Florentina Loredana Dalian

duminică, 25 septembrie 2016

Tablou de toamnă





Zile tot mai scurte, rochii tot mai lungi,
un vals de toamnă sfâșie dorurile,
încă nu s-au aprins flăcările din sobă,
nici cele din inimă;
doar florile galbene privind peste gard
contrastează cu această melancolie;

în grădina pașilor nimănui
femeia a adormit legănându-se în șezlong,
visează fluturi;
poarta se întredeschide împinsă de vânt,
poftind pe alee un musafir:
toamna cu frigurile ei...


Slobozia, 24 septembrie 2016

luni, 19 septembrie 2016

Ostrov 22



S-a inundat ostrovul acesta,
de parcă ar plânge toate Cetele Îngerești
pentru noi, imperfecții pământeni,
pentru copiii nenăscuți,
pentru iubirile neisprăvite;
plouă cu spume, cu șoapte, cu lacrimi,
dar tu să nu plângi,
să nu plângi când plouă!

Slobozia, 19 septembrie 2016

sâmbătă, 17 septembrie 2016

Ostrov 21



Mi-am pus cercei de chihlimbar
să mă asortez cu toamna,
îți scriu pe o frunză ce tocmai s-a desprins,
am s-o dau vântului
odată cu gândurile mele,
am s-o dau uitării
odată cu razele dimineții;
e încă verde pe-aici,
doar pe alocuri septembrie-și picură calm rugina;
departe se-aude un tren
ce nu mai vine...

Slobozia, 17 septembrie 2016

Portret de Vasile Aionesei

vineri, 16 septembrie 2016

Luna, fată de haiduc




Mă chemă Luna. Da, așa, pur și simplu. Să nu mă întrebați ce legătură am cu satelitul natural al Pământului. Habar n-am. Sau poate am. 

Era o lună mare cum nu mai văzusem pân-atunci. Cum nici n-am mai văzut de-atunci încolo. Și nu era doar mare, ci și portocalie, mai strălucitoare ca oricând. Parcă se uita la mine și parcă râdea, parcă mă chema departe, spre necunoscut. Ori poate doar așa o vedeam eu, cum stăteam răsturnată, fericită și cu capu-n nori, în brațe la Dima haiducul. Fugise din pădure, venise cu treabă la câmpie. Și nu știu cum, din toate porțile, a nimerit-o pe-a noastră și nu știu cum din toate mândrele m-a găsit tocmai pe mine. Dar să știi că nu-mi pare rău. De-un singur lucru poate mi-a părut: c-a plecat și dus a fost. Dar cum era să-i ceri să rămână? Haiducii au viața lor care nu e viață. Nu trăiesc pentru ei, doar pentru alții. Nu-și ancorează rădăcinile în pământ, ei sunt ca nuferii, plutitori. Se duc și vin, după aia odată pleacă de nu-i mai vezi. Ei sunt precum cometele alea care trec la mai mulți ani o dată. Și, la fel ca ele, lasă o dâră, un semn ceva, o urmă a trecerii lor prin viață, pe ulița pustie pe care s-au furișat până adânc în suflet. Și luna aia atât de nefirească, de parcă și ea ar fi-nțeles că ceea ce se petrecea nu era un lucru obișnuit, de parcă și ea ar fi luat parte la sărbătoarea unirii noastre, luna aia, fată, m-a hotărât atunci pe loc, să te botez Luna. Dac-ai fi fost băiat, pesemne ți-aș fi zis Dima, după tată. 

Așa mi-a răspuns mama, singura dată când am întrebat-o de ce mă cheamă Luna. De tata n-am întrebat-o nimic. Mi se părea că unele întrebări nu trebuie puse, și chiar așa este. M-am interesat eu în stânga și-n dreapta și-am aflat de el că era un om drept, de onoare, care se războia cu nedreptățile. Dar copiii răi, profitând de confuzia care se făcea cu răufăcătorii care își găseau tot cam aceleași ascunzișuri, mă supărau în fel și chip, zicând de el ba una, ba alta. C-a făcut și c-a dres. Mult am mai plâns. Dar asta până când am înțeles că faptul de a nu-mi cunoaște tatăl prezintă chiar un mare avantaj: mi-l puteam imagina oricum, înalt, chipeș, distins, bogat, brunet, cu ochi verzi, lat în spate... Dar vocea, mai ales vocea lui era minunată în închipuire: alesesem una a unui actor pe care-l auzisem mai demult într-un film. Tare-mi plăcuse vocea lui și așa, dacă tot puteam alege eu cum să fie „necunoscutul”, am decis că aceea era vocea tatălui meu, cu care uneori mă striga „Luuuunaaaa”, un pic de parc-ar fi cântat și astfel numele meu suna a mângâiere. Mai întâi, totul se petrecea în imaginația mea, apoi, treptat, am început să-i mint pe tovarășii mei de joacă, pe colegi, să le inventez povești cu care să-i las cu gura căscată, răspunzând astfel răutăților lor de care cu timpul au cam uitat. Mai mult, de unde până-atunci mă țineau izolată, singurele dăți când interacționau cu mine fiind doar ca să-mi mai azvârle-o răutate, după ce am început să-i mint de-ngheață apele cu privire la tatăl meu, haiducul, am devenit o prezență necesară și foarte căutată, uneori chiar invidiată. În fiecare zi, îmi cereau să le spun povești haiducești. Păi, eu de unde era să le știu? Dar pentru că-mi plăcea să fiu în centrul atenției, zilnic inventam câte-o poveste pe care le-o spuneam așa cum și când voiam eu. Astfel am aflat și cine-i Sheherezada și mi-a plăcut atât de mult numele ăsta, încât am decis că, atunci când voi fi suficient de mare și de artistă, să mi-l iau ca nume de scenă. Așa-i că sună bine?  Sheherezada. Sheherezada Haiduc. Ei, știu că asocierea sună ca naiba, dar e cel puțin interesantă. Cum ar fi fost să-mi fi zis Luna? Luna Topor. C-așa mă cheamă, dacă vreți să știți. Și ăsta-i prea... din topor. Alt motiv de hlizeală pentru colegii mei. Dar i-am lăsat să se hlizească  cât vor. Deja m-am obișnuit cu statutul de vedetă și cu viitorul meu nume de artistă. Nu știu de care artistă voi fi, dar probabil una foarte bună. Cred că cel mai mult mi-ar plăcea actriță. Cu toate că, la talentul pe care-l am, profa de română zice c-am să mă fac scriitoare. Păi ce, asta-i meserie? Mai bine mă fac artistă de circ. Huța-huța la trapez, mai cazi, te mai ridici, n-ai timp să te plictisești. Uf, ce proastă sunt! Cum o să mă fac artistă? Când pleci dintr-o condiție umilă, ca a mea, nu-i chip s-ajungi prea departe. Totuși, ceva trebuie să mă fac. Și nu orice, trebuie să fie ceva ieșit din comun, ciudat ca și păcătoasa aia de lună al cărei nume îl port. Auzi la ea, că i se părea că luna o privește, că parcă-o cheamă... Bine că nu se uita la ea Muntele Găina! Cum m-ar fi chemat atunci? Și totuși, ce-am să devin? Lună - nu se mai poate, că locu-i ocupat. Aaaa, cum nu m-am gândit până-acum?! Bineînțeles c-am să mă fac... haiduc! Să n-aud vorbă! Cred că asta mi se potrivește cel mai bine. Nu-și ancorează rădăcinile în pământ, ei sunt ca nuferii, plutitori. Se duc și vin, după aia odată pleacă de nu-i mai vezi. Ei sunt precum cometele alea care trec la mai mulți ani o dată. Și, la fel ca ele, lasă o dâră, un semn ceva, o urmă a trecerii lor prin viață, pe ulița pustie pe care s-au furișat până adânc în suflet.

Slobozia, 12 septembrie 2016

joi, 15 septembrie 2016

Lumina cunoștinței - Între chimie și literatură



Jurnal de risipită






14 septembrie 2016, Ziua Crucii. După încheierea zilei de muncă, dau zor să ajung la București, unde am întâlnire cu Daniela Șontică, la Radio Trinitas, pentru o înregistrare. Strada Sfânta Ecaterina e frumoasă, precum trebuie să fi fost și Sfânta al cărei nume îl poartă. E liniște, e vegetație și parcă n-ai fi în București. Îmi spun cu regret că n-am mai fost niciodată în locul acela. Știam că ar trebui să fie și două magnolii, dar nu le-am văzut și am uitat s-o întreb pe Daniela. Admir clădirea impunătoare a Facultății de Teologie Ortodoxă, ce poartă un iz al vremurilor de altădată. Când lumea nu se grăbea, când avea timp să se oprească și să admire. Am vrut să caut magnoliile, dar am văzut biserica deschisă și am intrat să mă închin la icoane și la moaștele Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina. Când am ieșit, Daniela deja venise de la redacția „Lumina” și am pornit către studioul Radioului. 



          E un fel de acasă, nu-mi pare străin, deoarece în mașină îl ascult, uneori și pe internet, de două ori poeziile mele au zburat către ascultători de pe frecvențele sale, prin vocea doamnei Lidia Popița Stoicescu, chiar și anumite programe ale televiziunii Trinitas le urmăresc (în puținele momente când apăs butonul telecomenzii). În fine, la cererea regizorului tehnic, ne zdrobim să găsim un subtitlu emisiunii, Daniela îmi cere un termen din chimie, îi trântesc o miscibilitate ca nuca-n perete, apoi tot ea găsește formularea mai simplă. Om de presă, deh! După ce ne pozăm, începem emisiunea. Mă întreabă de una, de alta, răspund fără pregătire prealabilă, cam împiedicat și mă blochez de-a dreptul la întrebarea: „Ce formulă chimică i-ai atribui lui Dumnezeu”. Hait! La asta chiar nu m-am gândit. Bre jurnaliștilor, voi chiar pe toate vreți să le știți? În afară de Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, nu prea mai știu altă formulă pentru El. Nu mi-l imaginez nici ca pe o catenă liniară, nici ca pe una ciclică. Nah! O să mă gândesc la asta și poate-mi vine ideea în somn, ca lui Kekule, când a descoperit formula nucleului benzenic, visând un șarpe care se prinsese de coadă. Brrr, șarpe! Lasă... Citesc și o poezie, „Quo vadis?”, am ales-o că avea și ceva știință și literatură și cruce. 



          Ne luăm la revedere, eu spre casă, Daniela, din nou, spre redacție. Pe la o vreme, o ploaie bate-n geamul mașinii, și văd un superb curcubeu. Dar e pentru prima dată când l-am văzut încă de la formare, apoi cum dispare lent. Mai întâi apare culoarea roșie, difuză, ca un praf care se înalță din pământ. Încet, încet, se formează clar toată paleta ROGVAIV, apoi culorile se sting treptat, ultima vizibilă fiind tot roșul. Mă bucur ca un copil și-mi spun, în continuarea celor discutate cu Daniela: „Fă tu, omule, un curcubeu, dacă poți!” 




Așadar: „Lumina cunoștinței. Între chimie și literatură”

Radio Trinitas, vineri, 23 septembrie 2016, ora 18:30 (până la 19)

Realizator: Daniela Șontică                                


Invitat: Florentina Loredana Dalian

„Cu noi este Dumnezeu”.



Slobozia, 15 septembrie 2016