În revista culturală „Leviathan”
Textul acesta
este o ficțiune pornind de la fapte reale și este dedicat memoriei generalului
român Nicolae Dăscălescu, cel care, pe frontul din Rusia, în cel de al doilea
război mondial, a salvat viața a peste 2.000 de locuitori ai unui sat ce
rămăsese izolat între fronturi, trimițînd, cu multe riscuri, ostași români
încărcați cu alimente, salvându-i de la o moarte sigură prin înfometare pe
locuitorii acestei așezări rusești. În onoarea lui, Moscova a tras mii de
lovituri de tun, cum nu s-a tras în cinstea niciunui alt general român.
Informațiile istorice utilizate în acest text au fost preluate din cartea
„Generalul Nicolae Dăscălescu – sacrificiu, glorie și supliciu”, editura
Militară, București 2014, scrisă de Nicolae Dăscălescu, al cărui bunic a fost
fratele generalului.
Vântul sufla năprasnic din toate
părțile. Ciorile se roteau croncănind, amenințare neagră peste câmpul uscat,
prevestind toamna, sărăcia și moartea. Nu-i plăcuseră niciodată, încă de copil
ura ciorile, fără să-i fi făcut nimic. Când vedea câte una cu o nucă furată în
plisc, intuia, simțind-o ca pe o apăsare, apropierea toamnei, cu frigurile ei,
cu tristețile și cu începutul școlii. Nu-i vorbă, îi plăcuse la școală. Dar
venirea toamnei parcă rupea ceva din ființă, parcă lua ceva pentru totdeauna,
ceva ce nu-ți mai restituia niciodată: poate bucuria soarelui, poate o iubire
de-o vară, o bucată din viața ta care nu se va mai întoarce nicicând înapoi.
Și
războiul ăsta, cine să-l mai înțeleagă? Mi-a plăcut să fiu militar, ce mai
sacrificii am făcut pentru asta! Cât m-am chinuit cu meditațiile date la
matematică în liceu, ca să-mi pot economisi bani pentru „taxa de cal” de la
Școala de Artilerie! Visam să fiu erou. Mă înnebunise citatul ăla care zicea că
eroii sunt pentru neam ceea ce sunt profeții pentru religie și sfinții pentru
biserică. Mă vedeam un mic sfânt, păcătosul de mine! Eh, sfânt n-am fost, dar
credința în Dumnezeu m-a ajutat să scap cu viață de peste o sută de ori. Puteam
să fiu și eu unul din cei care hrănesc acum ciorile astea hulpave.
Generalul Nicolae
Dăscălescu, cel căruia soldații îi spuneau „Generalul nostru”, „Tata
Dăscălescu” sau „Generalul-soldat”, plecase cu noaptea-n cap, îmbrăcat în haine
simple de ostaș peste care azvârlise o foaie de cort în trei colțuri, având
asupra sa harnașamentul obișnuit pentru mărșăluire; plecase nu ca să inspecteze
frontul, ci pentru a merge cât mai mult, până ce-l lăsau puterile, cu scopul de
a testa cât poate să reziste un infanterist.
Știm
să le cerem cât mai mult, îi forțăm să meargă flămânzi, prost îmbrăcați și
încălțați, cu toate dorurile-n desagă, dar nu ne punem întrebarea cât oare
poate să reziste un biet om (unii sunt atât de tineri, doar săriți din
copilărie), cât poate să reziste mergând, cu moartea suflându-i în ceafă. În
fine, astăzi voi afla. Tot așa, în Căciuleștiul meu natal, mă uimeam de cât pot
munci oamenii bătuți de soare în cap. Și tot astfel mi-am încercat o dată
rezistența. De-abia atunci am înțeles ce grea e munca ogorului și am știut să
apreciez mai bine ceea ce făceau. Nu putem forța limitele altora, fără să le
testăm pe noi înșine.
Gândurile i
se-amestecau cu palele dușmănoase de vânt, frigul venea în valuri, trecând prin
foaia de cort și prin postavul hainelor, șfichiuindu-i trupul de altfel greu
încercat. Mergea în pas de marș, nevoind să slăbească ritmul. Din când în când,
consulta ceasul de mână, ca să verifice cum stă cu timpul. Timpul are, în
război, altă dimensiune, altă curgere, și asta depinde mult de ceea ce faci.
Acum, în marș, parcă ieșise din timp, parcă era în altă dimensiune, ori poate
nu-l mai percepea. Nu-și luase pe nimeni alături, nu-i plăcea să umble cu
alaiuri. Se înfățișa deodată în preajma oamenilor din subordine și i-ar fi
ajutat pe toți. Uneori o făcea doar cu sfaturi.
Odată, apăruse în postul de comandă al
unui regiment amplasat în niște tufe de fagi și, privind cu milă către soldați,
îi spusese comandantului: „Măi băieți, lăsați oamenii ușor, nu-i prăpădiți de
tot! Aveți grijă de ei și ocrotiți-i cât puteți! Cine să-i apere, dacă nu voi?
Ei se uită la voi ca la Dumnezeul lor.” Un singur caz asemănător mai
consemnează istoria războaielor: acela al generalului rus Kutuzov. Reclamat
Țarului că nu urmărește cu energie întreaga armată napoleoniană aflată în
retragerea dezastruoasă din 1812, el, calm, sfătos, se justifică astfel: „La ce
bun să mai jertfesc oamenii, când inamicul bătut se retrage? Sunt și ei oameni,
sunt destul de pedepsiți prin gerul și lipsurile ce le îndură. Au și ei
familiile lor care-i așteaptă. Să-i lăsăm să părăsească cât mai repede Rusia. Ei
nu au nicio vină că ne-au atacat.” Se
gândea uneori la el, cu admirație pentru strategia sa militară ridicată la rang
de artă, dar mai ales pentru omenia sa.
E
ușor să fii omenos în vreme de pace. Adevărata omenie se testează în război, în
lupta cu inamicul, cu lipsurile, cu vălmășagul din conștiința ta.
Încă nu obosise. Mai avea
de mărșăluit, nu voia să se oprească. În fața ochilor i se ivi o așezare, un
sat părând să aibă ca la vreo 2.000 de locuitori. Era plin de bătrâni, copii și
femei – tristețea așezărilor în vreme de război. Satul rămăsese izolat între
cele două fronturi, iar locuitorii lui riscau să moară prin înfometare. Pe nimeni
nu mai interesa, nimeni nu părea să-și mai aducă aminte de bietele victime
lăsate în voia lui Dumnezeu. Ochișorii copiilor iviți pe la porți, aproape goi
și cu foamea citindu-li-se pe față, îl determinară să ia decizia pe loc: le va
trimite, cu orice risc, mâncare și medicamente acestor nefericiți – civili
nevinovați sau poate „vinovați” doar fiindcă erau ai armatei dușmane. „Iubiți
pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor
ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc!” Grea
poruncă! El crescuse cu Evanghelia. Înainte de a se desăvârși în știința
războiului, primise învățăturile sfinte ale Domnului Iisus Hristos și nu se mai
putea dezice de ele. Războaiele vor trece, oamenii sunt și ei atât de trecători,
„ Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. „Nu vă adunați
comori pe pământ unde moliile și rugina le strică și unde furii le sapă și le
fură. Ci vă adunați comori în cer unde furii nu le sapă și le fură. Că unde
este comoara voastră acolo va fi și inima voastră”.
Da... Ce folos războiul
ăsta câștigat, dacă „dincolo” vei purta povara ochilor acestora care te privesc
cu teamă ascunși la ferestre ori dincolo de gard? Și chiar și „aici”, vei mai putea
trăi cu amintirea lor toată viața, dacă îi vei lăsa să piară lent, prin
înfometare? Vor putea șterge toate decorațiile pe care le vei primi zâmbetul
acestui copil desculț care, fără să știe că tu ești inamic ori măcar ce-i ăla,
a venit la tine ca la un prieten și ți-a întins o jucărie din cârpă – bunul lui
cel mai de preț - gândind că ți-ar face plăcere să te joci și tu cu ea?
Doamne, cât seamănă
satul ăsta cu cel al copilăriei mele! Uite, aș putea zice că bătrânii aceia ce par
sfârșiți, stând pe o bancă în curte, sunt tatăl meu și mama mea. Că tânăra care
întinde niște rufe jerpelite pe sârmă e sora mea. Și – de ce nu – că toți
acești copii ieșiți pe la porți, înfruntând vântul dușmănos de octombrie,
foamea și sărăcia, sunt chiar... copiii mei nenăscuți. Copiii pe care aș fi
putut să-i am, dacă aș fi dus și eu o viață de om normal. Dar ce mai e
normalitatea în ziua de azi? Unde să te refugiezi de-atâta amărăciune?
„Nu
uitați pe flămând, pe însetat, pe străin, pe gol, pe bolnav și pe cel din
închisoare, pe orfan, pe văduvă și pe sărac!”
Dacă Dumnezeu mi i-a
scos mie în cale și nu altuciva, înseamnă că eu și nu altcineva va trebui să am
grijă de ei. Și o voi face. Atât cât voi putea.... Și cine știe? Poate că
cineva, acolo, în țara mea, va avea grijă și de ai mei: de părinți, de surori, de
toți copiii satului și de nenăscuții mei copii...
Notase
asta în jurnal, frânt de oboseală după marșul impus, pe care-l făcuse până
târziu în noapte, făcu rugăciunea, stinse lumina și, înainte de a adormi, se
gândi – ca de fiecare dată – la o lume mai bună, fără războaie, fără foamete,
fără ucideri, o lume după rânduiala lui Dumnezeu, o lume în care credea și pe
care o spera, chiar dacă știa că probabil el n-o s-o mai apuce...
Florentina
Loredana DALIAN
Slobozia,
23 septembrie 2018
Textul a fost distins cu mențiune la concursul literar organizat de Ambasada Federației Ruse în România (etapa a 2-a, premierea 15 octombrie 2018) și cu premiul I la concursul „O patrie, un gând, un singur simțământ”, organizat de Asociația Culturală „Juan Ramon Jimenez și Lucian Blaga, împreună cu Asociația hispano-română „Salva” din Madrid, premierea în Alba Iulia, 29 noiembrie 2018, în prag de Centenar.
