Florentina Loredana Dalian

sâmbătă, 21 iulie 2018

Pe urmele înfăptuitorilor Unirii


6-9 iulie 2018


Slobozia-Posada-Brașov-Sâmbăta de Sus-Sibiu-Sebeș-Alba Iulia-Turda-Tărgoviște-Slobozia







În mințile oamenilor se nasc idei. Idei mai mici, idei mai mari, idei grandioase. Unele sunt duse la îndeplinire, altele rămân la stadiul la care s-au născut. Dar noi, acum, ne ocupăm de ceea ce s-a înfăptuit, cu trudă, cu efort comun, cu multă voință și dăruire. Una dintre aceste idei s-a materializat în proiectul cultural-educativ intitulat „Pe urmele înfăptuitorilor Unirii”, organizat, la inițiativa părintelui Dumitru Drăghici, de Asociația „Din inimă pentru aproapele”, sponsorizat de oameni generoși pe care îi vom aminti în final și ai cărei beneficiari au fost copiii membri ai grupului de cateheză „Speranța” al parohiei „Cuza Vodă”, elevi ai Liceului de Arte „Ionel Perlea” și ai Scolii Generale nr. 2 „Sfântul Andrei”, arondată parohiei. 


          Au fost patru zile de îmbogățire spirituală și intelectuală, în care s-au „predat” adevărate lecții „pe viu” de istorie, geografie, religie, literatură și nu numai. Am avut bucuria de a participa la acest proiect, din partea Asociației și am rămas cu ferma convingere că acesta e cel mai bun mod de a face educație tinerei generații, într-o manieră deloc plictisitoare, ci, dimpotrivă, chiar distractivă și plăcută, deși serioasă în același timp.

          Voi puncta pe scurt momentele acestui periplu, invitând cititorii să urmărească pe youtube cele 4 filmulețe (de 12-14 minute fiecare) sub genericul „Pe urmele înfăptuitorilor Unirii”, filme care vorbesc mult mai grăitor (atât prin comentarii, cât și prin imagini și înregistrări video) despre succesul deplin al proiectului. 


          Muzeul cinegetic Posada. În drum spre el, unul dintre elevi ne-a făcut rezumatul bătăliei de la Posada. La muzeu, sub atenta îndrumare a ghidului, am aflat lucruri interesante despre păsări și animale, expuse care împăiate, care jupuite sau descornorate, am văzut arme de vânătoare, trofee, medalii și diplome. Am aflat cu mândrie  că suntem pe primul loc la... „coarne”. Mi-a atras în mod deosebit atenția „colțul” dedicat scriitorului Mihail Sadoveanu, despre care se știe că a fost un pasionat vânător. Cărți aparținând scriitorului, un birou, un joc de șah, scaune, arme și chiar un permis de vânătoare, alte mărunte obiecte care poartă amprenta unuia dintre cei mai de seamă prozatori români. Pentru cei mai mici, spații amenajate ca un cadru natural cu personaje de poveste. Într-una din camere, ne-au întâmpinat Scufița Roșie, lupul, dar și vigilentul vânător. Alte ciudățenii, precum scaune cu picioare din... picioare de elefant. Iubesc animalele, deci nu iubesc vânătoarea. Dar dacă aceasta tot trebuie să existe (pentru necesitățile de hrană, nu pentru satisfacerea unei plăceri bolnăvicioase), atunci să fie precum am citit pe o inscripție în muzeu: „Dacă voim ca vânătoarea să aducă unei țări foloase reale pe teren economic, ar trebui să se îndeletnicească cu ea numai adevărații vânători, care în creatură respectă pe Creator. Cine o consideră numai ca un sport de tragere, lucrează în sens contrariu, și mai bine ar sta acasă sau și-ar satisface pasiunea pe câmpul de tragere.” (Ferdinand I - Regele României Mari). 





          Muzeul „Prima școală românească” de pe lângă biserica „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului. Un obiectiv care te încântă și uimește totodată, prin istoricul depănat cu farmec și pasiune de părintele Vasile Oltean, directorul instituției, cât și prin multitudinea de documente unicat de importanță istorică și religioasă majoră. Doar câteva vorbe, împreună cu îndemnul de a merge neapărat acolo în vizită, în documentare, spre delectarea spiritului și spre întărirea sentimentului partiotic. Școala a fost înființată în anul 1495, când s-a zidit și sfânta biserică, funcționând, de fapt, așa cum funcționau primele școli: pe lângă biserici. Tot acolo se află și prima tiparniță, diaconul Coresi tipărind, între anii 1556 și 1588 primele cărți de circulație în limba română. Este aproape incredibil câtă muncă, răbdare și cât timp necesita tipărirea unui cărți cu mijloacele de atunci. Unul dintre dascălii școlii a fost Anton Pann. Tot acolo se mai află: steagul lui Mihai Viteazul de la Alba-Iulia, harta Daciei antice întocmită de Augustus Treboniu Laurian în anul 1868, partitura operetei „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu, o serie de biblii, printre care și Biblia tradusă la Paris de Ion Heliade Rădulescu și multe alte valori care stau la baza culturii naționale. La fel de interesant e și modul în care au fost descoperite, după mulți ani, ele fiind ascunse în podul bisericii pe vremea când sinistrul personaj Ana Pauker ordonase arderea lor. Am stat în băncile de odinioară, ni s-au prezentat instrumentele cu care se făcea carte pe vremea aceea (inclusiv teribilul „Sfântul Nicolae”, aducător de corecții, dar noi am fost cuminți, n-a fost nevoie ca domnul ghid să-l folosească), tipografia lui Coresi și modul de funcționare a acesteia, am ascultat poveștile pline de tâlc și încărcate de istorie ale părintelui Oltean iar, la final, am cântat cântece patriotice, fapt care s-a petrecut aproape în toate locurile în care am fost (și nu doar patriotice, ci și religioase și folclorice).

          Am fost, apoi, oaspeții parohiei „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Brașov și ai familiei părintelui Mircea Adam, fost coleg de Seminar Teologic cu părintele Drăghici, familie care ne-a oferit o masă copioasă, într-o atmosferă idilică din curtea casei. 






          
 La finalul zilei, am purces la Sâmbăta de Sus unde ne-am cazat la pensiunea „Emma”, urmând să ne continuăm periplul a doua zi.

          Mănăstirea „Brâncoveanu”, Sâmbăta de Sus. Am plecat încolonați, cu cântec, mănăstirea fiind în apropierea pensiunii. Am adus cântare Maicii Domnului, ne-am rugat, am vizitat muzeul mănăstirii și am aflat despre istoricul acestei ctitorii a Sfântului Constantin Brâncoveanu. Ne-am continuat ziua cu o plimbare prin Sibiu și un scurt popas (pentru masă) la Sebeș, după care am mers să vizităm un important obiectiv istoric, având o importanță majoră în realizarea Unirii...



          Cetatea „Alba Carolina” și Catedrala Încoronării din Alba Iulia. Am parcurs traseul celor trei fortificaţii: Muzeul Naţional al Unirii, Catedrala Romano-Catolică şi Catedrala (Ortodoxă) Reîntregirii, am intrat prin poarta pe care au intrat Regele Ferdinand şi Regina Maria la încoronare, am adus un omagiu la Obeliscul ridicat în memoria lui Horea, Cloșca și Crișan. Ca și alte dăți când am văzut-o, m-a impresionat în mod deosebit cetatea, atât de durabilă, atât de solid şi inteligent construită. Un domn istoric pe care l-am avut ghid mai demult ne supusese că aceasta nu a fost atacată niciodată. Era, pur şi simplu, dezarmantă pentru orice potenţial cotropitor.

Copiii și-au găsit de joacă în jurul unei machete, am intrat și eu în jocul lor și m-am folosit de prilej pentru a le vorbi despre biblioteca Batthyaneum, pe care am avut privilegiul extraordinar de a o vizita în anul 2014, cu ocazia unui festival literar-umoristic. Biblioteca este o adevărată bijuterie, aş zice chiar fortăreaţă, având în vedere că accesul în interior este permis doar cu acordul special al Bibliotecii Naţionale. A fost înfiinţată în 1798, în clădirea fostei biserici trinitariene, la iniţiativa Episcopului romano-catolic Bathyany, fondul-tezaur fiind constituit din colecţia privată a acestuia, de 18000 de unităţi bibliografice, tipărituri şi manuscrise datate începând cu secolul al IX-lea. Nici n-am crezut că avem aşa ceva în ţară! Sumedenie de manuscrise vechi şi care mai de care mai interesante. Între toate acestea, tronează celebrul Codex Auraeus (Evangheliarul de la Lorsch, Germania). De fapt, la Alba Iulia, se află prima parte a acestuia, mai exact Evangheliile lui Matei şi Marcu, cealaltă jumătate (Evangheliile după Luca şi Ioan) aflându-se în proprietatea Bibliotecii Apostolice Vatican din Roma. Atunci am văzut o copie a jumătăţii din România (originalul se află tot aici, dar nu se arată oricui şi nu se umblă cu el oricum), adevărată bijuterie editorială. Tot acolo, există și o carte rară, foarte veche – „Oraţio Dominica”  - conţinând rugăciunea „Tatăl nostru” în 100 de limbi şi dialecte. Impresionant este şi muzeul, cu piese restaurate scoase din mormintele unor principi din Transilvania. Poate, cu altă ocazie, le vom vizita și noi, grupul „Speranța”.

Până una alta, impresionăm asistența, adunată ad-hoc, prin cântecele interpretate cu măiestrie. Oamenii aplaudă, strigă „Bravo!”, filmează, bucurându-se de un moment muzical neașteptat.

Seara am încheiat-o la Turda, unde ne-a cam plouat, dar nu ne-am supărat, întrucât surprizele zilei următoare aveau să ne încânte iar și iar.







Salina Turda. Ne-am umplut de sare și de beneficiile acesteia, am coborât o mie de trepte, am primit explicații despre modul în care se extrăgea sarea în trecut, utilajul principal fiind crivacul, acționat de patru cai. În această salină nu s-a lucrat cu ocnași, ci cu salariați. Mă întreb cât o fi fost salariul, eu nu cred c-aș fi lucrat nici pentru greutatea în aur a sării extrase. Bine că s-a închis în anii 30, deși mă întreb de ce n-am putea-o exploata în continuare cu mijloace moderne,  că sare e cât cuprinde. Lacul format datorită fenomenului de condensare, adânc de 6-8 metri, e negru și înfricoșător. Totuși, unii se plimbă pe acolo cu barca. Te poți da și în roata mare, sunt și alte posibilități de agrement (biliard, ping-pong), dar mai important decât toate mi se pare faptul că te poți bucura de beneficiile pentru sănătate. Am văzut și „scara bogaților”, cea pe care urcau oficialitățile, și altarul în care se slujea de sărbători, salina fiind „dotată”, în trecut,  cu preot. Copiii și-au ascultat ecoul, care e cu atât mai puternic cu cât cuvântul strigat e mai scurt și vocile sunt mai multe. 





Mormântul lui Mihai Viteazul și mănăstirea „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Nu, nici ploaia nu ne-a împiedicat să aducem un omagiu Domnitorului Mihai Viteazul, la mormântul simbolic al acestuia, pe locul unde a fost decapitat. În cinstea lui, s-a construit biserica, proaspăt pictată, unde am avut bucuria să intrăm cu două săptămâni înainte de sfințire, însoțiți de o măicuță care ne-a oferit explicații. „Și afară plouă, plouă...” dar noi nu ne lăsăm, mergem la Miercurea Băii să luăm masa, apoi la cazare în Râmicu Vâlcea, la pensiunea „Relax”. Aici, fiind ultima seară petrecută împreună, am avut petrecerea de la revedere. 


Arhiepiscopia Târgoviștei. Dimineața celei de-a patra zi ne-a oferit bucuria și onoarea de fi primiți la Arhiepiscopia Târgovitei de Înaltpreasfințitul Nifon, primul Episcop al Sloboziei și Călărașilor, care a rememorat cu nostalgie momentele petrecute la Slobozia în această calitate. De acolo ne-am continuat drumul la Mănăstirea Dealu, unde se află înmormântat capul Domnitorului Mihai Viteazul. După scurta lecție privind istoricul mănăstirii și vizitarea acesteia, stăreția a oferit tuturor pelerinilor masa de prânz, iar copiilor - un ou Kinder, ca supliment. 




Astfel, mai „bogați”, mai frumoși, mai luminoși, ne-am întors către case, purtând în inimi locuri și oameni, de azi și de ieri, pe urmele cărora am călcat cu mândria de a fi români. Se cuvin alese mulțumiri sponsorilor acestei minunate excursii pe urmele înfăptuitorilor Unirii și tuturor celor care au pus umărul, într-un fel sau altul, la realizarea ei: domnul inginer Mitru Crișan, administratorul firmei TELETEXT din Slobozia - sponsorul principal, firmelor: DARI MAN Slobozia, SAM GPL Slobozia, LOTERIA Amara, PANDRO PROD Slobozia și Asociației „E PLURIBUS UNUM”. Mulțumim, de asemenea, șoferului nostru, domnul Marius Marian Manole care ne-a purtat frumos pe drumurile patriei.

Din partea Asociației „Din Inimă pentru aproapele”, au avut grijă de bunul mers al lucrurilor: pr. Dumitru Drăghici, arhid. Nicușor Silviu Dascălu, doamnele Ecaterina Stroe (profesorul îndrumător), Georgica Drăghici, Daniela Furtună, Ludmila Marina Dascălu, Georgica Stanciu și subsemnata. 



Notă: Acest proiect a fost gândit încă de anul trecut, cu speranța că va fi susținut financiar de Consiliul Județean. Din păcate, procedura instituției prevede ca banii să fie decontați la sfârșit („la vară, neică!”), astfel încât a fost imposibilă realizarea lui. În concluzie, C.J-ul nu pare interesat de educația tinerei generații, de conștientizarea de către aceasta a valorii morale, intelectuale și patriotice a înaintașilor noștri. Mi-aș dori să nu am dreptate, iar viitoarele fapte să mă contrazică. Sau măcar să nu mai văd steaguri fluturate artistic și insigne cu „România 100”, ca să arătăm cât ne pasă de Unire, de Țară și de Neam. Noroc că mai există în țara asta și Oameni cărora le pasă!





Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 19-20 iulie 2018

Filmele pot fi vizionate la link-urile de mai jos: 
https://www.youtube.com/watch?v=CEO81-0S33w&feature=share
https://www.youtube.com/watch?v=kr58TSal99Y&feature=share
https://www.youtube.com/watch?v=05wVfikmlXk&feature=share
https://www.youtube.com/watch?v=mdvLvpaGXHo&feature=share


marți, 17 iulie 2018

„Vina zilnică a frumuseții”


Selecție de poezie feminină, într-un volum apărut la editura „Art Creativ”, București, 2018, îngrijit de prof. Daniela Toma, directorul editurii.
„Asediul cuvintelor” și „Dorință”, două poezii mai vechi pe care le-am considerat oarecum la temă.
Există o vină a frumuseții? Da, probabil că da...




miercuri, 4 iulie 2018

Munteni-Buzău, poveste fără sfârșit*





Lunca. Pe vremea copilăriei, nici nu realizam câtă bogăție mi-a oferit comuna Munteni-Buzău, cu lunca ei care se sfârșea departe, acolo unde începea orzul, pe care zburdam cât ținea ziua (exceptând momentele când eram la școală sau când învățam), cu lacul „de peste vale”, pe care veneam patinând, ori dându-ne pe gheață așezați pe ghiozdanele transformate ad-hoc în sănii. Munteni-Buzău – cu oameni harnici, așezați, săritori, credincioși, satul „cu cruci la fiecare colț de stradă” (cum s-a exprimat dirigintele meu din liceu, atunci când am spus de unde vin).
Iată, acum, lunca noastră transformată într-un modern stadion, pregătit de sărbătoare în 30 iunie 2018, așteptându-șii fiii, care mai tineri, care mai vârsnici, unii venind din sat, alții de pe la oraș, mai de aproape, ori mai de departe, dar dornici să se întâlnească, să-și amintească, să-și felicite sărbătoritul. 





Nea Ghiță. Așa-l știe lumea, iar el nu se supără. Deși e nonagenar, deși mulți din cei care i se adresează astăzi „se încălțau cu fesul pe dos” când el conducea C.A.P.-ul din Munteni (prietenia româno-chineză). N-am auzit pe nimeni spunându-i, pe vremuri, „tovarășul Ghiță”, nici, mai în zilele noastre, domnindu-l, după obicei. Nea Ghiță, zis așa simplu, este un simbol pentru comună, un model pentru generațiile mai tinere, aproape o legendă vie. După intensitatea aplauzelor și aclamațiilor s-a văzut și că oamenii l-au iubit. Căci nu-i suficient să fii „cineva”, să fi făcut destule lucruri bune, ca oamenii să te și aprecieze, să-ți recunoască meritele și să te iubească. Ca o încununare a meritelor sale, atât în calitatea deținută de președinte de C.A.P, cât și în cea de președinte al echipei de fotbal „Victoria Munteni-Buzău”, de cândva și de mai ieri, echipă care a avut chiar onoarea de a juca în divizia C, Primăria comunei și Consiliul Local au acordat domnului Gheorghe Ghiță (nu-i altul, tot de Nea Ghiță-i vorba) titlul de Cetățean de Onoare, într-o ceremonie care a avut loc pe stadion, acolo unde lui i-a plăcut mai mult. 





Fotbalul. Au ținut să-i fie alături la acest eveniment echipele de fotbal de ieri și de azi, astfel că întâlnirea a debutat cu un meci „old-boys”, adică foști jucători ai celor două echipe care au reprezentat comuna de-a lungul timpului: „Unirea” și mai cunoscuta „Victoria-Munteni-Buzău”. „Băieții”, trecuți de 50 de ani, unii chiar de 60, s-au descurcat admirabil. Chiar și mie, care nu iubesc fotbalul (nu daaați!) mi-a plăcut să urmăresc meciul. Asta poate și pentru că aveam în teren câțiva foști colegi de școală sau numai de joacă, din copilărie. Că meciul s-a terminat cu 4-0 n-are nicio importanță, nici măcar a cui a fost victoria, căci s-a jucat pentru spectacol și în cinstea lui Nea Ghiță. În teren s-a aflat chiar și o familie: fotbalistul Mihai Ene, tată, fiica acestuia – Andreea Ene, arbitru la centru (care l-a și taxat pe domnul tată cu un cartonaș galben, bravo ei!) și fiul, Laur Ene, portar. Arbitri de tușă au fost tot două tinere: Raluca și Maria, prietenele Andreei.
La final au intrat în teren și „young-boys”, generația de astăzi. Alt ritm, altă vibrație. Dar nici măcar asta nu e important. 






Poveste fără sfârșit. Important este că acest frumos eveniment a dat prilejul mai multor generații să se (re)întâlnească, să se adune pentru un scop comun, să se bucure împreună. Totul a decurs într-o atmosferă curată, elegantă, prietenoasă, nicidecum „de stadion”. Numai vorbe bune, muzică, aplauze, urale și bucurie.  Și m-am gândit că, dacă asta ar fi atmosfera stadioanelor de obicei, mai că m-aș încumeta și eu să merg mai des.
La ceremonia de acordare a titlului de cetățean de onoare, au luat cuvântul câțiva vorbitori, printre care m-am aflat și eu, scriitorul Titi Damian, venit de la Urziceni, special pentru asta, domnii Toader Vasile, Ion Paraschiv și Gheorghe Soare. Domnul Primar Florin Stan a cuvântat, cum îi e obiceiul, foarte scurt și la obiect, dumnealui fiind dintre cei (rara avis!) care preferă să facă, în loc să vorbească.
Mai, mai să ne prindă ploaia, dar parcă și timpul a ținut cu oamenii din Munteni-Buzău, de-abia când ne-am împrăștiat au început să vină câteva picături. Dar a fost timp ca toată lumea să-i cânte sărbătoritului „Mulți ani trăiască”.
Pentru mine, prezența la acest eveniment a însemnat și bucuria și emoția revederii unor foști colegi (cu unii, nu mă mai văzusem de la 14 ani, când am terminat școala generală, cu alții, mult prea rar): Nelu Dumitru, Mariana Stoica (Diaconescu), Gelu Dobre, Costel Moise (Gelu și Costel au și jucat fotbal la old-boys), Lili Anton și alții pe care-i rog să mă scuze, dacă îi voi fi uitat aici. Dar îi port în suflet, așa cum ne purtăm copilăria. 





Discoteca.
Nu s-a terminat aici, seara, începând cu ora 22:00 și până spre dimineață, nostalgicii anilor 80 au avut ocazia de a se revedea la „megadiscoteca” anilor 80. S-a ascultat muzica acelor ani, s-a dansat, cei de o anumită vârstă au venit și cu fiii/ fiicele lor – generația în jurul vârstei de 20 de ani - și au sfârșit prin a se încinge la horă. Îmi exprim marele regret de a nu fi putut fi prezentă la discotecă, motive personale m-au împiedicat, dar promit să nu mai absentez cu prima ocazie. Informațiile despre discotecă le am din relatările celor prezenți.
A doua zi, de dimineață, 15 elevi aleși dintre cei cu rezultate notabile la capitolul educație au plecat în excursie, sponsorizați de comunitate, timp de 4 zile în județul Vâlcea, unde au fost cazați la Mănăstirea Cozia și au vizitat obiective turistice interesante. Copiii au fost prezenți și la stadion, frumos îmbrăcați în tricouri marcate : „Munteni-Buzău, poveste fără sfârșit, 1882”. 




Concluzie. Când lucrurile frumoase se întâmplă, mai tragem o speranță, mai nădăjduim că nu-i totul pierdut. Să spunem că meritul organizării evenimentului a aparținut unui om care a pus mult suflet, care a muncit și s-a străduit enorm, domnul Cristi Anton care, de fapt, a și moderat întreaga desfășurare de forțe.
Felicităm pe toți cei care au contribuit, într-un fel sau altul, la organizarea acestui moment cultural, sportiv, social, pe toți cei prezenți, și îi urăm lui Nea Ghiță ani mulți, cu sănătate. 

Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 04 iulie 2018

(* Sintagma nu-mi aparține)