Florentina Loredana Dalian

luni, 14 august 2017

Scriitori ialomițeni la Sfântu Gheorghe

Sfântu Gheorghe, 11 august 2017




În lumea asta zăpăcită, bătută-n cap de soare la 40 de grade Celsius, când cei mai mulți își expun bronzul pe plajele patriei sau ale altor patrii, unora le arde de literatură. Ce-aveți, măi? Deunăzi, făcând o remarcă ce mie mi se părea absolut firească, o prietenă care e doar pasionată de lectură (nu și truditor în ale scrisului), s-a oprit în loc și m-a diagnosticat cu aplomb: „Voi, ăștia, scriitorii, nu sunteți normali! N-aveți cum!” De acord! Doar că și voi, ăștia, cititorii, ne călcați cu grație pe urme. Ca să pricepi „nebunia” celui care scrie, trebuie să te cam așezi și tu cu capul în jos, dacă arta o cere. Cel puțin pentru perioada cât ai contact cu literatura, unghiul din care privești realitatea trebuie să fie cam același, altfel, de ce-ai mai ține o carte în mână, când s-au inventat „device”-urile care mai de care aducătoare de bucurii.
          Dar să revenim la subiect. Cui îi arde de literatură? Păi, domnului primar de Sfântu Gheorghe, Ialomița, fost prefect de județ, Mădălin Teculescu, doamnei Iuliana Piva, bibliotecar la Biblioteca comunală, doamnei manager a bibliotecii județene Ialomița și câtorva pasionați de literatură care au umplut sala bibliotecii, vineri, 11 august 2017, pe la ora 15:00, așa, când lumea numai la artă nu se gândește. Ei s-au gândit, cinste lor! Că noi, ăștia, anormalii, care am răspuns invitației onorante, nu putem spune că am avea vreun merit, ne-am făcut numai datoria de a fi prezenți acolo unde cititorii doresc să ne întâlnească. Cine sunt anormalii? În ordine alfabetică: Costel Bunoaica, Florin Ciocea, Florentina Loredana Dalian, Gheorghe Dobre, pr. Dorinel Necșulescu (iertați, părinte!) și Cătălina Stroe.
          Întâlnirea a debutat cu discursul foarte scurt al domnului primar, cu introducerea făcută de doamna manager Elena Balog și prezentarea doamnei bibliotecar, emoționată, fiind la prima sa acțiune de acest gen. Fiecare dintre scriitorii prezenți a luat cuvântul și a lecturat din creație proprie. Redactorul șef Gheorghe Dobre a prezentat revista „Helis”, pe scurt, Costel Bunoaica a citit din recenta sa carte „Autoportret în oglinda concavă” (editura „Detectiv Literar, 2017), Cătălina Stroe din „Cei șapte ani de acasă”, eu din „Domnișoara Nimeni” (editura „Eikon, 2017), iar Florin Ciocea și Gheorghe Dobre - din hârtiile din buzunar (deducem că au citit din viitoare cărți). „Vedeta” întâlnirii a fost însă o altă carte (așa cum bine a definit-o Gheorghe Dobre), superbă atât ca obiect, cât și în ceea ce privește conținutul: „O lacrimă în Bărăgan - Shitul Malu; Studiu monografic, partea I - istorie”, de părintele Dorinel Necșulescu, apărută în 2017, la editura „Star Tipp”, cu binecuvântarea Presfințitului Episcop Vincențiu. Părintele nu a insistat prea mult asupra prezentării cărții, lăsând cititorilor bucuria de a descoperi conținutul acesteia, însă ne-a spus o frumoasă poveste, ca o explicație a gândului care i-a venit de a alcătui monografia. Iar eu nu pot să nu remarc frumusețea titlului: „O lacrimă în Bărăgan”.
          În final, tânăra Alexandra Dorobanțu ne-a delectat cu muzică instrumentală, după care toți cei prezenți au avut ocazia să continue discuțiile într-un cadru mai puțin conformist și mai răcoros, adică la beci. Nu la beciul ăla la care vă gândiți (chit că, mai nou, se practică un fel de literatură pe arătură și pe acolo), ci la subsolul amenajat ca o sală de oaspeți.
          Întâmplări mici, care lasă urme mari (sau cel puțin așa ne place să credem). La această întâlnire, ne-a confirmat-o o doamnă profesoară de limba română, prezentă în public, care ne-a spus că și-a bucurat sufletul cu fiecare cuvânt rostit acolo. Pentru noi, care nu suntem normali, nu există răsplată mai mare. Vă mulțumim, domnule primar, și tuturor celor care ați făcut posibilă această stare de... normalitate. Veți spune că mă contrazic? Nu, nici vorbă! Aceasta este starea de normalitate: câțiva oameni (cu cât mai mulți, cu atât mai bine) iubitori de frumos, care se întâlnesc de dragul literaturii (ori a unei alte arte) și împărtășesc reciproc bucurii ce nu pot fi descrise ușor în cuvinte. Să facem, fiecare dintre noi, cu mijloacele care ne stau la dispoziție, acolo unde ne aflăm, ca ea să devină generală! Spre binele nostru, al tuturor.

Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 14 august 2017






duminică, 6 august 2017

Marin Preda (In memoriam)


Ziua de 5 august ne amintește de scriitorul Marin Preda, un titan al prozei românești. Personajele sale, atât de vii, par desprinse din realitatea fiecăruia dintre noi. Ne regăsim în ele deoarece pe noi, oamenii, ne definesc sentimentele, iar nu împrejurările. Întrebat, în 1968, de criticul Eugen Simion „Ce e, atunci, adevăr și ficțiune în Moromeții?”, scriitorul răspunde: „Adevărate sunt sentimentele. Ficțiuni sunt împrejurările.” 

 Foto: mai 2014, la școala din Siliștea Gumești, unde a învățat Marin Preda

marți, 25 iulie 2017

Selfie cu ploaia



„Țara arde, baba se cheaptănă”. Dar mai întâi își face selfie.

Urgia de furtună care-a făcut ravagii azi la Slobozia m-a prins în oraș. Pusesem două plicuri la poștă, intrasem pe la vreo două bănci, să-mi achit dările, apoi la magazinul „Ialomița”, pentru ceva ce nu suporta amânare: pâinea pentru mâine la câini. Nu voiam să-mi mai crape obrazul ca astăzi, când ăia, flămânzi, se uitau la mine ca la o mamă denaturată, că nu le-am dus nimic. Când eram la casă, am văzut pe geam că afară se făcuse negru deodată. Îi spun casierei: „Mai repede, vă rog, să apuc să plec până începe”. Numai bine că pân-am ieșit, începuse.

          Am multe calități (printre care și modestia), dar și un mare defect (singurul pe care mi-l recunosc): lipsa de răbdare. Lumea stătea adunată la streașină, nehotărâtă. Eu: „Dați-mi voie să trec!” Au lăsat nebuna să plece. Mașina era ceva mai încolo, dincolo de poștă. Ei, zic, dar ce, Anei lui Manole i-o fi fost mai ușor? Uitasem că aia e personaj literar și că mai avusese și motivație, pe deasupra. Copacii dansau ca niște rockeri înrăiți care se dau cu capul de scenă. Eu n-aveam decât două griji: ochelarii, pe care tocmai mi-i schimbasem de câteva zile (și nu vreau să mă gândesc câte parbrize la mașină mi-aș fi cumpărat în locul lor) și plicurile. Ochelarii i-am dat jos și i-am pus în geantă, dar plicurile nu le mai puteam scoate din cutia poștală. Mă gândeam că prin fanta aia de la cutie intră și mama ploii, cu tot cu bunică-sa. Asta e, dacă la următoarele două concursuri literare n-o să iau niciun premiu, o să dau vina pe furtună.

          Tocmai când îmi puneam întrebarea dacă e mai bine să merg pe lângă clădiri (cu riscul să se desprindă oarece și să mă nimerească) sau mai pe lângă copaci (cu riscul să mă pupe vreunul), o pancardă mare și grea, cu numele unei firme, s-a desprins și a căzut de-a stânga mea, fără să mă atingă. „E groasă”, mi-am zis și am deschis ușa primului magazin. Înăuntru, doar vânzătoarea și o clientă care-și alegea marfa. Puteam să stau acolo până trecea urgia, dar cum ziceam... răbdarea. Adică să stau așa, degeaba, într-un loc, să mă uit pe geam? Poate aș mai fi stat, dar vânzătoarea începuse să drăcuie, că se gândea că le-a picat firma, și degeaba i-am zis eu: „Doamnă, dacă-l mai chemați pe ăla, s-ar putea să ne pice și tavanu-n cap”. Așa că am zbughit-o pe ușă afară și dus-am fost. M-am urcat în mașină și am pornit. Ploaie, vânt d-ăla rău, dar încă se putea circula. Habar n-aveam că o să fie atât de prăpăd. Pe la liceul de arte mi-a picat o creangă, nu mare, pe oglinda din dreapta. Zgomotul m-a speriat și mi-a scos un țipăt scurt, dar dă-o-ncolo că s-a dus. Când am scăpat de creangă, altă problemă: mi s-a aburit geamul mașinii. Bâjbâi după dezaburire, bâjbâi după cârpă, șterg cât pot... Când mai aveam puțin până să intru în parcare, la o intersecție de străduțe, eu voiam să fac stânga, un altul cu mașina voia la dreapta (din stânga mea), iar o ditamai creanga ne bloca drumul la amândoi. Păi și ce facem, bre, stăm și ne uităm unul la altul? Cum ăla n-avea niciun gând, am deschis geamul și i-am strigat: „Dacă doriți, mă dau eu jos, să dau copacul la o parte.” Nu fusesem ironică, chiar aveam de gând, e drept că speram să coboare și el și să rezolvăm împreună problema. Dar omul s-a răzgândit, n-a mai vrut să facă dreapta, s-a tot dus înainte, astfel că mi-a eliberat cât de cât drumul. N-am încălecat decât puțin creanga. După ce am parcat, altă problemă: cobor sau rămân statuie în mașină? Se întețise și nu dădea semne de revenire. Păi bine, acum o să te-neci precum națiunea conlocuitoare la mal? „Jos din mașină!” mi-am ordonat. Ceea ce am și făcut, cu tot cu cele două sacoșe și geanta după mine. E drept că nu mai știu dacă am închis geamul mașinii, după conversația mea șoferească. Dar nici nu mă duc să văd, chiar dacă acum vremea e potolită de parcă nu s-a întâmplat nimic.

          Ultimul hop pe care-l mai aveam de trecut erau cei câțiva pași până la scara blocului. Mă indispunea copacul pe lângă care era musai să trec și care se tot dădea la mine. L-am rugat frumos: „Stai și tu să trec și, după aia, dacă ai vreun gând, n-ai decât să pici în urma mea!” Mi-am luat avânt și am trecut, cred, cu viteza mai mare decât a vântului (am aflat ulterior că a fost peste 100 Km/ h) și astfel am ajuns cu bine în casă. E drept, plouată ciuciulete, cred că n-am mai fost așa udă de la Potop. Și de bucurie că am scăpat (noroc că Dumnezeu îi rabdă și pe zmuciți), cu apa șiroind pe mine, am scos repede telefonul să mă imortalizez, așa, curcă plouată cum n-a văzut Parisul. După vreo jumătate de oră, vremea s-a potolit, ba încă a ieșit și soarele. Și mă-ntrebam, dar tot degeaba, oare de ce n-am mai avut puțină răbdare, ce mi-o fi trebuit s-o tai, că n-aveam nicio treabă importantă care să nu suporte amânare.

          După ce mi-am terminat trebăluiala prin casă și am intrat pe internet, am aflat și eu că n-a fost de glumă deloc, că au căzut mulți copaci, că au fost pagube, că o autoutilitară a fost răsturnată cu tot cu șofer... Și mai, mai să m-apuce leșinul retroactiv. Doar un lucru mai zic: Nu faceți ca mine!





FLD, Slobozia, 25 iulie 2017



Fotografii copaci: Gheorghe Dobre

luni, 24 iulie 2017

Ostrov 33



Uneori, mai vin știrile și pe ostrovu-acesta,
răzbesc pe calea apelor micile tristeți, marile dureri,
nimic nou sub soare!
Mai aflu și eu ce se mai vinde,
ce se mai cumpără, ce e la mare căutare.
Astăzi Iisus răstignit se vindea pe internet
la preț negociabil.
Nimeni nu voia să-L cumpere.
Oamenii dau parale pe pâine, pe vin,
dar nu-i interesează prefacerea lor,
cumpără lucruri de strică necesitate:
vezi bine, carne, multe tone de carne,
sare, oțet și cartofi,
uneori niscaiva iluzii, trei la preț de una.
Florile pălesc în gălețile florarilor,
cărțile putrezesc pe rafturi,
bărcile vechi, din lemn, sunt abandonate la mal.
Tot o transformare peste tot,
doar tu ai locul tău în inimă,
de parcă te-ai fi încuiat pe dinăuntru
și ai înghițit cheia.


Slobozia, 24 iulie 2017