dragostea necondiţionată oferită de nobilul Ladaru pentru doctorul divorţat şi naturalizat în Italia.
Este o carte care se citeşte cu nesaţ şi unde în puţine pagini se construieşte o reală epopee psihologică.
„ACEEAŞI LUNĂ PESTE SAT”
Povestiri care subliniază încă o dată calitatea autoarei de fin analist al psihologiei umane. Nu este o carte optimistă; aproape fiecare personaj trăieşte o dramă, de cele mai multe ori cauzată de o dragoste eşuată şi refugiul fără întoarcere al însingurării.
Ai crede că scriitoarea a trăit cine ştie ce traumă sentimentală în tinereţe, care a marcat-o şi trenează în continuare. Din altă perspectivă poate fi geniul ei care subliniază astfel o latură rar dezvăluită a condiţiei umane.
„ŞI COPIII SE ÎNDRĂGOSTESC”
Primele titluri din volum sunt mai mult poezii, apoi autoarea intră treptat pe făgaşul care o va consacra: teoretician al iubirii complexate şi sufletelor însingurate, pune întrebări pe care mulţi dintre noi nu şi le-ar pune. Este o proză feminină? Da, fiindcă privim totul prin lentila feminină a naratoarei. Cărţile ei nu au intrigi complicate, sunt doar radiografii psihologice de mare fineţe, într-un ton original şi viguros, neinhibat. Geniul ei scriitoricesc se observă cel mai bine în „Cronica de stână” care nu-i o simplă relatare jurnalistică, ci o savuroasă cronică literară.
Florentina Loredana Dalian, despre netrăitele fericiri
de Romeo Aurelian Ilie
Scriitoarea Florentina Loredana Dalian ne propune spre lectură o nouă carte: „Scrisori netrimise” (Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011). După ce se instalase confortabil în familia scriitorilor de proză scurtă, cu două volume consacrate acestui gen: „Şi copiii se îndrăgostesc” (Clubul Saeculum, Beclean, 2008) şi „Aceeaşi lună peste sat” (Editura Remus, 2010), iată că aceasta face saltul la o nouă categorie: mini-romanul.
Un mini-roman cu influenţe epistolare, dar care păstrează ceva şi din orientarea de bază a scriitoarei, întrucât unele capitole se pot citi foarte bine şi ca proze scurte. Dar despre asta voi vorbi mai târziu.
Ceea ce este cu adevărat interesant la acest mini-roman nu este atât acţiunea lui care s-ar putea rezuma la descrierea vizitei Ilincăi la logodnicul ei Mihnea, în Italia, cât aportul psihologic cu care autoarea încarcă povestirea. Accentul nu cade pe acţiunile săvârşite de personaje, cât mai ales pe impactul emoţional care se răsfrânge asupra acestora, în urma săvârşirii unei acţiuni sau alta. De exemplu: întâlnirea absolut întâmplătoare a Ilincăi cu prostituata Ligia, are menirea de a le îmbogăţii pe amândouă din punct de vedere spiritual: Ligia renunţă la vechiul „job”, spre a deveni menajeră, ceea ce e puţin mai onorabil, iar eroina noastră capătă un plus de înţelepciune. La fel se întâmplă şi în urma scurtului conflict cu Lola, o altă româncă venită la muncă în Italia, pentru care fericirea se rezumă la a-ţi câştiga existenţa fără să te umileşti. O noţiune la fel de relativă despre fericire se va vedea şi la Nina, soţia lui Vasile (rudele lui Mihnea din Italia), pentru care fericirea înseamnă să ai o familie, chiar dacă nu una perfectă, şi bruma de bani care să îţi asigure traiul de zi cu zi.
În fond, această relativitate a fericirii este motorul întregului mini-roman. Ea se afişează la tot pasul, atât în acţiunile prezente ale personajelor, cât şi în amintirile acestora. Ba, dacă analizăm traiectoriile amintirilor, am putea constata că acestea urmăresc personajele şi adeseori le opresc să fie fericite. Avem, spre exemplu amintirea Ilincăi cu nedreptatea doctorului Rotea din clasa a VIII-a, care a lăsat-o cu un gust amar faţă de tot ce înseamnă nedreptate; amintirea iubirii acesteia pentru Sabin Ladaru, care o va obliga să facă tot timpul comparaţii între acesta şi Mihnea; avem apoi în contrast, amintirile lui Mihnea legate de fosta soţie, Rozica, o femeie care îi controlase viaţa atât de minuţios încât acesta a căpătat o sumedenie de frustrări şi complexe care îl vor ţintui pe tărâmul nefericirii; apoi avem cazul Ninei, care suportă cu stoicism viaţa grea alături de Vasile, doar pentru că un iubit anterior, George, îi spulberase orice dram de credinţă în iubirea adevărată.
Revenind la cazul lui Mihnea, se pare că tot complexele l-au făcut să aleagă ca metodă de a-şi comunica stările sufleteşti, cu tot cu cauze şi efecte, într-un şir de scrisori adresate unei „oarecare” Lăcrămioara. Scrisori pe care nu le-a trimis niciodată, dar pe care a avut grijă să le lase la îndemâna Ilincăi, care le citeşte şi îşi amplifică temerile şi îndoielile în legătură cu Mihnea, fără să-şi dea seama că de fapt ea este Lăcrămioara. Cu această dilemă se va întoarce acasă tot singură şi tot nefericită.
Rămânând la înşiruirea motivelor de nefericire, pe tărâmul trădărilor şi al dramelor, se cuvine să acordăm o paranteză capitolului 16, în care se istoriseşte „drama” Alexei, fiica Ninei, care suferă după profesorul de istorie. Deşi nu avem de a face cu o dramă logică, totuşi, amploarea pe care o ia trăirea copilei, precum şi modalitatea de relatare a situaţiei, oferă fragmentului un puternic conţinut emoţional, generând de altfel şi un accentuat impact psihologic asupra cititorului. De remarcat la acest capitol şi puternica influenţă a sentimentului religios, pe care scriitoarea-naratoare îl strecoară foarte ingenios: „De la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutremură întreg universul. Dacă n-am murit atunci – de groază, de scârbă, de ruşine – sunt şanse maxime să supravieţuim oricărei trădări, oricăt de mârşave. Dacă nu ne-am sinucis colectiv, deodată cu Iuda, atunci când am fi avut motivele să o facem – căci, nu-i aşa, Iuda suntem noi – dacă Dumnezeu ne-a oferit salvarea, trecându-ne cu vederea că suntem o ceată de nesăbuiţi, ce motive am avea să practicăm sinuciderea din cauza unei trădări oarecare, fie ea şi cea mai josnică, fie ea venită din partea celui mai bun, celui mai drag, celui mai cel?”. Închei paranteza menţionând că la acest capitol m-am gândit, când am spus mai sus că unele capitole pot fi citite şi ca proze scurte de sine stătătoare.
Revenind la construcţia narativă practicată de autoare, consider că alegerea de a pune naraţiunea la persoana întâi, dând eroinei Ilinca şi rolul de naratoare, a fost una inspirată. Cu siguranţă stările sufleteşti nu ar fi fost reperate cu acelaşi dramatism din perspectiva unui personaj distant, izolat în universul său terţial. De asemenea, trebuie remarcat şi limbajul extrem de plastic, care alternează între ironie crasă şi lamentaţie de factură elegiacă, combinaţie care, pe de o parte ţine cititorul captivat, iar pe de alta, contribuie la creionarea temperamentului ambivalent al eroinei, care oscilează între momente de interiorizare uşor bolnăvicioasă şi zvâgniri de luare de atitudine, de cele mai multe ori mai sănătoase şi mai fructuase.
Închei prin a-mi exprima bucuria lecturii acestei cărţi, care pentru mine rămâne un tratat poetizat de psihologie, sau chiar un eseu plasticizat despre nuanţele nefericirii cu toate cauzele şi efectele ei.
Aştept cu nerăbdare noile apariţii marca Florentina Loredana Dalian.
