Florentina Loredana Dalian

luni, 16 ianuarie 2017

Dor de Eminescu






Duminică, 15 ianuarie 2017, după Sfânta Liturghie săvârșită la Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Slobozia, enoriașii s-au bucurat de un spectacol oferit de copiii grupului de cateheză „Speranța” al parohiei, alcătuit din elevi de diferite vârste ai Liceului de Arte „Ionel Perlea” din Slobozia.
          Spectacolul, oferit în cinstea Zilei Culturii Naționale și a zilei de naștere a poetului Mihai Eminescu, a avut loc la inițiativa părintelui Dumitru Drăghici. Elevii-artiști au încântat audiența cu un recital de poezie și muzică pe versurile poetului, condus frumos de vocea profesoarei de limba și literatura română, doamna Ecaterina Stroe care a reamintit celor prezenți momentele importante ale existenței poetului, punctând, totodată, principalele teme abordate în creația sa: credința/ religia, patriotismul, dragostea, dorul, singurătatea, copilăria etc. Pentru acest emoționant moment, copiii grupului „Speranța” s-au pregătit minuțios, atent îndrumați și coordonați de părintele Dumitru Drăghici, doamna profesoară Ecaterina Stroe și doamna profesoară de muzică Anca Duca (ambele, cadre didactice ale Liceului de Arte).
          Auditoriul a fost plăcut impresionat și, după cum mărturisea părintele în cuvântul de mulțumire adresat grupului de cateheză, nu puțini au fost cei care au recitat sau cântat împreună cu micii artiști, semn că poetul național Mihai Eminescu și-a pus o puternică amprentă spirituală asupra poporului pe care atât l-a iubit.
          Felicităm protagoniștii acestui demers și încheiem și noi scurta prezentare, cu gândul robit de una dintre cele mai duioase ziceri ale limbii române: „Sara pe deal, buciumul sună cu jale...”

Slobozia, 15 ianuarie 2017

duminică, 15 ianuarie 2017

„Pe lângă plopii fără soț”


Tulburătoare poezie. Ca și melodia care o însoțește. 

„Tu trebuia sa te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pamânt.”


miercuri, 11 ianuarie 2017

Les hommes d'antan

Gânduri dulci-amărui





Ou sont les neiges d'antan?” se întreba poetul și, uneori, ne mai întrebăm și noi, astăzi. Nu, fraților, nu aceasta e-ntrebarea, că, dacă Dumnezeu ne-ar da zăpezile de altădată, dați-mi voie să cred că cei mai mulți ne-am - scuzați! - cufuri pe noi și-n scurtă vreme am și da colțul. Întrebarea care se pune e alta: Ou sont les hommes d'antan?  Despre acești oameni de altădată am o poveste, una reală, dar care cu siguranță se regăsește în mii de alte povești asemănătoare.

          Pentru că tot se face referire zilele acestea la vifornița din 1954, atât de dramatică încât n-a putut fi uitată nici astăzi, povestea mea e chiar de atunci. Eu nu eram pe-atunci, dar mama mea era și „povestea” am auzit-o de la ea, nu doar o dată, dar și spusă direct de bunica, pe când trăia. În 1954, mama avea 5 ani și era cea mai mică din cei patru frați, cel mai mare având pe atunci 14 ani. Desigur că ei își aminteau acele vremuri cu bucuria copilului care mergea pe deasupra caselor (troienele depășiseră gardurile), care se urca cu sania pe derdelușul format în grădină și își dădea drumul de acolo. Dar, totodată, memoria a reținut și ceea ce se întâmpla cu adulții, cu acei oameni căliți, doar ieșiți dintr-un război în care numai bine nu le-a fost.

          Când a venit urgia din 1954, pe bunicul l-a prins la serviciu, la SMA, la vreo 5 Km de casă. Și, evident că n-a mai putut ajunge curând acasă. Bunica rămăsese, așadar, cu cei patru copii și cu animalele pe care le creșteau în curte. Nu telefoane, nu apă la nas, nu lemne de foc, nu nimica la îndemână, dar lopata era la locul ei, că, pe atunci, iarna nu-i prindea pe oameni nepregătiți. Și ce-a făcut bunica atunci? A dat vreun telefon, s-a dus să zbiere isteric pe la vreo televiziune, s-a miorlăit pe la gardul autorităților? Nu! Și să fi vrut, n-ar fi avut cum. Nici măcar nu și-a permis luxul să se vaite de una singură-n casă, că luxul acesta nu ți-l permiți când ai patru copii de crescut. A pus mâna pe lopată și prin nămeții ăia de doi metri a făcut o cărare spre poartă (habar n-am cum a reușit!) și una spre cotețul porcului. Ce indignată am fost când am aflat că băgaseră purceaua în casă! Cum, să domiciliezi cu porcul, cine-a mai pomenit? Abia mai târziu am înțeles că porcul ăla era hrana familiei pe mai mută vreme și, dacă l-ar fi lăsat în coteț, ar fi murit, dacă nu de frig, atunci sufocat de zăpada care-l acoperise și care continua să cadă. Pe atunci, în satul bunicilor mei, nu exista sursă de apă în curte, apa se căra de la doi kilometri, cu cobilița. Oamenii și-au tăiat cum au putut drum prin munții de zăpadă, până la fântână, căci fără apă, câtă vreme se putea trăi? Cărarea aceea era atât de îngustă, totuși, încât, dacă te întâlneai doi venind din sensuri opuse, era nasol, unul trebuia să dea înapoi. Ca să nu mai vorbim de faptul că oamenii nu umblau încălțați cu bocanci îmblăniți, de firmă, ci cu niște amărâte de opinci din piele de porc. Îmi imaginez cum ar zice bunica, râzând, cu referire la vremurile de astăzi: „Da' bine, barem, că ne-am mai încălțat. Va să zică, s'tem mai încălțați ca altădată!” Subscriu! Și întreb retoric, nu fără regret: Ou sont les hommes d'antan?


Slobozia, 11 ianuarie 2017

vineri, 6 ianuarie 2017

Ostrov 26



Viscolește, iubite,
de parcă ar smulge iubirile cu inimi cu tot
deodată cu visele spulberate prin vâltoarea zăpezii;
se-aude numai vuietul infernal
care înconjoară ostrovu-acesta,
valurile se sparg cu zgomot la țărm,
dorul se sparge și el în bucăți,
rătăcind prin lume, orfan.

Departe ești,
la o azvârlitură de infinit...

Slobozia, 06 ianuarie 2017

joi, 22 decembrie 2016

Plicul cu scris frumos




        Dar nu pot să tac. De ce-aș tăcea? Dacă atât de mult se face vorbire asupra relelor și urâtelor din astă lume, cu atât mai mult simt nevoia să vorbesc despre frumusețea și eleganța ei, atunci când o descopăr.
          Când găsesc în cutia poștală un plic cu scris elegant, caligrafic, cu adresa redactată super-îngrijit, de parcă ar fi cel puțin vreo misivă regală, știu sigur că ea vine de la unul dintre prietenii mei bărbați trecuți de 70 de ani. Mai rămâne doar să descopăr dacă ea vine de la București, Iași, Timișoara, ori Bârlad. Ieri a venit de la București. Așa îmi amintesc și eu, ca o maimuță întârziată ce sunt, că au venit Sărbătorile și pentru acești dragi prieteni ai mei dar nu și ai internetului, oameni rămași în epoca scrisului frumos de mână și a mesajelor profunde. Că pentru ei trebuie să-mi mișc partea dorsală până la o librărie, de unde să cumpăr felicitări, să le scriu și să le trimit. Și fac asta cu mare drag, doar că - așa cum ziceam - de-abia după ce unul dintre ei îmi aduce aminte.
          Pe inginerul pensionar Paul Corneliu Imbrescu l-am întâlnit o singură dată la Muzeul Național al Satului din București, cu ocazia vernisajului unei expoziții de icoane avându-l curator pe Valeriu Stoica (pictorul, iconarul, zugravul de biserici, ca să evit confuzia cu un altul mai celebru; am mai fost întrebată), vernisaj în cadrul căruia am recitat două sau trei poezii religioase de-ale mele. La sfârșitul programului artistic prezentat, domnul Imbrescu a ținut să mă felicite pentru poezia „Spovedanie” și să mă roage să i-o trimit. Din discuțiile cu însoțitorii dumnealui, am aflat că este fiul preotului Ilie Imbrescu, trecut prin pușcăriile comuniste, decedat la Aiud, la vârsta de numai 42 de ani. Numai gândul că stau lângă fiul unui martir m-a cutremurat și m-a umplut de stimă. Am primit ulterior și cartea părintelui - „V-am scris vouă, tinerilor” - din care am aflat mai multe despre scurta și trista-i trecere prin această lume, dar și despre faptul că ea n-a fost zadarnică.
          De fapt, care e subiectul? Despre eleganța unor vremuri de normalitate, despre mesajul venit dincolo de timp, despre dialogul dintre generații și despre tot ce-ar mai putea trezi în noi gingășia unui mesaj ca acesta: „... și împlinirea nemuritoarei speranțe în izbânda binelui asupra tuturor relelor! La Mulți Ani! Mântuitorul să fie mereu cu noi!” Acesta este mesajul pe care voiam să-l transmit și eu tuturor celor care mă citesc, dar pentru că mie nu mi-ar fi reușit atât de frumos, l-am citat, cu introducerea cuvenită. Da, să credem în izbânda binelui, în ciuda tuturor relelor acestei lumi!

Slobozia, 22 decembrie 2016

miercuri, 14 decembrie 2016

”Înainte de magnolii” sau ”unde sunt zăpezile de altădată?”


Mulțumesc doamnei profesoare Loredana Stan, ea însăși truditoare într-ale condeiului, pentru măiastra aplecare asupra romanului meu!




”Înainte de magnolii”, romanul Florentinei Loredana Dalian  este o pledoarie pentru iubire, în toate ipostazele sale. Iubirea creștinească, Erosul care metamorfozează ființa, iubirea ca ”lung/Prilej pentru durere”, mitul androginului în care iubirea întregește omul, sunt varii fațete ale iubirii, prezente în carte, care conferă sensibilitate și originalitate acestei opere literare. Din această perspectivă, această creație  poate fi interpretată ca  demonstrația unor afirmații citite în primul capitol, în cuvintele scrise în biletul călugărului: ”Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Și așteptăm clipa revederii în veșnicie. […] ”Dragostea nu cade niciodată.””
           
”Înainte de magnolii”, volum apărut în 2014, este al doilea roman al autoarei, după ”Scrisori netrimise”. Nucleul narativ și unele personajele sunt anticipate încă din  piesa de teatru cu același nume, din 2012, scrisă pentru participarea la  Concursul de creaţie a piesei de teatru într-un act "Mihail Sorbul"- Botoşani, la care autoarea a primit un meritoriu premiu I. Povestea de dragoste, confesiunile, reflecțiile de dinainte și după anotimpul magnoliilor înflorite, derulate pe parcursul unui act al unei piese de teatru scurt sunt augmentate modern, în 219 pagini, care îl antrenează pe cititor într-un carusel de emoții.
            Sintagma din titlu este laitmotivul romanului și devine, așa cum menționa și scriitorul Nicolae Teoharie, un spațiu-timp, un anotimp al tinereții și al candorii, al paradisului. Magnoliile, pe care personajele cărții le întâlnesc la Grădina Botanică, sunt simbolul unui timp fast, al visului de iubire ideală: ”mi se întâmplă și azi să visez că mă plimb prin Grădina Botanică, ținându-ne, pentru prima oară, de mâini”; ”mi-am dorit cu ardoare ca viața mea întreagă să se fi topit în strângerea aceea de mâini, să fie o nesfârșită plimbare mână în mână cu David, într-o noapte geroasă de iarnă, în care îmi era cald și bine ca-n plină vară.”      Magnolia este arborele protector al iubirii dintre Zorina și David,  dar și copacul fragil și solar care îi tutelează revelația efemerității iubirii dintre Zorina și Claudiu. În această ecuație a dragostei există magnoliile, prea multă iubire și prea mulți oameni așezați în paturi ale lui Procust. Destinul face ca fiecare din cele trei personaje principale ale cărții: Claudiu Teodorini, David Greceanu și Zorina Dinulescu să rezolve ecuația iubirii diferit, iar soluțiile găsite individual  să nu mai poată readuce niciodată timpul magnoliilor înflorite.
            Dorința de reîntoarcere în anotimpul magnoliilor, obsesia căutării acestui tărâm leagă un dialog intertextual cu refrenul :”Dar unde sunt zăpezile de altădată?” din ”Balada doamnelor din alte vremuri”  scrisă de  Francois Villon.
            Romanul e alcătuit din douăzeci de capitole numerotate și cu titluri sugestive care anticipează desfășurarea epică a acestora. Fiecare capitol se poate constitui într-o povestire independentă, dar, împreună,  glasurile celor trei personaje principale se reunesc pe un portativ comun, care dau unitate operei literare a Florentinei Loredanei Dalian.
            Incipitul romanului ne introduce ex abrupto în universul ficțional, fără vreo pregătire prealabilă, anticipând stilul confesiv și familiarizându-ne cu vocea dominantă a naratoarei-personaj, Zorina Dinulescu.               
            Începând cu al nouălea capitol,”Visul”, perspectiva narativă e cedată unui narator obiectiv, care narează la persoana a III-a povestea lui David, în care sunt inserate și mărturiile acestuia. Poveștile ies, rând pe rând, ca dintr-o matrioșcă, perspectiva narativă subiectivă alternează cu cea obiectivă, într-un puzzle epic, dezlegat în ultimele file ale cărții. Confesiunea lui David Greceanu este scrisă, cu litere cursive, în același stil alert, dar și reflexiv, în care se întrepătrund natural modurile de expunere și registrele stilistice.
            Din capitolul al paisprezecelea, ”Iuda”, naratorul obiectiv introduce în trama narativă și perspectiva personajului Claudiu Teodorini, prin intermediul căruia se luminează trecutul celor trei protagoniști ai poveștii de iubire. Capitolele XIV- XVI cuprind dialogul dintre Claudiu Teodorini și David Greceanu, episoade epice de mare tensiune, reprezentative pentru criza de creație, respectiv, existențială a acestora. Regăsirea celor doi la Paris, într-un spațiu neutru pentru povestea lor comună, după ani de zbucium și de fugă de trecut, declanșează revelația sensului existenței, exprimată în enunțuri simple, dar pline de miez: ”greșelile nu pot fi reparate cu aur.[…] - Da, singura cale. Calea, Adevărul și Viața…”
            Capitolul al șaptesprezecelea, ”Întoarcerea”, este, din punctul meu de vedere, momentul culminant al romanului, în care David îi anunță lui Claudiu, prietenului său vechi, transformat într-un duhovnic sui-generis, decizia de a renunța la cele lumești și de a intra în rândul monahilor. Acum este recuperată și ”vocea” Zorinei, care încearcă să înțeleagă ”testamentul” de mirean, încredințat pictorului Claudiu Teodorini. Ciclul existenței  lui David se întoarce la experiența religioasă, la căutarea lui Dumnezeu, începută în vremea înfloririi magnoliilor și întreruptă brutal de destin, identificat cu o istorie nemiloasă. Toate rătăcirile postrevoluționare ale acestui personaj: cariera de businessman și de om politic, compromisurile democrației originale, imoralitatea și cinismul prosperității sunt probe inițiatice, necesare în ultima aventură a ființei: regăsirea lui Dumnezeu, dar și căi de evadare din memoria unei iubiri trăite în epoca magnoliilor înflorite.
            Ultimul capitol, ”Părintele Serafim”, încheie rotund romanul cu revenirea la imaginea unui drum, care ne extrage din universul ficțiunii și  încheie povestea de dragoste a avocatei Zorina Dinulescu. Iubirea dintre Zorina și David, devenit acum părintele Serafim, intră în altă vârstă, în anotimpul în care magnoliile nu mai înfloresc decât în amintirile unei tinereți trăite plenar.
            Din perspectiva finalului operei, iubirea se reface, la altă dimensiune, fiecare dintre cei trei protagoniști merge pe drumul său: Claudiu alege calea artei, David pe cea mistică, iar Zorina pe cea a profesiei și a împăcării cu sine.
            Planul narativ principal al cărții Florentinei Loredana Dalian este cel al destinelor individuale sau al iubirii, dar subiectul operei epice este proiectat pe fundalul societății românești  ante și postrevoluționare. Cartea oferă o interesantă radiografie a societății românești, o lecție veritabilă de istorie, povestită neostentativ, cu lirism și emoție a evocării. Interesantă este și pătrunderea în adâncurile psihicului feminin, prin reflecțiile, confesiunile, poveștile eroinei cărții.
            Problematica religioasă, trimiterile către textele biblice, preceptele creștine, sunt niște exerciții de respirație necesare cititorului ispitit de cântecele de sirenă ale prezentului.
            Volumul câștigă și prin ironia fină, comicul neostentativ, poezia rememorărilor și crearea unor portrete de personaje care impresionează sufletul cititorului de toate vârstele.

prof. LOREDANA STAN
Slobozia, decembrie 2016