Întâlnire literară la Bârlad (video)

 

Un sat trăitor în lume

          Lansare „File din monografia Gimbășanilor”, ed. a II-a, 21 septembrie 2022

          (Jurnal de risipită - 96)

 

         

„Ne-am dus și noi să vedem hora. Pe un loc gol, era lume adunată, pe partea dreaptă a drumului.” O mărturisire de la pagina 131 a cărții „Un sat trăitor în lume - File din monografia Gimbășanilor” alcătuită de ziaristul Nicolae Tache. Ne-am dus și noi să vedem lansarea. Pe un loc gol, în fața bisericii, era lume adunată, pe partea stângă a drumului. Lumea era ca la horă, adică multă, de toate felurile și de toate vârstele, de la tineri elevi, până la... tineri seniori. A reușit prietenul nostru, TIC, să ne adune pe atât de mulți, într-un sat care începe colo și se termină dincolo, de trebuie să fii atent când mergi cu mașina, să nu cumva să treci de el, de bine ce doar ai intrat.

          Intru în biserică, să mă închin, apoi mă întorc și privesc icoanele vechi din pronaos despre care doamna de la pangar îmi spune că sunt la fel de vechi ca biserica. Maica Domnului cu Domnul Iisus, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Haralambie și Sfânta Filofteia. „Pictura e din 1962” îmi mai spune doamna. Știu că toate informațiile plus încă multe altele le pot afla din carte, dar îmi place când le aflu de la oamenii locului, pentru că ei nu transmit doar informația, ci și sentimentul acela special de apartenență, de iubire și dăruire față de locul în care trăiesc, de biserica în care se roagă.

          Prima parte a activității se desfășoară afară, slujba de pomenire a fostului preot al bisericii. Apoi intrăm, ne ocupăm locurile, iar părintele ne adresează cuvântul de bun venit. Îi dă microfonul autorului care, deși emoționat, ne spune esențialul legat de cum a lucrat la carte și cine l-a ajutat financiar cu tipărirea ei. Aflăm, astfel, că a fost un proiect depus la Consiliul Județean Ialomița, pentru care a obținut finanțare. Nicolae Tache mărturisește că poate monografia încă n-ar fi fost gata, dacă nu ar fi fost insistențele regretatei sale soții, fiică a satului. Nicio vorbă despre strădania lui care trebuie să fi fost deloc ușoară, pe parcursul celor 25 de ani, cât a lucrat. Doamna Dorina Sandu, psihosociolog, are un discurs impresionant, care ne aruncă în lumea satului de altădată, cu tradițiile lui, cu obiceiurile, cu greutățile dar și cu frumusețea pe care de bună seamă au simțit-o doar cei care au și trăit-o. Domnul vicepreședinte al Consiliului Județean, Alexandru Dinu, vorbește puțin și la obiect, evidențiind calitățile autorului și ale cărții lansate și, de asemenea, ne amintește de zisa lui Panait Istrati: „Dacă vrei să te afli singur cu Dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan” . Domnul Gheorghe Marinel face o referire ceva mai specializată la monografie, iar doamna Elena Pacală subliniază necesitatea existenței unei astfel de lucrări pentru fiecare localitate, insistând asupra finanțării nu doar a tiparului, ci și a truditorilor. Un moment deosebit l-a constituit discursul nepotului părintelui Ioan Deac (cel pomenit anterior la slujbă), un fiu al satului căruia aerul Gimbășanilor i-a pătruns în fiecare celulă. Ne spune că, atunci când era copil, venea în biserica goală și stătea de vorbă cu Dumnezeu și cu sine. Iar acum, după atâția ani, când simte nevoia unei guri de aer în suflet, vine până în sat, oprește mașina în dreptul bisericii, lasă geamurile și respiră aer de Gimbășani.

          Secretarul Protoieriei Slobozia a transmis binecuvântările Presfințitului Episcop Vincențiu. Părintele Florea, pe care-l văd ca pe un stâlp al statorniciei, poate pentru că-l știam încă din copilărie, când slujea la Sudiți, ne onorează, de asemenea, cu prezența. Țin să schimbăm câteva cuvinte și memoria sa fără cusur mă aruncă înapoi în timpul în care îmi mai afundam și eu picioarele prin colbul Săvenilor sau Sudiților, în prima parte a copilăriei.

          După încheierea părții oficiale, după oferirea volumului celor prezenți, tanti Maria ne servește cu o minunăție de plăcintă, o altă doamnă ne pune colivă în păhăruțe, ne ospătăm cu bunătățile oferite și ne vedem mai departe de drum. Fiecare de drumul său. Dar undeva, rămâne în suflet „aerul de Gimbășani”. Pentru că am simțit eu așa, cumva, că fiecare din cei prezenți acolo (din care amintesc aici doar o parte, în afara celor deja menționați: Clementina Tudor, Elena Balog, Gheorghe Dobre, Vasile Iordache, Florin Ciocea, Creola Buzu, Cristina Daniela, Anastasia Pătrașcu) fiecare, așadar, s-a simțit ca și când ar fi fost vorba de satul lui. Căci monografia alcătuită de Nicolae Tache nu e doar despre Gimbășani (despre acesta sunt, evident, documentele, numele, faptele), însă trăirile - vorba lui Preda - acelea sunt ale tuturor. „Mă uitam cum jucau bărbații și femeile. Jocuri ca la cojani: sârba, hora, hora bătută, brâul, slănicul și altele.” (pg. 132) Asta este despre noi toți.

          Tanti Maria ne promite că ne face șezătoare, dacă vrem. Vrem! Ba încă ne și bucurăm ca niște copii. „Și gogoși?” „Și gogoși! Și boabe de porumb fierte...” Uite-așa, face orășeanul ce face, și se întoarce la cele ale satului. Adică la el, cel din vremea când se bucura de orice picătură de ploaie și de orice boabă de porumb.

          Nu-mi rămâne decât să vă îndemn să citiți cartea (faceți cum, necum, și dați de ea), cu vorbele de pe coperta IV ale scriitorului Gheorghe Dobre: „Veți găsi destine fascinante, trăitoare la Gimbășani sau plecate în lume de acolo. Nicolae Tache ne povestește Gimbășaniul. Citiți-i povestea!”

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 21 septembrie 2022

 

 

`Sonata lui Rahmaninov` - aparitie editoriala

 

 `Sonata lui Rahmaninov` este cartea de proza scurta recent aparuta a scriitorului uzbec Sherzod Artikov, in traducerea mea din engleza (majoritatea textelor, unul fiind tradus de Florentin Streche).
Nu mi-am imaginat niciodata ca voi aparea pe o carte in aceasta calitate, dar Sherzod a fost atat de insistent si consecvent in trimiterea textelor incat s-au adunat de o carte pe care si-a dorit sa o publice si a facut eforturi in sensul acesta. Felicitari!
Prozele sale au fost, de asemenea, publicate in diferite reviste literare din Romania. 

 

 

Poezie la Bârlad

 

 

Ligheanul economiei noastre

          En garde! Cu oiștea-n gard! (8)

       

          Zice nu știu care ministru al Economiei dintr-o țară civilizată că ne recomandă dușul în doi. Pentru economie, ia nu vă gândiți la măscări! Eh! Glumește, desigur. Cât ar fi de prost ministru, tot își dă seama că aia numai economie nu se numește. Că dacă se bagă doi la duș, cine știe ce idei le mai trec prin scăfârlie și curge apa aia în neștire, până termină ipochimenii. De spălat, zic.

Acuma, eu chiar am o problemă: ce fac dacă n-am al doilea? Înseamnă că nu mai pot să fac economii? Discriminare!!!

Ce-aveți, mă, cu dușul ăla? Vreți economii? Na-vă soluția, dați o bere, că tot nu beau!

Se ia un lighenuț, mic-micuț, se toarnă cu mare grijă apă-n el (pipete se găsesc la farmacie), nu prea caldă, să nu ne opărim, apoi înmuiem fața, lăbuțele de sus, pe cele de jos și ce s-o mai afla pe-acolo. După ce ne spălăm, nu aruncăm apa, să nu vă prind! Care îl aveți și pe-al doilea, acesta urmează să se spele cu aceeași apă. Eventual și-al treilea. Care nu-l aveți pe al doilea, tot nu aruncați apa, o folosiți a doua zi. S-a înțeles?

Aștept premiul Nobel pentru Economie. Pa!

         

 Slobozia, 12 septembrie 2022

Lui Tante Ursula, cu picătura

          En garde! Cu oiștea-n gard! (7)

      

          Stimată doamnă care dai după noi cu sfaturi, vă rog să-mi permiteți să azvârl și eu cu unul în domnia voastră cea atotpurtătoare de grija neamului înfrigurat până la criogenare, despre care multe-aș avea să vă spui, dar tac. Dar înainte de-a tăcea, îmi voi lua permisiunea să vorbesc, adică să scriu, să vă spun cum am trăit eu treaba cu economia la energie și apa rece, că caldă de unde? C-am dat în bâlbâială și-n cacofonie când am auzit că trebuie să mă spăl numai de Paști și de Crăciun și să mai pun o pătură pe mine, cum bine și înțelept ne sfătuia împușcatul (a mai fost un înțelept înaintea dumneavoastră, așa să știți! E drept că n-a scăpat neșifonat de atâta înțelepciune).

          M-am născut în București, dar am trăit la țară, treabă care nu se prea pupa cu trei dușuri zilnice, acum juma' de secol, ci doar cu o copaie cu apă scoasă dintr-o fântână cu apă sălcie, și aia din când în când. Ceea ce nu înseamnă că eram nespălați, dar nici spălați foarte, că praful și noroiul erau ingrediente nelipsite în jocurile de copii crescuți fără tabletă și alte „divaisuri”.

          Mai târziu, când m-am dus la liceu, unde am stat în internat, la oraș va să zică, am devenit expertă în a mă spăla cu jumătate de litru de apă (rece!), strâns cu grijă într-o sticluță pe care o procuram cu greu. Turnându-mi apa cu picătura pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, jinduiam după albia de-acasă, care, acum, mi se părea un adevărat jacuzzi. Măcar din fântână puteai scoate câtă apă vrei, așa sălcie cum era. E drept că vinerea ne dădeau la cămin apă caldă, vreo două ore, seara. Și parcă văd cum ne înghesuiam ca oile în staul să prindem un loc la duș, vreo 50 de fete de pe două paliere. Ba încă ne mai și luam la harță în cazul în care constatam că vreuna se lăfăie peste limita regulamentară de fix 2,4 minute. Mi-am și uitat de vreo două ori ceasul la duș, că mergeam cu el să cronometrez. Prima dată mi l-a adus un suflet milostiv, a doua oară n-a mai fost să fie. Uneori se-ntâmpla să scape pe conductă - din greșeală - apă caldă dimineața. Profitam de ocazie și mă spălam, inclusiv pe cap, apoi ieșeam afară cu părul ud, dar nicio problemă, se usca el în clasă, pe parcursul celor 6 ore de studiu. Noroc că tinerețea își are atuurile ei, m-a apărat Dumnezeu de probleme și pe la cap și pe la ovare.

          M-am făcut mare și chiar am luat la facultate, în capitală, deh! Dar nici pe-acolo nu se prea inventase apa caldă, adică s-o fi inventat ea, dar noi făceam economie. Într-o vreme, m-apucase un elan sportiv, alergam din Regie până sus la Automatică, în Politehnica nouă, și înapoi. Dar cum alergarea presupune implicit transpirație, până la urmă am renunțat, că ori trebuia să rămân nespălată, cu transpirația uscată pe mine, ori să mă spăl cu apă rece ca gheața, ori - cum mi s-a întâmplat de vreo câteva ori - începeam dușul cu apă caldă și îl sfârșeam cu rece, asta dacă nu preferam să rămân cu săpunul pe mine. Oricum, devenisem expertă în dușurile cu apă rece, din practica agricolă, de la Jegălia, unde apa caldă chiar nu se inventase. Dar acolo, măcar era rece din belșug. Și dacă s-ar fi oprit la robinet, aveam Borcea aproape. În care, la cât de murdară era, nu s-ar fi zis că te speli, dar măcar puteai trăi cu această iluzie. Ce dacă era octombrie? La cămin, în marele București, se oprea chiar și apa rece. Într-o noapte, moartă de sete, n-am mai rezistat și am băut apă din vaza florilor, erau niște zambile superbe și băloase, cărora le mulțumesc și acum că m-au salvat de la deshidratare, nebând ele toată apa din glastră.

          În fine, am dat numai câteva exemple din multitudinea care s-ar fi putut da, ca să înțelegeți că eu nu mă spariu de metodele abracadabrante propuse de dumneavoastră, la o adică aș fi în stare să reînvăț să mă spăl cu juma de litru de apă, să mă refreșez în apă rece și chiar să beau apa de la flori. Pe dumneavoastră, în schimb, și pe neamurile dumneavoastră crescute în puf, nu vă văd neam reușind asemenea performanțe. Eu da, aș putea, dar vreau să vă spun, doamnă, că nu vreau și mi se rupe de picătura economisită de mine pentru salvarea Planetei! Nu, nu sunt o risipitoare, nu arunc niciodată apa care mai e bună de băut, nu-mi țârâie niciun robinet pe nicăieri și nu las apa să curgă fără rost. Dar n-am să-mi mai cronometrez niciodată statul la duș, ba dimpotrivă, dacă am chef să scriu un roman în timp ce curge apa caldă pe mine, fiindcă asta mă inspiră, așa voi face! Mi-am câștigat dreptul acesta în toate diminețile în care ieșeam în gerul iernii cu părul ud, fiindcă nu aveam apă decât dimineața, că n-aveam uscător de păr și nici nu-mi permiteam să întârzii la ore. Dar n-am nimic împotrivă să economisiți dumneavoastră și picătura mea.

          Așa cum n-am să stau la 19 grade în casă, când mie și la 22 mi-e frig. Am stat destul. În studenție, în căminul P1, iarna ne ieșea abur pe gură și uneori deschideam fereastra ca să încălzim camera. Umblam îmbărcate în molton, arătam ca niște extratereștri și ni se vedeau numai ochii. Despre frigul din sălile de curs și din laboratoare, nu mai spun! Am tremurat atunci cât pentru salvarea a zece planete. A, dar trebuie s-o mai spun și pe asta. În anul I, cum stăteam la parter, am avut o inundație care a produs umezeala pereților lângă care dormean două dintre noi, cele din paturile de jos. Am rugat imbecila de administratoră să ne lase cu un reșou mic să mai uscăm ce se putea usca, ne-a dat acordul, iar a doua zi, la controlul oficial (că erau dese, făceam economii, da?), n-a mai recunoscut și ni l-a luat. Eu, fire mai rezistentă, n-am tras-o de la mucegaiul format decât vreo 3 săptămâni. Mă văd și acum învățând pentru examen, la masă, cu geaca pe mine, gluga în cap, fularul la gât și un prosop în poală pentru suflat nasul (nu mai făceam față cu batistele). Dar cealaltă colegă a avut o tuse cumplită timp de vreo 3 luni de zile. Așa că, scutiți-mă! Dar iarăși n-am nimic împotrivă să economisiți dumneavoastră și gigacaloria mea! Faceți ce vreți și economisiți cât poftiți! Dar nu mai dați cu oiștea-n gard! En gard!

 

 Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 08 septembrie 2022