Florentina Loredana Dalian

vineri, 15 septembrie 2017

Mircea Ionescu-Quintus - in memoriam




Mircea Ionescu-Quintus s-a mutat la Domnul, la frumoasa vârstă de 100 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!
E plin internetul de titluri care anunță „plecarea” politicianului, liberalului, parlamentarului, ministrului etc MIQ. Puțini însă știu (exceptându-i, desigur, pe confrații săi umoriști) că Mircea Ionescu-Quintus a fost și epigramist și președinte de onoare al Uniunii Epigramiștilor din România. Și dacă ceva îi va asigura „nemurirea” aici printre noi, aceea nu va fi nici calitatea de politican, de liberal, nici cea de fost ministru, ci  tocmai cea mai puțin cunoscută astăzi de cei mai mulți, și anumea cea de scriitor.


Nu l-am cunoscut personal, deși mi-aș fi dorit; nu ne-am potrivit cu prezența la festivalurile de umor (pe care eu le-am frecventat destul de rar, totuși). Dar învârtindu-mă printre cei care l-au văzut/ auzit și au fost copleșiți de spiritul său tânăr, e ca și cum l-aș fi știut. Astă iarnă, când prietenii mei constănțeni m-au vizitat, întorcându-se de la festivalul de la Mizil, printre altele mi-au vorbit, în cuvinte pline de admirație la adresa prezenței sale, despre omagierea maestrului, în avans cu vreo două luni, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani.
Mircea Ionescu-Quintus va rămâne printre noi prin ceea ce a lăsat - fără termen de expirare - în această lume. Să-l lăsăm chiar pe el să ne spună cum stă treaba cu nemurirea: 

„Nemuritorul

S-a învolburat văzduhul
Şi din morţi un bard se scoală;
Fuse moartea să-i ia duhul
Şi-a plecat cu mâna goală.”
(MIQ)

FLD, Slobozia, 15 septembrie 2017

luni, 11 septembrie 2017

Gutuile mele, candele




Era întuneric, venisem cu mama din alt sat, satul copilăriei, al bunicilor,
simțeam ca o alungare din Rai și răcoarea nopții și frunzele toamnei,
mi se spusese că trebuie să ne mutăm, că voi merge la școală,
eu suspinam după cățelul meu care rămăsese în poartă, nedumerit,
iar lumea cea nouă mi se părea mult prea mare pentru păpușile mele.

Femeia aceea străină mă luase în brațe și mă purta printr-o casă străină,
a deschis larg o ușă - ăsta-i salonul, mi-a spus.
Parfumul gutuilor a năvălit deodată peste nedumeririle mele,
am inspirat adânc, dar era întuneric și necunoscut acolo,
m-aș fi dorit la noi în polată, lângă soba arzând...

Când deodată, s-a luminat întunericul, zeci de candele au răsărit
inundându-mi privirile speriate. Erau gutuile, gutuile toamnei,
așa cum le știam și din satul meu. Mi-am zis atunci
că nu e totul pierdut, că, de vreme ce sunt gutui și în casa aceea străină,
nu poate fi chiar așa de rău. Și n-a fost.

Gutuile mele, candele luminând întunericul salonului,
au alungat balaurul, au pus un pod între lumi, iar trecerea a fost mai ușoară,
mai blândă și cu parfum de gutui.
Iar școala și ea a fost o gutuie: un fruct bun la gust, cam înecăcios uneori
și care dă să-ți rămână-n gât, de care te saturi destul de repede,
dar care face lumină în bezna minții, precum gutuile mele ca niște candele,
în salonul întunecat.

FLD, Slobozia, 10 septembrie 2017

Pictură de Nicolae Tonitza

duminică, 10 septembrie 2017

Despre școală, cu dragoste




Mâine, elevii vor începe școala. Cei mai mici dintre ei, pentru prima dată. Acest nou început îmi amintește că acum 43 de ani am pășit și eu timidă în lumea aceasta, că  „totuși, vine toamna” și ... gutuile. Până a spune ce am de zis, las două strofe din poezia lui Adrian Păunescu:



”E încă verde iarba pe coline

Și zilele nu s-au scurtat de tot

Și cineva cu-n sac în spate vine

De sus, din munți, ca de la un complot.

..................................



Cojoacele n-au coborât din poduri,

Iubirile n-au coborât din vis,

Se coc gutui în foarte multe moduri,

A le mușca e încă interzis...”



          Am intrat la școală și am urmat cursurile Școlii Generale (nr.1) în comuna Munteni-Buzău, Ialomița. Anul trecut am aflat un lucru interesant din Almanahul Comunei Munteni-Buzău, alcătuit de scriitorul George Stoian, carte ce n-a avut încă o lansare oficială (a fost doar prezentată pe scurt în cadrul Salonului anual de carte de la Biblioteca Județeană Ialomița, în noiembrie 2016) și în posesia căreia am intrat prin bunăvoința autorului.

          La paginile 142-143, sunt redate informații privind începuturile școlii în Munteni-Buzău. Din relatările unor bătrâni ai satului și din câteva documente de arhivă, se afirmă că „prima școală din Munteni-Buzău a luat ființă în anul 1884, deci la doi ani după anul de referință al înființării satului. De fapt, este prea mult să spunem că era vorba despre o școală adevărată. [...] Se afirmă că primii câțiva școlari ar fi învățat o brumă de carte într-o odaie din chiar casa învățătorului, casa lui Costache Gherășoiu. [...] Din păcate, acest prim învățător, Gherășoiu, a decedat după numai un an. După moartea sa, în 1885, învățător a fost Zamfir Pavelescu, care a improvizat o sală de clasă într-o cămăruță pe care o pusese la dispoziție un localnic - Șerban Buga (casa aceea a dispărut, în locul ei aflându-se azi locuința lui Ilie Dudu, de pe strada Duzilor).” În fapt, azi, locuința lui Ilie Dudu aparține mamei mele, cumpărată de la soția lui Ilie Dudu, Maria (tanti Marița), după ce o perioadă am stat în gazdă în casa respectivă. Iată, așadar, informația despre care vorbeam mai sus: casa noastră, casa în care am copilărit se află pe locul în care a fost improvizată - demult - prima sală de clasă din Munteni-Buzău. Te pomenești că de aia mi-o fi plăcut mie cartea!




          Dumnezeu să-i odihnească pe Ilie și Maria Dudu! Pe el nu l-am cunoscut, trecuse la Domnul înainte ca noi să ne mutăm în casa lui. Mi s-a spus că fusese notarul satului (în Almanah l-am găsit nominalizat la mai multe pagini ca fiind secretar al Primăriei). Tanti Marița, în schimb, mi-a însoțit anii copilăriei, de la cei 6 ani ai mei și a rămas cu noi (chiar și după ce casa a fost trecută în proprietatea mamei mele) până la obștecul sfârșit, la cei 83 de ani ai ei.

          Când am împlinit vârsta de școală, mama, deja stabilită în Munteni ca urmare a repartiției ca Diriginte de Poștă, a decis să mă ia de la bunici, unde copilărisem până atunci (Săveni, Ialomița) și m-a adus în Munteni. Toate amintirile mele de la vârsta aceea sunt destul de neclare și estompate, dar o imagine mi-a rămas perfect întipărită pe retină. O imagine și un miros. Îmi amintesc numai că era noapte, casa nu era luminată în toate odăile, iar tanti Marița (căreia noi îi spuneam Tanti) m-a luat în brațe și m-a plimbat să-mi arate camerele. Una singură mi-a rămas în amintire ca astăzi, e vorba de cea căreia ea îi spunea (și i-a spus astfel toată viața) „salon”. Camera aceea - am aflat ulterior - servise drept salon, adică încăperea în care se dădeau balurile, inclusiv pe vremea când găzduise niște ofițeri germani, pe timpul celui de-al doilea război mondial. Așa am aflat eu că oamenilor le ardea de bal chiar și în război!

          Când Tanti a deschis ușa salonului, cu mine în brațe, prima dată m-a izbit mirosul. Mirosul îmbătător al gutuilor. În cameră era întuneric și asta mă indispunea. Dar deodată am zărit gutuile, frumos rânduite pe masă, pe șifonier, la ferestre. Și dintr-o dată, camera s-a luminat. Lumina gutuilor și parfumul lor o făceau să pară mult mai primitoare decât o simțisem prima dată. Și-atunci mi-am zis, cu mintea mea de copil speriat, luat din mediul lui și mutat într-altul, necunoscut, că, dacă există gutui și acolo, în casa aceea străină, înseamnă că nu-i totul pierdut. Gutuile au fost liantul între lumea pe care o lăsam în urmă și cea în care tocmai intram. Gutuile, luminând ca niște candele în noapte, mi-au însoțit trecerea mea spre anii de școală, o altă lumină spre care trebuia să mă îndrept. Și astfel, trecerea a fost mai lină, mai blândă și cu miros de gutui.

          Pot spune că pentru mine, școala a fost ca o gutuie: un fruct cu miros frumos, bun la gust, cam înecăcios uneori și care are tendința de a-ți rămâne în gât, de care te saturi destul de repede, dar care are darul de a face lumină în întunericul minții, precum gutuile mele ca niște candele, în salonul întunecat.



FLD, Slobozia, 10 septembrie 2017

Ferestrele „salonului” (iunie 2017)


sâmbătă, 9 septembrie 2017

Jurnal de Bucovina


Vama, 1-3 septembrie 2017

Jurnal de risipită (58)

 



De când am fost la Suceava și Udești, în 2008, la festivalul „Eusebiu Camilar - Magda Isanos”, organizat de poeta Carmen Veronica Steiciuc, mi-am dorit să revin în acele locuri splendide, binecuvântate de Dumnezeu. A fost să fie abia peste 9 ani, cu ocazia festivalului „Umor fără frontiere în Țara de Sus” din Vama, Bucovina, organizat de Cenaclul Literar „Nectarie” Vama și revista „Surâsul Bucovinei”, reprezentate de domnii Ioan Mugurel Sasu și dr. Sorin Cotlarciuc. M-a bucurat obținerea premiului III la proză umoristică, cu atât mai mult cu cât textele le-am scris pe „ultima sută de metri”, când mai erau doar câteva zile până la termenul de trimitere. M-am bucurat și că, pe același podium cu mine, ceva mai sus, s-a aflat prietenul Ananie (Gagniuc, cine nu-l știe?) și că urma să revăd și alți umoriști de vază. Așadar, hăruiți cum suntem, și eu și Noni, ne-am trezit (adică el, că eu eram deja trează) pe același podium, la festivalul de umor de la Vama- Bucovina. Evident, Noni deasupra, că valoarea își spune cuvântul, el pe locul I așadar, eu pe III, între noi aflându-se, ca să nu ne certăm, o Violetă. Nu e Violetta la care vă gândiți și cu care v-a făcut Noni capul mare, ci alta, zisă și Urdă, n-am înțeles de ce. Am mers, el din Dobrogea lui, eu din Bărăganul meu, împreună până la Vama Sasului și-a Cotlarciucului.  Împreună însemnând cu același tren, dar la vagoane diferite. L-am recuperat în Gara de Nord, când se îndrepta spre capătul peronului, trăgând după el bagajul. Nu l-am pupat, că mai pupasem vreo doi înainte, confundându-i, din spate, cu el, și tocmai când am dat de Noni cel adevărat m-am hotărât să fiu precaută. Ne-am urcat tot în același tren și tot la vagoane diferite, el cușetă, eu clasa I. Când am coborât în Vama, spre surpriza noastră, din alt vagon a coborât Liviu Gogu, premiat și el cu locul II, dar la epigramă. Ne-a așteptat Vasile Ursachi, vechi prieten cu Noni și ce era să facă, sărmanul, ne-a luat de suflet pe toți trei, ne-a omenit, împreună cu a sa  consoartă, până la venirea orei la care organizatorii ne-au săltat, cu destinația Pensiunea „Lucan”. 

Trofee și medalii pentru invitați

Umor la Vama...

          
Cu poeta Carmen Veronica Steiciuc, director și fondator al Teatrului „Matei Vișniec” din Suceava

La Pensiunea Bianca, împreună cu epigramiștii George Corbu (București) și Gheorghe Bâlici (Chișinău) și umoristul Ananie Gagniuc (Constanța)



     Organizarea festivalului a fost la înălțime, noi, în schimb n-am fost la înălțime, deși ar fi trebuit. Adică ar fi urmat ca a doua zi să ne urcăm pe un deal, la o stână, să petrecem, dar localnicii, când au auzit că venim noi, ne-au confundat cu turcii și au dat foc la păduri, la grâne, la stâne, la ce s-a nimerit, au otrăvit fântânile și orătăniile și au fugit din calea noastră, că aflaseră pesemne că umoriștii sunt așa, cam într-o dungă și nu-i bine să te pui cu ei, că ăia-s mai răi decât hoardele otomane. Dar a fost frumos! Cei mai curajoși dintre localnici au rămas și nu s-au ascuns în păduri (ce-a mai rămas netăiat și nears) și ne-au întâmpinat cu multă căldură (căldură ce radia spre noi de la flăcările cu pricina, evident). Ne-au dat și diplome, și trofee, ne-au dat să mâncăm de-am crăpat (mulțumiri alese Pensiunii „Bianca” unde am petrecut seara, la foc și la foc încrucișat de epigrame), ne-au dat binețe și, în final ne-au dat... voie să plecăm. După ce mai întâi i-am... vămuit.         Festivitatea de premiere a avut loc la Casa de Cultură din localitate, într-o atmosferă care ne-a făcut să ne simțim cu adevărat importanți. Tot acolo, am avut ocazia să-l ascultăm pe actorul Dan Puric, într-o conferință despre a fi român, pe cantautorul Daniel Iancu, să ne amuzăm cu un grupaj de caricaturi ale caricaturistului brăilean (de talie mondială) Costel Pătrășcan și să ascultăm un minirecital de epigramă susținut de premianți și două cântece populare în interpretarea extrem de sensibilă a solistei Felicia Oblesniuc. A avut loc și lansarea cărții „Emoții. Poeme” a doamnei Liliana Felicia Axentoi. Premiile au fost înmânate de frumoasa doamnă Raluca, Miss România 2005. Pe lângă cartea doamnei Felicia, am mai primit: „Umor fără frontiere în Țara de Sus la cinci ani de mandat”,, „Seducția înțelepciunii” de Sorin Cotlarciuc, „Robinetul” de Ioan Mugurel Sasu, „Zâmbete... cu Vio și Noni” de Violetta Petre și Ananie Gagniuc și „O carte mai frumoasă nu s-a scris nicicând” de Marian Călinescu. Mulțumiri!
          M-am revăzut cu prieteni dragi, am făcut noi cunoștințe, oameni minunați cărora le mulțumesc pentru prezența lor în frumoasa lume a literaturii (în ordine aleatorie: Carmen Veronica Steiciuc, Rodica Rodean, Liviu Gogu, Laurențiu Bădicioiu, Laurențiu Ghiță, Constantin Minea, Alexandru Cățcăuan, Petru Brumă,  pe Ananie nu-l mai zic, Ion Diviza, Gheorghe Bâlici, George Corbu, Cornel Udrea, Valentin Talpalaru, Nicolae Bunduri, Claudiu Șimonați, Marian Grăjdeanu, Ioan Varlan, Liliana Todirașcu, Lucian și Firuța Perța, Emilian Marcu).  




Actorul Dan Puric și epigramistul George Corbu, Președintele UER

          Un gând special domnului Tică Lucan, un om de o energie debordantă, în ciuda celor 76 de ani, care ne-a primit la pensiunea ce-i poartă numele, care face totul singur, dar cu o bucurie imensă. De altfel, văzându-l pe dumnealui, dar și pe familia domnului Vasile Ursachi și familia de la pensiunea Bianca, mi s-a reconfirmat faptul că bucovinenii sunt de o ospitalitate aparte, știu să te primească cu brațele deschise, cu tot sufletul și cu ce au mai bun pe masă. Cinste lor și mulțumiri! Domnul Lucan a fost maistru electro, lucrând în trecut, cu echipa pe care o conducea, la electrificarea zonei. Ne spune cu justificată mândrie: „Unde intra Lucan, intra lumina.” Aleasă prețuire și recunoștință acestor eroi necunoscuți, datorită cărora noi, astăzi, ne bucurăm de binefacerile științei și tehnicii. 

Gânditoare, la Pensiunea Lucan

          Duminică dimineața același neobosit domn Lucan m-a condus la gara din Vama, de unde am luat trenul spre Suceava. Începuse să plouă mărunt, cum plouă toamna la munte, fapt ce, adăugat la nostalgia pe care mi-o dau gările, m-a cam scos din pasa de umor. În halta „Ciprian Porumbescu”, ce poartă numele ilustrului muzician, tot o paragină, tot o ruină, zidurile scorojite, acoperișul refăcut pe jumătate, betonul spart, năpădit de iarbă... Superba-i Baladă parcă plânge ruina viitoare a locurilor deopotrivă cu frumusețea lor naturală. Trenul mă leagănă pe acordurile ei și eu citesc despre scriitori români și iubirile lor și-mi aduc aminte că zădărnicie-s toate...

Halta „Ciprian Porumbescu”, prin geamul vagonului


Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 09 septembrie 2017