Florentina Loredana Dalian

sâmbătă, 16 martie 2019

Ostrovul așteptării - Postfață la volumul „Ostrov”



 
Pe Florentina Loredana Dalian am cunoscut-o ca prozatoare, mai întâi prin volumele de proză scurtă, mai apoi prin romanele sale. Și de fiecare dată am avut convingerea că vocea ei ar fi fost mai potrivită pentru poezie. Pentru că toate firele sale narative erau învăluite într-o melodicitate aparte și transmiteau o puternică emoție. Mai apoi am descoperit-o și ca poetă, prin intermediul primului său volum de poeme, „Domnișoara Nimeni” (editura Eikon, 2017). Și atunci mi-am dat seama că, într-adevăr, vocația sa este aceea de a spune povești, cântându-le. De aici perpetua armonie între poveste și poezie, între istorisire și cântec.
Noul volum de poeme, îmi confirmă pe deplin revelația provocată de cel dintâi. Pentru că, din nou, aceasta își delectează cititorii cu poveștile sale cântate. Fiecare poem al său, indiferent de tema abordată, spune o poveste, din care răzbate fie o învățătură anume, fie o emoție profundă. Dar ceea ce surprinde și mai mult la aceste poeme, este faptul că în ele, poeta reușește să imprime inclusiv atmosfera, cadrul intim în care poveștile au prins viață, poate mai înainte chiar de a se rostui în versuri: „Se auzeau acorduri dintr-un cântec rusesc/ și mirosea a zambile roz./ Soarele perfid/ mi s-a amestecat în vise/ punându-mi lumina în ochi/ I-am deschis./ Din oglindă,/ cu sprânceana ridicată,/ mă privea Scarlett O’Hara/ cu iubirea ei imposibilă cu tot” (Scarlett).
Ceea ce aduce nou acest volum este faptul că, de această dată, ea reușește să creeze o lume aparte, asemenea tărâmurilor acelora fermecate, din basme, locuite de animale fantastice. Este vorba despre un ostrov, pe care locuiește numai ea. Iar ființele năzdrăvane ce o însoțesc sunt cele trei virtuți principale: nădejdea, credința și dragostea, dimpreună cu fiicele lor: speranța, rugăciunea, melancolia. Pentru că, de la primul până la ultimul poem din „Ostrov”, poeta își așteaptă, își cheamă, își ademenește iubitul, în insula sa secretă, ce ar deveni, prin venirea lui, un paradis doar al lor, luându-și-L ca prieten de confidențe pe Însuși Dumnezeu, și uneori pe sfinți sau pe îngeri: „Pe ostrovu-acesta, coboară uneori/ Însuşi Dumnezeu, să mai ia pulsul lumii/ din foşnetul vreunei frunze strivite,/ din mersul nehotărât al vreunui melc.../ Din ostrovu-acesta, Apostolul Pavel/ îşi mai face uneori drum spre Damasc,/ Sfântul Petru se tânguieşte/ după al treilea cântat al cocoşilor,/ Maria-Magdalena varsă lacrimi amare,/ că L-au luat pe Domnul ei...// Pe ostrovu-acesta, bătrânii arbori dau mărturie/ că nu-i nimic nou sub soare./ Nici drumul, nici tânguitul, nici lacrima.../ nici măcar această iubire interzisă”(Ostrov 30).
„Ostrov” se înfățișează astfel ca un imn al iubirii neîmplinite, ca o simfonie a așteptării fără de sfârșit. Pentru că, până și în ultimul poem, ce pare a fi unul de bun – rămas, umbrit de deznădejde și de oboseala așteptării, poeta reușește să își lege speranța de un semn ceresc, dând astfel inimii forța necesară să nu renunțe la iubirea ei: „Îţi las gândul meu ca pe un semn de carte,/ să-l pui între două file: una cu iubire, una cu trădare,/ îţi mai rămâne o umbră pe ostrovu-acesta obosit/ prin care-au început să se precipite toate -/ de-ale primăverii, de-ale castanilor, de-ale florilor de salcâm.../ În vârful unei crengi, se iţeşte o lună nouă – semn bun!” (Ostrov 37).
Când am citit prima oară manuscrisul acestui volum m-am întrebat de ce a ales poeta să înceapă cu poemele neîncadrate în vreun ciclu anume și să lase la urmă „Ostrov”-ul, cu atât mai mult cu cât acest lung poem dă și numele volumului. Dar, recitind, mi-am dat seama că aici avem de a face cu „un mic truc”, deloc nou, dar inspirat readus în lumină de către Florentina Loredana Dalian: ea a lăsat „Ostrov”-ul la urmă tocmai pentru ca cititorul, încheind lectura volumului, să rămână cât mai mult timp sub emoția generată de acest lung poem de dragoste neîmplinită. Și să spună, poate, ca nașul de la nunta biblică din Cana Galileii: orice poet își expune mai întâi poezia cea mai de soi, apoi, când cititorul a obosit, îi oferă spre lectură și pe cele mai puțin bune; dar ea a lăsat la urmă poemele cele mai bune.
Nu vreau să spun prin aceasta că poemele din prima parte a volumului sunt mai puțin bune decât cele din „Ostrov”. Dar, unitatea tematică a acestora din urmă, le conferă o oarecare superioritate față de cele dintâi, care tind cumva să se estompeze unele pe celelalte. Pe de altă parte, poemele libere, pot fi receptate inclusiv ca o introducere la „Ostrov”, în sensul în care, prin intermediul lor, poeta își familiarizează cititorii cu universul său interior, populat de vise, de iubire, de credință, dar și de durere, de revoltă, de neputință.
Așadar, cu noul său volum de versuri, Florentina Loredana Dalian ne invită din nou în lumea ei, o lume a fragilității, a frumosului, a sufletului curat, o lume în care Dumnezeu nu a murit, ci este cât se poate de viu și de activ, rânduind toate după înțelepciunea Sa. Firește că lumea aceasta, ilustrată în poemele sale, este o lume ideală, condamnată de împietrirea mersului lucrurilor să rămână ireală. De bună seamă că nu ne este nouă dat să trăim și în realitate într-o astfel de lume. Dar, cel puțin cu sufletul și mintea, ne putem refugia în lumea din carte, când cea reală își iese din minți. Iar pentru crearea acestei lumi, se cuvine să-i mulțumim, citindu-i și chiar recitindu-i cărțile.
  
Romeo Aurelian Ilie

miercuri, 13 martie 2019

Ostrov - semnal editorial




OSTROV


Volum de poezie semnat Florentina Loredana Dalian
Apare în curând la editura „Detectiv Literar”, director Firita Carp
Coperta, Layout & DTP: Florin Dochia
Prefață/ postfață: Firita Carp/ Romeo Aurelian Ilie
text coperta IV: Daniela Şontică



Insula paradis


Puține cărți, ca aceasta căreia mă străduiesc să-i deslușesc înțelesurile încă din faza de manuscris, transmit o încântare neascunsă după vreo momeală scriitoricească, cum, trebuie să recunoaștem, se mai întâmplă uneori chiar din începuturi, și chiar cu cărțile noastre, ca să nu ne pitim după vorbe.
Traversez pagină după pagină culisându-mi atenția pe suprafața mieroasă a câte unei metafore suave, se simte că este culeasă din nectarul evident al îndelungatului exercițiu de șlefuire a cuvintelor, către mijloc mă las ca într-o lotcă purtată doar de forța visului alunecând pe un fluviu de trăiri, mă afund apoi, către final, în voluptăți de marinar, veșnicul promis al nesfârșirii albastrului, de oriunde s-ar înființa el, acest senin viguros și cuceritor.
Fac o pauză, după care revin și citesc din nou, oarecum la întâmplare, împins de fiorul curiozității. Poate găsesc ceva care să spargă silențiozitatea neverosimilei bucurii. Din experiență, știu că până la urmă o să găsesc un ,,ce" doar al acestor versuri, ale căror titluri, ritmuri și rime, unde sunt (ca în ludicul poem ,,Mâinile-au scris", în care își ia fericirea la rost în mod... fericit, dacă ați mai pomenit!), vorbesc despre un alchimist cu vechime, dificil de prins în plasa erorilor. Aproape mă bucur când mă izbesc de discordanța unor timpi, dar iluzia moare curând, la o mai atentă privire reiese clar că autoarea, Florentina Loredana Dalian, știe exact ce face. Nu deschisese decât o fantă discretă în neștiut, prin care lumina dinspre ea să tropotească înspre cititor, iar eu crezusem că atașase unui tablou superb o nepotrivită ramă...
Reluând, înțeleg că și aici vizualul cu sonorul devin pereche, adică o entitate subversivă de depuneri aluvionare triate cu har, încât acest Ostrov, cum se intitulează volumul de versuri ce-i croit cu siguranță pentru încântare, este o veritabilă insulă paradis, un perimetru al bucuriei ca sublimare a ființării, spațiu construit cu migală de bijutier și viziune de arhitect. Este un loc, între atâtea altele, în care bucuria de a trăi, de a iubi, de a cânta cu voce răsunătoare și învăluitoare veșnicia și necuprinderea dragostei domnește cu înțelepciune și în formă acaparatoare. Adică este o carte pe măsura acelora cu care cunoscuta scriitoare ialomițeană ne convinsese deja, și poate chiar mai mult!
Firiță Carp

vineri, 22 februarie 2019

Candela de veghe



Vernisajul expoziției de icoane și pictură religioasă, în Arhiepiscopia Dunării de Jos, Galați, 15 februarie 2019



         Scriam, în 2014, când pictorul Valeriu Stoica și curatorul expoziției a inițiat proiectul: „Sunt oameni care ard peste timp, ard tăcuţi, precum o candelă de veghe. Din când în când, lumina lor e adusă în atenţie de cei meniţi, la rândul lor, să ardă. O candelă de veghe a fost aprinsă şi în proiectul cultural iniţiat de pictorul bisericesc Valeriu Stoica, cel care a adunat în jurul său pictori, poeţi şi solişti.”
         Iată că, „peste timp” candela de veghe a continuat să ardă și a făcut-o în diverse centre culturale: la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, la Muzeul Județean „Ialomița”, la Chișinău și, recent, la Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos, din Galați, în data de 15 februarie 2019.
         Vernisajul a avut loc în prezența Înaltpreasfințitului Casian, Arhiepiscop al Dunării de Jos, care a adresat asistenței numeroase un cuvânt de adâncă simțire, amintind faptul că chipul lui Dumnezeu îl putem vedea în oameni și în icoane. Înalpreasfinția Sa, precum și publicul prezent (membri ai Consiliului Eparhial, oameni de cultură, cadre didactice, elevi seminarişti, preoți și credincioși din eparhie) au apreciat în mod deosebit atât lucrările de pe simeze (icoane vechi și noi, iconostase portative și peisaje cu diverse edificii, între care și locașuri de cult) ale pictorilor: Valeriu Stoica, Nicolai Nestor, Maria Iacob și Elena Borundel (primii trei prezenți la vernisaj), precum și programul artistic ce a cuprins muzică și poezie creștină, program susținut de solista Ioana Marin și de poeții: Florentina Loredana Dalian, Daniela Micu, Gheorghe Dobre și Florin Ciocea.
         Mass-media a fost reprezentată de Televiziunea „Trinitas” și ziarul „Lumina” ale Patriarhiei Române, care au semnalat evenimentul în programele de știri, respectiv în paginile ziarului.
         Încheiem cu vorbele alese, bine ticluite ale curatorului expoziției (ce rămâne deschisă până în data de 15 martie a.c.), Valeriu Stoica: „Candela de veghe este, de fapt, un pelerinaj spiritual pe o spirală verticală în lumina transcedentală dăruită cerului şi pământului într-o ardere fără sfârşit.”

Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 19 februarie 2019


(apărut ieri în ziarul „Ialomița”)
Foto: Nicolai Nestor și Arhiepiscopia Dunării de Jos
















luni, 18 februarie 2019

Generalul-soldat

În revista culturală „Leviathan”




Textul acesta este o ficțiune pornind de la fapte reale și este dedicat memoriei generalului român Nicolae Dăscălescu, cel care, pe frontul din Rusia, în cel de al doilea război mondial, a salvat viața a peste 2.000 de locuitori ai unui sat ce rămăsese izolat între fronturi, trimițînd, cu multe riscuri, ostași români încărcați cu alimente, salvându-i de la o moarte sigură prin înfometare pe locuitorii acestei așezări rusești. În onoarea lui, Moscova a tras mii de lovituri de tun, cum nu s-a tras în cinstea niciunui alt general român. Informațiile istorice utilizate în acest text au fost preluate din cartea „Generalul Nicolae Dăscălescu – sacrificiu, glorie și supliciu”, editura Militară, București 2014, scrisă de Nicolae Dăscălescu, al cărui bunic a fost fratele generalului.

          Vântul sufla năprasnic din toate părțile. Ciorile se roteau croncănind, amenințare neagră peste câmpul uscat, prevestind toamna, sărăcia și moartea. Nu-i plăcuseră niciodată, încă de copil ura ciorile, fără să-i fi făcut nimic. Când vedea câte una cu o nucă furată în plisc, intuia, simțind-o ca pe o apăsare, apropierea toamnei, cu frigurile ei, cu tristețile și cu începutul școlii. Nu-i vorbă, îi plăcuse la școală. Dar venirea toamnei parcă rupea ceva din ființă, parcă lua ceva pentru totdeauna, ceva ce nu-ți mai restituia niciodată: poate bucuria soarelui, poate o iubire de-o vară, o bucată din viața ta care nu se va mai întoarce nicicând înapoi.
          Și războiul ăsta, cine să-l mai înțeleagă? Mi-a plăcut să fiu militar, ce mai sacrificii am făcut pentru asta! Cât m-am chinuit cu meditațiile date la matematică în liceu, ca să-mi pot economisi bani pentru „taxa de cal” de la Școala de Artilerie! Visam să fiu erou. Mă înnebunise citatul ăla care zicea că eroii sunt pentru neam ceea ce sunt profeții pentru religie și sfinții pentru biserică. Mă vedeam un mic sfânt, păcătosul de mine! Eh, sfânt n-am fost, dar credința în Dumnezeu m-a ajutat să scap cu viață de peste o sută de ori. Puteam să fiu și eu unul din cei care hrănesc acum ciorile astea hulpave.
          Generalul Nicolae Dăscălescu, cel căruia soldații îi spuneau „Generalul nostru”, „Tata Dăscălescu” sau „Generalul-soldat”, plecase cu noaptea-n cap, îmbrăcat în haine simple de ostaș peste care azvârlise o foaie de cort în trei colțuri, având asupra sa harnașamentul obișnuit pentru mărșăluire; plecase nu ca să inspecteze frontul, ci pentru a merge cât mai mult, până ce-l lăsau puterile, cu scopul de a testa cât poate să reziste un infanterist.
          Știm să le cerem cât mai mult, îi forțăm să meargă flămânzi, prost îmbrăcați și încălțați, cu toate dorurile-n desagă, dar nu ne punem întrebarea cât oare poate să reziste un biet om (unii sunt atât de tineri, doar săriți din copilărie), cât poate să reziste mergând, cu moartea suflându-i în ceafă. În fine, astăzi voi afla. Tot așa, în Căciuleștiul meu natal, mă uimeam de cât pot munci oamenii bătuți de soare în cap. Și tot astfel mi-am încercat o dată rezistența. De-abia atunci am înțeles ce grea e munca ogorului și am știut să apreciez mai bine ceea ce făceau. Nu putem forța limitele altora, fără să le testăm pe noi înșine.
          Gândurile i se-amestecau cu palele dușmănoase de vânt, frigul venea în valuri, trecând prin foaia de cort și prin postavul hainelor, șfichiuindu-i trupul de altfel greu încercat. Mergea în pas de marș, nevoind să slăbească ritmul. Din când în când, consulta ceasul de mână, ca să verifice cum stă cu timpul. Timpul are, în război, altă dimensiune, altă curgere, și asta depinde mult de ceea ce faci. Acum, în marș, parcă ieșise din timp, parcă era în altă dimensiune, ori poate nu-l mai percepea. Nu-și luase pe nimeni alături, nu-i plăcea să umble cu alaiuri. Se înfățișa deodată în preajma oamenilor din subordine și i-ar fi ajutat pe toți. Uneori o făcea doar cu sfaturi.
          Odată, apăruse în postul de comandă al unui regiment amplasat în niște tufe de fagi și, privind cu milă către soldați, îi spusese comandantului: „Măi băieți, lăsați oamenii ușor, nu-i prăpădiți de tot! Aveți grijă de ei și ocrotiți-i cât puteți! Cine să-i apere, dacă nu voi? Ei se uită la voi ca la Dumnezeul lor.” Un singur caz asemănător mai consemnează istoria războaielor: acela al generalului rus Kutuzov. Reclamat Țarului că nu urmărește cu energie întreaga armată napoleoniană aflată în retragerea dezastruoasă din 1812, el, calm, sfătos, se justifică astfel: „La ce bun să mai jertfesc oamenii, când inamicul bătut se retrage? Sunt și ei oameni, sunt destul de pedepsiți prin gerul și lipsurile ce le îndură. Au și ei familiile lor care-i așteaptă. Să-i lăsăm să părăsească cât mai repede Rusia. Ei nu au nicio vină că ne-au atacat.”  Se gândea uneori la el, cu admirație pentru strategia sa militară ridicată la rang de artă, dar mai ales pentru omenia sa.
          E ușor să fii omenos în vreme de pace. Adevărata omenie se testează în război, în lupta cu inamicul, cu lipsurile, cu vălmășagul din conștiința ta.
          Încă nu obosise. Mai avea de mărșăluit, nu voia să se oprească. În fața ochilor i se ivi o așezare, un sat părând să aibă ca la vreo 2.000 de locuitori. Era plin de bătrâni, copii și femei – tristețea așezărilor în vreme de război. Satul rămăsese izolat între cele două fronturi, iar locuitorii lui riscau să moară prin înfometare. Pe nimeni nu mai interesa, nimeni nu părea să-și mai aducă aminte de bietele victime lăsate în voia lui Dumnezeu. Ochișorii copiilor iviți pe la porți, aproape goi și cu foamea citindu-li-se pe față, îl determinară să ia decizia pe loc: le va trimite, cu orice risc, mâncare și medicamente acestor nefericiți – civili nevinovați sau poate „vinovați” doar fiindcă erau ai armatei dușmane. „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc!” Grea poruncă! El crescuse cu Evanghelia. Înainte de a se desăvârși în știința războiului, primise învățăturile sfinte ale Domnului Iisus Hristos și nu se mai putea dezice de ele. Războaiele vor trece, oamenii sunt și ei atât de trecători, „ Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. „Nu vă adunați comori pe pământ unde moliile și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci vă adunați comori în cer unde furii nu le sapă și le fură. Că unde este comoara voastră acolo va fi și inima voastră”.
Da... Ce folos războiul ăsta câștigat, dacă „dincolo” vei purta povara ochilor acestora care te privesc cu teamă ascunși la ferestre ori dincolo de gard? Și chiar și „aici”, vei mai putea trăi cu amintirea lor toată viața, dacă îi vei lăsa să piară lent, prin înfometare? Vor putea șterge toate decorațiile pe care le vei primi zâmbetul acestui copil desculț care, fără să știe că tu ești inamic ori măcar ce-i ăla, a venit la tine ca la un prieten și ți-a întins o jucărie din cârpă – bunul lui cel mai de preț - gândind că ți-ar face plăcere să te joci și tu cu ea?
Doamne, cât seamănă satul ăsta cu cel al copilăriei mele! Uite, aș putea zice că bătrânii aceia ce par sfârșiți, stând pe o bancă în curte, sunt tatăl meu și mama mea. Că tânăra care întinde niște rufe jerpelite pe sârmă e sora mea. Și – de ce nu – că toți acești copii ieșiți pe la porți, înfruntând vântul dușmănos de octombrie, foamea și sărăcia, sunt chiar... copiii mei nenăscuți. Copiii pe care aș fi putut să-i am, dacă aș fi dus și eu o viață de om normal. Dar ce mai e normalitatea în ziua de azi? Unde să te refugiezi de-atâta amărăciune?
„Nu uitați pe flămând, pe însetat, pe străin, pe gol, pe bolnav și pe cel din închisoare, pe orfan, pe văduvă și pe sărac!”
Dacă Dumnezeu mi i-a scos mie în cale și nu altuciva, înseamnă că eu și nu altcineva va trebui să am grijă de ei. Și o voi face. Atât cât voi putea.... Și cine știe? Poate că cineva, acolo, în țara mea, va avea grijă și de ai mei: de părinți, de surori, de toți copiii satului și de nenăscuții mei copii...
Notase asta în jurnal, frânt de oboseală după marșul impus, pe care-l făcuse până târziu în noapte, făcu rugăciunea, stinse lumina și, înainte de a adormi, se gândi – ca de fiecare dată – la o lume mai bună, fără războaie, fără foamete, fără ucideri, o lume după rânduiala lui Dumnezeu, o lume în care credea și pe care o spera, chiar dacă știa că probabil el n-o s-o mai apuce...

Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 23 septembrie 2018 

Textul a fost distins cu mențiune la concursul literar organizat de Ambasada Federației Ruse în România (etapa a 2-a, premierea 15 octombrie 2018) și cu premiul I la concursul „O patrie, un gând, un singur simțământ”, organizat de Asociația Culturală „Juan Ramon Jimenez și Lucian Blaga, împreună cu  Asociația hispano-română „Salva” din Madrid, premierea în Alba Iulia, 29 noiembrie 2018, în prag de Centenar.