Gânduri dulci-amărui
Titlul
parafrazează o sintagmă celebră la vremea ei: „După blocuri suntem noi...”.
N-am stat chiar după blocuri, ci în fața Centrului Cultural UNESCO „Ionel
Perlea”, unde tronează statuia maestrului dirijor și compozitor, într-o
încremenire specifică statuilor, dar care parcă sugerează mișcare, în
atitudinea sa „dirijorală”.
Nu,
n-am stat după blocuri, dar ne-am pitit după măști, într-un teatru al
absurdului, deși nu chiar ca în piesa lui Eugen Ionescu, la noi scaunele măcar nu erau goale. Nu erau
goale, dar erau distanțate, la cel puțin un metru în oricare parte, în aer
liber, cum ziceam, cu toate acestea, jandarmii ne-au impus măștile (ori ei
poate doar aveau grijă la respectarea cu strictețe a...), murind de grija
sănătății noastre, aceiași jandarmi (sau poate alții) care mai acum ceva timp
ne gazau copiii în Piață cu substanțe toxice de luptă. Ei, dar m-am simțit
răzbunată! În viața lor nu cred că și-au imaginat să le-audă urechiușele atâtea
sunete nașparlii; ei, sărmanii, obișnuiți cu huiduilelile și toată gama de
măscări ce-a mai inventat-o românul (creativ din fire, mai ales la capitolul
înjurături), au fost nevoiți să suporte atâtea „disonanțe” venind dinspre Rossini,
Puccini, Strauss, Verdi, Mozart, Doga, Lehar, Gounod și alți neserioși d-ăștia
care au pus umărul la armonia lumii. Așadar, m-am simțit răzbunată, dar parcă
mi-a fost și puțin milă, drept care propun ministerului de resort să-i doteze
cu antifoane.
Hai, nu dați cu parul, că se rupe!
Scriu din perspectiva uneia dintre cele mai înverșunate adepte a respectării
regulilor în general, fie și numai pentru faptul că în industria chimică (unde
lucrez de aproape 30 de ani) pur și simplu nu-ți permiți să nu le respecți,
dacă nu vrei s-o sfeclești, tu și mulți alții din jurul tău. Ironia mea amară
se adresa nefirescului de a susține/ audia un concert de muzică clasică în aer
liber, la mar'nea
șoselei, cu trafic de oameni și mașini, deși trebuie să recunosc, sonorizarea a
fost bună, iar atmosfera calmă și civilizată, chiar dacă genul acesta de muzică
necesită un alt tip de acustică, o altă ambianță, intimitate etc. „Vino și
tuuu!”, chema solistul cu patimă, iar Salvarea nu se lăsă așteptată, Nino,
Nino! pe Strasse, acompaniind orchestra
cu țiuitu-i sinistru. Experimentăm. Și încercăm să ne adaptăm la „normalul
anormalului” sau invers.
Oricum, o notă bună și felicitări, atât
pentru organizatori cât și pentru protagoniști, pentru că, deși condițiile nu
au fost așa cum se cere, au ținut să nu lase să treacă nemarcat un eveniment ca
acesta: un festival-concurs, devenit tradiție la Slobozia, care anul acesta,
din motive bine știute, n-a mai fost și concurs, dedicat strălucitei
personalități ialomițene prin naștere, internațională prin afirmare: Ionel
Perlea, de la a cărui trecere la cele veșnice s-au împlinit chiar în 29 iulie
(prima zi de festival, din cele trei) 50 de ani.
Și zic, totuși, să acordăm și clemență
celor care au confundat melomanii cu manelo-manii, „sala” de concert cu
stadionul, că poate n-au știut că la astfel de concerte lumea nu dă buluc (cum
nici la expozițiile de pictură ori lansările de carte), nici nu scuipă semințe,
nici nu face precipitații la gură, pentru că merge la concert să asculte, nu să
vorbească, precum zarzavagioiacele în biserică. Poate e numai impresia mea că
suntem mai catolici decât Papa (asta ca să nu zic ridicoli) și poate e mai bine
să ascultăm de îndemnul din strămoși - Paza
bună trece primejdia rea. Și-apoi, n-o fi nici chiar atât de ușor să împaci
și capra covidăriei, și varza melomaniei. Pace nouă!
Important este că ne-am bucurat de
magia muzicii. Nu dau nume, programul și toate detaliile se află pe site-ul
Centrului Cultural, aceasta nu e o cronică de festival, ci, așa cum îi zice
subtitlul, înșiruirea unor banale gânduri dulci-amărui.
Așadar,
după măști suntem noi și te omagiem pe tine. Pe tine, Ionel Perlea, cu nume
predestinat, o perlă a muzicii născută la Ograda și dusă departe prin cele
lumi, stinsă acum cincizeci de ani într-un New York al nimănui, de vreme ce n-a
știut să-ți plângă măreția (doar aparent) stinsă.
Și pentru a masca (!) sărăcia vorbelor
mele, îl voi aduce martor din trecut pe Înaltpreasfințitul Bartolomeu,
scriitorul Valeriu Anania, care nota cu amărăciune în jurnalul său în data de
10 august 1970, la New York: „A murit Ionel Perlea. A căzut și aripa care,
printr-o magie a dragostei de artă și a voinței de supraviețuire, ținuse zborul
șoimului sus, la înălțimea ritmurilor rarefiate. [...] Aflu de moartea lui
Ionel Perlea nu din presa americană, ci din cea românească din România! În câte
ziare și reviste mi-au stat la îndemână, n-am găsit măcar două rânduri care să
vestească pierderea unui ilustru cetățean al New York-ului, a unui dirijor de
mare clasă, ovaționat pe atâtea din scenele Lumii Noi. [...] În conștiința
admirativă a contemporaneității se intră cu pumnii și cu picioarele. [...] Să
nu-ți pară rău! Cei ce te-au ascultat la București și s-au pătruns de apoteoza
dumitale senină și calmă nu te-au uitat. Și nu te vor uita. De un singur lucru
nu-și dau ei seama: că, în ciuda aparențelor, consacrarea ultimă și definitivă
a valorilor românești n-o face străinătatea, ci Țara. Cei de acolo încă nu știu
că ei sunt cei ce suflă aurul pe cununile cu care biruitorii lor se întorc de
prin zările pribegiilor.”
Cu sonoritate de acatist, chiar dacă nu
ești sfânt, îți spun și eu: Bucură-te, Ionel Perlea, căci românii nu te-au
uitat! Și mai ales ialomițenii tăi nu te-au uitat. Da, crede-mă pe cuvânt! Au
stat mascați pe o vreme caniculară, mâncați de țânțari, în zgomotele specifice
străzii, ca să-ți omagieze geniul. Crezi că-i puțin? Și să nu uit: Să știi că
după măști suntem TOT noi!
Florentina Loredana
DALIAN
Slobozia, 30 iulie 2020
