En garde! Cu oiștea-n gard - 11
Acum trei decenii, eram o tânără de-abia ieșită de pe băncile unei facultăți de inginerie, încercând să mă integrez într-un serviciu care nu-mi oferea cine știe ce satisfacții, însă cu ferma convingere că trebuie să faci ceva în viața asta și, dacă tot nu ești prea sigur pe tine și pe ce ți-ar fi plăcut, atunci ai face bine să iei ce-ți scoate viața înainte și să nu te plângi. Ce-i drept, uneori mă mai apucau nostalgiile și, când eram provocată, chiar destăinuirile.
Într-una din zile, unul dintre „dinozauri” (așa-l vedeam eu pe atunci, avea vârsta mea de acum, dar eu nu m-aș încadra neam la „dinozauri”), dintr-o vorbă în alta, m-a întrebat dacă îmi place ceea ce fac (se referea la munca mea). I-am răspuns cu sinceritate că se putea și mai bine. „Dar ce ți-ar fi plăcut să faci?” – a venit firesc întrebarea. I-am răspuns că mi-ar fi plăcut să fiu balerină. Dansul mi-a stimulat întotdeauna imaginația romantică și mi-a susținut ideea de zbor. Cu fălcile căzute de uimire, mi-a replicat că nu-i târziu. „Ba da – i-am răspuns – baletul se începe la vârste fragede, iar acum e foarte târziu.” Pentru că era dinozaur-șef și nu-i plăcea să fie contrazis, a ținut-o pe a lui: „Ba nu-i târziu, dragă, ce, nu poți să te faci dansatoare la bară?”
A fost rândul meu să rămân perplexă. Nu știu, poate omul glumise, deși mie nu mi s-a părut. Dar am simțit atunci că eu și domnul dino(zaur) proveneam din lumi total diferite. Cu tot respectul pentru prestația domnițelor de la bară, care, dacă o iei în serios, nu e o treabă deloc ușoară, care chiar presupune artă pe alocuri, ca să nu mai vorbim de alte aspecte încântătoare, ideea de a asocia baletul cu dansul la bară mi s-a părut la fel de năstrușnică precum aceea de a identifica dragostea cu sexul, deși una o implică (sau cel puțin n-o exclude) pe cealaltă. Ce-aș mai fi putut adăuga la discuția noastră? O secundă, mi-a stat pe buze să zic că n-am bară, dar am tăcut, căci sigur mi-ar fi spus că se rezolvă, poate oricând să comande una din cel mai bun inox înalt aliat la atelierul mecanic.
În altă zi, același dino mi-a adresat întrebarea dacă sunt măritată. La răspunsul meu afirmativ, a aprobat pe loc statutul meu civil: „Excelent! E foarte bine că te-ai măritat din facultate, că după aia, n-ai mai fi avut cu cine.” Am înțeles ideea omului, că, pe măsură ce te îndepărtezi de situația în care ești înconjurată de mulți tineri de vârsta ta, plaja de alegeri se restrânge mult (Ba chiar adăugase: „Uită-te-n jur, cu cine te-ai fi măritat acum?”), dar conversația aceasta m-a făcut să mă simt cât se poate de jignită. Și asta din două motive:
Primul, că mi-a vorbit de parcă aș fi avut 84 de ani, nu 24, de parcă aș fi fost Muma Pădurii, nu la polul opus, o pocită împiedicată, de nu m-ar mai fi luat nimeni.
A doua, pentru că mi-a transmis clar că singura menire a unei femei este aceea de fi măritată, la casa ei etc. Poate și aici avea dreptate, dar mie, căsnicia (cuvântul vine de la casnă, da?) nu mi se părea cea mai cool treabă care ți se poate întâmpla, ba chiar, deși consimțisem la ea de bună voie, ca la o „afacere” musai să se întâmple, o simțeam cumva ca pe un fel de cușcă ce te împiedică să explorezi viața. Dacă i-aș fi spus asta dinozaurului, precis ar fi înțeles prin „explorat” ceea ce înțeleg cei mai mulți și m-ar fi trimis la bordel. Așa că am preferat să-mi afișez zâmbetul naiv de (proaspăt) măritată și să tac.
Deși ei par a fi cei cu adevărul la purtător (viața a demonstrat-o cumva), oamenii excesiv de practici nu mi-au creat niciodată impresia că ar face parte din lumea mea. Sau eu, dintr-a lor. Ceea ce nu înseamnă că nu ne putem reconcilia sau că nu putem conviețui fie și pe aceeași scară. De bloc, nu de valori. Totuși, nimeni nu mă va convinge vreodată să pun semnul egal între balet și dansul la bară.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 20 iulie 2023
