Florentina Loredana Dalian

joi, 15 noiembrie 2018

Oameni în iarnă (volum de proză scurtă)



... în curând

- coperta: FLORIN DĂNILĂ
- pictură coperta I: CLAUDE MONET, Căruță pe drumul înzăpezit de la Honfleur
- autoarea autorului copertei: IO 😉

miercuri, 14 noiembrie 2018

Blind date with a book




Pentru că ştim că iubiți cărțile şi că sunteți mereu în căutare de noi lecturi, ne-am propus să realizăm a treia ediție a proiectului ,,Blind date with a book", un proiect în care tu vii cu o carte care ți-a plăcut și primești în schimb o alta, alături de un posibil nou prieten.
Și ca să respectăm conceptul blind: toate cărțile vor fi împachetate și vor primi o descriere realizată de tine, în funcție de care un viitor cititor va alege.
Ai posibilitatea de a păstra legătura cu persoana cu a cărei carte vei intra în posesie, prin intermediul unui semn de carte personalizat, care îi va conține datele.
Proiectul se va desfășura sâmbătă, 24.11.2018, ora 15:00, în incinta Hambar Pub.
Vă așteptăm într-un număr cât mai mare!

Pentru a face proiectul mult mai interactiv, ne-am gândit că un invitat special, care poate porni şi întreține o discuție foarte interesantă pe baza literaturii, va face diferența!
Florentina Loredana Dalian este inginer chimist și scriitor, autoare a unor volume de proză scurtă, roman și poezie.
Este deținătoarea mai multor premii literare pentru proză, poezie și dramaturgie.
Publică în reviste culturale și ziare.
Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, membru fondator al Clubului Umoriștilor Constănțeni, al Asociației Culturale
„Leviathan” (București) și activează și în alte asociații cultural-literare.

Este absolventă a Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Slobozia (clasa informatică) și a Institului Politehnic București (Facultatea de Tehnologie Chimică).
Doamna Dalian ne va încânta cu prezența şi îi mulțumim pe această cale pentru implicare!
Vă aşteptăm cu drag sâmbătă, 24.11.2018, ora 15, la Hambar Pub!
 (Asociația Interact)

miercuri, 7 noiembrie 2018

Andrisant necunoscut

În primul număr al revistei „Leviathan”



Poșta Română. Pe numele ei vechi P.T.T.R (Poșta-Telegraf-Telefon-Radio). E prima instituție pe care am deschis ochii, mai bine zis pe care am conștientizat-o și ale cărei amintiri mi-au rămas vii în memorie.
Când eram foarte mică, mama m-a lăsat la bunici și a mers la Școala Postliceală de Diriginți de Poștă din Bacău. După terminarea școlii, a luat repartiție în satul în care, la împlinirea vârstei de 6 ani, m-a luat și pe mine, pentru a mă da la școală. Mergeam des la Poștă. Mă fascina totul acolo, de la mirosul de motorină al dușumelei, până la felicitările frumos colorate și sclipitoare, care mă trimiteau cu gândul în lumea basmelor. Mă fascina cabina telefonistelor, cu multiplele ei fișe care se introduceau după legi doar de ele știute pentru ca oameni din diferite colțuri ale țării să poată afla unii despre alții, biroul mamei în care se întâmplau lucruri necunoscute mie și de care nu aveam voie să mă apropii prea mult, poștașii cu nelipsitele biciclete, pe care uneori aveam șansa de a mă lua și pe mine într-o scurtă plimbare, ținuta lor cu șapcă și geanta pusă pe-o parte, din care scoteau multe hârtiuțe constituind tot atâtea povești.
Eu am iubit Poșta Română și poștașii ei. Dovadă stă unul dintre primele mele texte de proză scurtă și poate unul dintre cele mai bune, intitulat chiar așa „Poștașul” (din volumul „Aceeași lună peste sat”), text ce, alături de un altul („Bunica”) au fost primele trimise la un concurs literar („Vasile Voiculescu”, în 2005) unde am și câștigat prima mea mențiune. Am făcut din poștaș un personaj cald, înțelept și înțelegător cu toate ale lumii.
Am priceput, totodată, cu mintea-mi de copil, faptul că Poșta Română nu era o instituție oarecare, ci una extrem de importantă în țară, locul unde se face și se desface, de funcționarea căreia depinde bunul mers al țării. Acest sentiment mi-a fost întărit de cele petrecute la cutremurul din 1977. Aveam 9 ani, eram acasă, cu mama, cu sora mea de 4 și cu Tanti. După ce am ieșit afară, speriate, după ce căzuse jumătate dintr-un perete al casei, după ce zguduiala s-a potolit, prima grijă a mamei, după ce i-a spus lui Tanti să o ia pe sora mea și să meargă la o vecină, a fost să mă ia de mână și să plecăm la Poștă, să vedem în ce stare se află, dacă nu cumva s-a dărâmat ceva. Îmi amintesc noaptea și teama și mersul alert către poștă (aflată lângă sediul Miliției), întâlnirea cu preotul și cu doctorul, care ieșiseră și ei să verifice biserica, respectiv dispensarul. Nu înțelegeam la vremea aceea de ce poșta era mai importantă decât casa în care locuiam, pe care o lăsasem baltă cu peretele ei căzut, de ce mama a dat roată clădirii poștei să se asigure că totul e în regulă, de ce a spus milițianului-șef de Post să aibă grijă s-o anunțe și să pună pază dacă se întâmplă ceva cu clădirea la o eventuală replică seismică. Însă am intuit, cumva, că Poșta trebuie să fie o instituție de importanță vitală.
Eu am iubit Poșta Română și poștașii ei. Dar în ultima vreme, această iubire scade tot mai mult, alterată de multiple dezamăgiri. Nu mai zic de cozile la care se stă ca să-ți ridici o amărâtă de scrisoare recomandată ori numai să iei un timbru (cel puțin așa se întâmplă la oficiul poștal la care merg eu, din Slobozia, de lângă magazinul „Ialomița”). Totuși la una nu mă așteptam. Am trimis sute de plicuri și numai de unul știam că n-a ajuns, pe la Dorohoi, dar atunci fuseseră în zonă niște inundații și am considerat scuzabil...
„Şi d-atunci, care va să zică, eu dau scrisoarea după andresă. Dacă nu găsesc andrisantul, scriu pe ea cu plaivaz: "andrisantul necunoscut", ori "nu se află", ori "mort", care va să zică fiecare după cum devine...” (I.L. Caragiale)
De câte ori nu m-am amuzat de replica aceasta din „O scrisoare pierdută”, a cetățeanului turmentat care fusese „distributor” la poștă. Am râs până m-a pălit. Că, vorba ceea, „Râsul nu doare, dar te-ajunge.” Pe mine m-a ajuns (retur) o scrisoare pe care o trimisesem cu vreo 2 săptâmâni înainte să se întoarcă. N-am primit ca Zoe Trahanache o scrisoare amoroasă compromițătoare, ci una pe care era scrisul meu și al unui „cetățean” care făcuse mențiunea „destinatar necunoscut”. Trimisesem de fapt un plic cu „imprimate” (însemnând 3 cărți de poezie) Direcției pentru Cultură Bacău, notasem adresa corectă, dar omisesem localitatea și județul, deși cuvântul „BACĂU” apărea cu litere de tipar în dreptul instituției. S-a plimbat pe unde s-o fi plimbat scrisoarea mea, după care mi-a parvenit cu mențiunea respectivă. Din cercetările mele (și nu numai), reiese că bulibășeala s-a produs la Slobozia, poștașul trimițând scrisoarea prin alt oraș. În fine, nu mai contează. Am făcut o reclamație pe site-ul instituției, însoțită de fotografiile doveditoare, am primit un răspuns provizoriu, m-a sunat diriginta de la Oficiul Poștal din Bacău și se pare că scrisoarea mea nici măcar nu ajunsese la ei. Cu această ocazie am aflat și că acel cod poștal nu prea folosește la nimic. „Cartarea nu se face după cod” mi-a spus doamna dirigintă. Păi și atunci de ce îl mai punem? Aștept concluzia (sau „confuzia”) celor în drept, nu vreau să emit judecăți, dar am rămas cu un gust amar întrebându-mă: Oare poștașii „mei”, din care eu am făcut un personaj frumos, n-or fi știind că Direcția de Cultură Bacău se află în Bacău? Chiar și-or fi imaginnând-o pe la București sau Bragadiru ori prin cine știe ce colț de țară? Și cum poți spune unei instituții de cultură „andrisant necunoscut, ori mort, ori nu se află”? 

Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 02/03 septembrie 2018

luni, 5 noiembrie 2018

Balada meșterilor CUCi care au zidit-o (sanchi!) pe LoredAna, cu material de la fabrica CELCO

Din categoria: „Eu v-am făcut, eu vă omor”, având în vedere că mi se spune „mama CUC-ilor”. Scrisă cu ocazia lansării volumului colectiv al CUC (Clubul Umoriștilor Constănțeni „Prăvălia cu umor”) - „Fabrica de umor”, sponsorizat de compania „CELCO” (Președinte Nicolae Dușu)



Pe Dunăre‑n jos,
Pe‑un câmp ciulinos,
Cucul Norea trece,
Cu tovarăşi zece.
Nouă poeţi mari,
Dar şi marinari,
Cu‑Ananie zece,
Care‑i şi întrece.
Cu Brumă o mie,
trăgând de mistrie.
Merg cu toţi pe cale,
Se coboară‑n vale,
Pân' la Slobozia,
Unde poezia
E reprezentată
De o mândră fată.
Ei vor s-o găsească,
În zid s-o zidească,
Fiindcă prea le scrie
Bine-n poezie.
Și mai au o jale,
Cum vin ei pe cale,
C-a lor Prăvălie,
Cu umor, se știe,
Stă să se dărâme,
S-ajungă fărâme,
De n-or tranforma-o,
Până n-or vedea-o
Pe-a lor Loredană
(Tot un fel de Ană)
-n haină elegantă,
Din beton turnată,
Și-or să strige-n ton:
„Tipa e beton!”.
Iată, cum mergea,
Că-n drum ajungea,
Începând urcușu’,
Pe-un ins, Nicu Dușu,
Nu vreun ciobănaș,
Ci un patronaș
De betoane, fiare
Adezivi, mortare...
Ei, cum îl vedea,
Mări-l întreba
Să le zică-anume
Care sunt pe lume
Mai faine betoane
Pentru LoredAne.
Dușu-i asculta
și mi-i sfătuia:
De vreți s-osândiți
Și să mi-o zidiți
Pe-astă Loredana
Mai ceva ca pe-Ana,
Tre’ să folosiți
Doar ce vă dau eu:
Marfă, nu rateu,
Marfă, nu rebut,
Da-mi plătiți tribut!
Aste fiind zise,
Cucii se pornise,
Înspre Slobozie,
Cu tot cu mistrie,
Ca să construiască
Și să îmi zidească
Mândră Loredană
Și cu tot cu pană.
Dar nici n-apucară
Beton de turnară,
Doar ce-o încuie
Și li se-nmuie.
Astfel Loredana
Își luă iar pana,
Trecu Dunărea
Și veni încoa,
Să le zică una,
Să le steie mâna
Prinsă pe mistrie,
Lângă zidărie.

C-am schimbat balada?
Știu, și care-i sfada?
Cum să m-osândesc
Și să mă zidesc?
Eu sunt mama lor,
Mama cucilor,
Deci: eu i-am făcut,
Eu pot să-i omor!

Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 02 noiembrie 2018

duminică, 4 noiembrie 2018

Clubul Umoriștilor Constănțeni „Prăvălia cu umor” la a zecea aniversare. Lansare de carte „Fabrica de umor”





Constanța, 03 noiembrie 2018










O idee care s-a născut acum zece ani (chiar mai mulți), discutată la modul teoretic la o cafea pe malul mării, între patru oameni cu preocupări diferite (un inginer programator, două doctorițe și o ingineră chimistă), dar având ca numitor comun dragostea pentru literatură și umor, s-a materializat, a prins contur și s-a dezvoltat ulterior datorită multor alți oameni având aceeași pasiune. „Crazy Horse” - așa se numea localul elegant, unul dintre locurile în care Dan Norea, Simona Calllas (Dobrescu), Elia David (Alina Vald) și subsemnata au tot frământat ideea. Crazy horse, crazy people...

          Dan Norea a preluat frâiele, a făcut demersurile legale, a cooptat oameni și el știe ce-a mai făcut, astfel încât în 13 decembrie 2008, prin semnăturile a 13 membri fondatori,  a luat ființă clubul care sâmbătă, 3 noiembrie 2018, a serbat împlinirea a zece ani de existență. Zece ani în care s-au petrecut lucruri frumoase, în care CUC-ul a crescut an de an, cucii au crescut și ei, s-au înmulțit chiar, au obținut rezultate frumoase la concursurile umoristice din țară, au publicat cărți individuale sau volume colective.

          Întâlnirea de sâmbătă a avut, de fapt, două scopuri principale: sărbătorirea a zece ani de activitate și lansarea celui de-al cincilea volum colectiv intitulat „Fabrica de umor”, sponsorizat de firma „Celco” din Constanța, producător de BCA (beton celular autoclavizat), mortar, adezivi etc.

          Întâlnirea a fost prezidată de președintele Uniunii Epigramiștilor din România, distinsul umorist George Corbu, și a avut și alți invitați de onoare: umoristul Laurențiu Ghiță, redactorul-șef al revistei „Epigrama”, pe domnul director al firmei „Celco”, Ion Secăreanu, pe domnul primar al Constanței, Decebal Făgădău.

Amfitrioni au fost: Ananie Gagniuc, președinte de onoare al CUC (conform propriilor spuse: „Iată, am ajuns să am rol de oușoare, particip, dar nu mă bag), Dan Norea, președintele executiv CUC, Ion Tița-Călin, vice-președinte CUC, jurnalist, „liantul” dintre CUC și sponsorii volumelor colective și „cancelarul” Petru Brumă.

          Ion Tița-Călin a făcut prezentarea companiei Celco, aceasta fiind completată de domnul Ion Secăreanu. Primarul Făgădău a „făgădăluit” (ca urmare a cererii lui Gagniuc) ceva legat un viitor festival de umor în Constanța și a felicitat, în discursul său, atât compania Celco, cât și Clubul Umoriștilor.

          La propunerea lui Dan Norea, s-a păstrat un moment de reculegere pentru Ana Ruse (fost membru CUC, unul din cei 17 autori din „Fabrica de umor”),  trecută recent la cele veșnice.

          A urmat momentul cel mai interesant al zilei: recitalul invitaților. În ordinea intrării în scenă: Florin Alexandru, Traian Brătianu, Petru Brumă, Simona Callas, Florentina Loredana Dalian, Ananie Gagniuc, Laurențiu Ghiță, Dan Norea, Constantin Iordan, Leonte Năstase, Luminița Scarlat, Luciana Șerban, Liliana Stoica, Ligia Stemate (citind din creația Anei Ruse), Ion Ruse, Ionuț Daniel-Țucă, Marian Avramescu (caricaturistul care este și realizatorul copertei „Fabricii de umor” ca și al altor două volume colective precedente), George Corbu, Claudiu Caraiman, Claudiu Conțevici, Aurel Lăzăroiu. Momentele muzicale au fost asigurate de Laurențiu Marinescu. Caricaturiștii Leonte Năstase și Marian Avramescu au desenat tot timpul, realizând portretele-caricaturi ale cuvântătorilor.

          Trebuie remarcat faptul că acțiunea s-a bucurat de un public numeros (în jur de 150 de persoane) și receptiv care s-a delectat pe parcursul a mai bine de trei ore cu satira și umorul furnizat de „Fabrica de umor”.

          Din mass-media, am remarcat prezența doamnei Steliana Bajdechi, redactor la Radio România Constanța, care a luat scurte interviuri și a prezentat manifestarea la radio.

          Pentru marcarea momentului, s-au oferit medalii aniversare și brevete. 



          Întâlnirea s-a încheiat cu o agapă între prieteni, care a constituit un bun prilej de a rememora momentele frumoase trăite/ construite împreună, de a ne exprima impresiile și de a pune la cale alte noi frumoase năzbâtii literare/ umoristice.

          Felicitări tuturor pentru aportul la un eveniment cultural de înaltă ținută artistică!


Articol apărut în Mangalia News



Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 04 noiembrie 2018





Inițiatorii proiectului CUC: F. L. Dalian, Dan Norea și Simona Callas