Gânduri dulci-amărui
Deși e ger de crapă pietrele, se arată un soare care te cheamă la viață. Dar la un moment dat, sunt nevoită să intru în subteran. Metroul bucureștean e așa cum l-am lăsat. Bărbatul din cabina stației prin care rar trece vreun călător – doarme. Dau să-i adresez o întrebare, dar nu aude. Lasă-l să doarmă! Cine știe ce lupte o fi avut de dus azi-noapte. Din partea mea, ar putea nici să nu fie, istituția n-ar avea nimic de pierdut, căci nu sunt genul care să treacă fără să plătească. E mult din vremea studenției, de când ne mai încumetam să trecem câte doi o dată, pe un bănuț. Eram și mai curajoși, și mai nevoiți, și mai supli, de puteam să încăpem doi între cele două bare. Iar între timp am aflat și că pentru orice trecere neplătită există o plată undeva, care te așteaptă după colț, când te aștepți mai puțin.
Călători puțini, majoritatea absenți, cu gândul la destinație, uitând să fie prezenți în propria viață, aici și acum. Și eu mă gândesc la destinația mea, dar îmi place și să simt clipa, studiindu-mi companionii.
Mai am de mers pe jos vreo zece minute, care se fac cincisprezece, dat fiind zăpada făcută morman pe alocuri. Dar mă încântă. Zăpadă și soare – e combinația perfectă rece-cald.
Ajung într-un loc cu energie bună, unde e liniște și o stare de bine. Maria mă întâmpină radioasă. Cu timpul, îi cunosc și pe ceilalți, ușor, ușor. Cu unii rezonez mai mult, cu alții mai puțin, dar fiecare e special în felul său. Ne facem treaba, sau joaca, sau treaba în joacă, dar cu seriozitate. Cu seriozitatea copiilor când se joacă. Mai rămânem pe gânduri, mai râdem, mai lăcrimăm, în consonanță cu vremea de-afară. Viața se-ntâmplă în multe moduri. Dar, până la urmă există un numitor comun. Cineva opinează cu umor: „E-așa o liniște dătătoare de optimism, când vezi că toți suntem în rahat!”. Și râdem iar – semn de vindecare. Când ne luăm la revedere, e ca atunci când parcă ne-am ști demult.
Drumul înapoi nu mai e prin soare, ci prin noapte și vălătuci de ceață, venind valuri, valuri înspre mine, parcă voind să confirme că viața nu e mereu numai soare. Dar am trecut de ei, și știu că nu putința mea m-a ajutat să fac asta. Ce faci când vin norii groși către tine? Te pui în mâinile lui Dumnezeu și mergi înainte. Te călăuzește El cumva, dacă nu-ți e frică. Și dacă nu faci ca Petru pe apă, să-ți audă urechile „puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit!?”.
Maria mi-a spus apoi: „Știam că vei trece prin nori.” Mai trecem uneori și prin nori. Cum trecem prin viață, călători grăbiți.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 24 februarie 2025
