Expresia
îi aparţine lui Dobre. Întreabă pe mail: „Nu zici nimic despre cum te-ai
ioanbudaidelenit?”. Iaca, zic!
La
invitaţia organizatorului, Claudiu Şimonaţi, am luat drumul
Geoagiului pe 31 august, a.c. De luat, l-am luat, dar era gata să mi-l ia alţii
mie. Când mai aveam vreo 11 Km până la Sebeş, după ce stătusem vreo oră într-o
coadă care înainta cu viteza cu care se
duce omul, lunea, către serviciu, în vârful rampei, o maşină a Poliţiei se
pusese fix de-a curmezişul şi un ins făcea semne disperate pe care eu încercam
să mă conving că nu le pricep. Poliţistul îşi agita de zor degetul (nu acela!)
trasând în aer o buclă imaginară, care nu putea să însemne decât două lucruri:
fie să întoarcem, fie să ne punem părul pe moaţe. Cum bigudiurile erau în
geantă, iar geanta în portbagaj, am preferat să aleg prima variantă. Preferat,
pe naiba! Mă treceau fiori pe şira spinării la gândul că, după vreo 400 de Km
parcurşi, ar trebui să mă întorc de unde-am plecat. Că eu alt drum nu ştiu,
decât ăla de dus şi ăla de întors. Dar eu mă dusesem ca să mă duc, nu ca să mă
întorc. Astfel că mă străduiam să găsesc soluţia optimă de a-l fenta pe individul
cu degetul agitat, încercând să estimez dacă am sau nu loc pe lângă maşina
respectabilei instituţii cu girofar la cap. Nici n-am apucat să calculez
cotangenta din rădăcina pătrată a dublului distanţei dintre cele două maşini
supra radical din alfa, unde alfa nu ştim cine este (dar nici nu ne
interesează), că celălalt poliţist al echipajului a şi luat goarna în mână şi
m-a evidenţiat la tot poporul: „Hai, Ialomiţa, întoarce!”. Who, me? Ce mă-njuri de apa
mea curgătoare, bă? Eu te-am făcut pe tine Mureş, sau Târnavă, sau ecosistem? Visul
meu de şoferiţă a fost să intru în stima şi porta-vocea Poliţiei! Numai
alergată cu girofarul nu fusesem, deşi mărturisesc că escortată mi-ar fi
plăcut. Dacă ar fi ştiut domnii gabori ce mai câştigătoare a Marelui Premiu
eram, cu siguranţă mi-ar fi asigurat cel puţin avangarda. Dar cum ignoranţa
dumnealor în materie funcţionează perfect, mi-am zis că e mai bine să întorc şi
lămurim noi lucrurile altădată. De întors, am întors (din mai mult de 3
mişcări, prilej pentru individul care făcea vocalize pe seama mea să mă mai
bage în seamă o dată: „Hai, Ialomiţa, hai că poţi!”), dar întrebarea era: eu
unde mă duc. Parcă eram Moromete în căruţă întrebând: „Unde mergem noi, măi
Niculae?”. Păi tot la Geoagiu, desigur. Dar prim-solistul din maşina poliţiei
indicase un traseu ocolitor din care n-am înţeles decât Alba-Iulia, în rest
nişte nume cu C, cu B, cu Ţ şi alte dubluveuri.
Personajul salvator într-o atare situaţie nu putea fi decât Claudiu, că de-aia
există organizatori pe pământ. Îl sun şi-i spun impasul în care mă aflam, iar
răspunsul a fost de-a dreptul încurajator: „D-apăi nu ştiu. Ţâneţâ-vă după
ăia!” „Apoi, bre Claudiule, m-aş ţâne eu după vreo doi, dar baiu-i că n-am după
cine, mi-s cap de coloană. Ăia să ţân după mine, ca orbii lui Bruegel;
şi nici eu nu-s mai (clar)văzătoare, aşa că mi-e să nu-i bag în vreo râpă”.
Claudiu, imperturbabil, ca orice ardelean, a conchis filozofic: „No, da’ nu-i
rău nici aşa”. No, nădejdea o rămas la mine. După mai multe peripeţii, după ce
am căutat în zadar un Vinţu de Jos şi
un Aurel Vlaicu, un sens giratoriu pe
care Claudiu mi-l indicase la ieşirea din Sebeş iar eu l-am găsit pe la alte
ieşiri, după ce am trecut un pod peste Mureş, o cale ferată şi vreo zece gropi,
am ajuns nevătămată şi nealergată la o intersecţie unde mă aştepta Claudiu,
zâmbitor, amabil şi senin, că nu mi-a mai venit să aplic tehnicile de luptă pe
care mi le imaginasem în drumul ce părea interminabil. Mai mult, decalase masa
cu 2 ore – cam cât mi-a luat să şerpuiesc şi să ocolesc – numai pentru a fi
împreună toţi invitaţii la masă. Jos pălăria, Claudiu! Eu nu ştiu dacă aş fi
procedat aşa, în locul tău. În fine, ne-am îmbrăţişat, ne-am pupat, după care
am făcut cunoştinţă. Bine că n-am nimerit altul! Nu ne ştiam, doar schimbasem
câteva mailuri şi telefoane. Însă Claudiu m-a primit de parcă doar ne
despărţisem niţel mai la vale, colo, la Vinţu de Jos.
Am
mers la locul de cazare, la căminul Colegiului Tehnic Agricol „Alexandru
Borza” (Alexandru Borza este biologul care a înfiinţat parcul dendrologic
de la Simeria, rezervaţia naturală ce cuprinde cea mai veche şi valoroasă
colecţie de plante exotice şi autohtone din România). Spun cămin, dar trebuie
imaginat ca un hotel de 3 stele. În plus, de jur împrejur se întindea, pe o
suprafaţă destul de mare, un parc minunat, teren de sport, grădină de legume şi
ce-o mai fi fost pe acolo. Totul a fost amenajat (modernizat) pe când actualul
primar al Geoagiului, domnul Profesor de română Ioan Vălean, era Director
al colegiului. A făcut aceasta prin accesarea de fonduri europene şi folosirea
lor spre binele elevilor. Felicitări, domnule Profesor!
Masa
a fost servită într-un cadru surprinzător: în curtea familiei Fegher.
Domnul Marin Fegher administrează Casa de Cultură din Geoagiu, doamna Simona
Fegher – Internatul Colegiului, iar fiul lor Mihai îi ajută în toate.
Mihai este student anul I la Medicină, cântă minunat meloii ardeleneşti şi este
pasionat de folclor. Mama sa ne-a spus că încă de mic colecţionează costume
naţionale. Surpriza serii a fost violonistul Giani, conducătorul tarafului
Casei de Cultură. Giani şi Mihai au întreţinut atmosfera cu cântece
ardeleneşti. Dar să nu vă imaginaţi că numai ei. Acolo, toată lumea ştie să
cânte. Am reuşit să cunosc lumea cât de cât (nu ştiam pe nimeni). M-am bucurat
de prezenţa tinerilor Oana şi Bogdan, ea din Cluj, el
din Suceava, viitori miri care se vor aşeza la casa lor (sau vorba vine), cel
mai probabil la Cluj. Masa a durat până târziu în noapte, ospitalitatea
ardelenească spunându-şi cuvântul.
A
doua zi (sâmbătă, 01 septembrie a.c.), Festivitatea a început pe la ora 11, la
Casa de Cultură din Geoagiu. Deschiderea a făcut-o profesorul Octav
Cişmaşu, moderatorul evenimentului. A urmat cuvântul de bun venit al
lui Claudiu Şimonaţi care a invitat la microfon pe domnul Primar Ioan Vălean. Deşi
a doua ediţie, aflăm că aceasta este prima în care se implică şi autorităţile.
Domnul Primar ne-a spus că doreşte să transforme Geoagiul din oraşul în care nu
se întâmplă nimic, într-unul animat cultural. După cele ce am văzut şi auzit pe
parcursul şederii mele acolo, cred că există toate şansele. Îl felicit şi îi
urez cât mai multe proiecte culturale realizate! Domnul Vălean şi-a propus cu
acest festival, dar nu numai, punerea în valoare a înaintaşilor, căci, aşa cum ne-a
amintit: „Nu este orfan cel fără părinţi, ci acela care nu-şi cunoaşte
istoria”. În aceeaşi linie, şi-a propus ca obiectiv imediat reabilitarea Casei
Memoriale „Ioan Budai Deleanu”, dorindu-şi ca participanţii de la
Festivalul din 2013 să o poată vizita.
A
luat cuvântul şi domnul Deputat Blaga, fiu al Geoagiului.
Din
cuvântul domnului Ioan Velica – Preşedinte al Ligii Scriitorilor – Filiala
Hunedoara, am reţinut un îndemn pe care l-a făcut domnia sa, citând un Preot
polonez, prieten cu I. B. Deleanu: „Să
ne grăbim să iubim oamenii; atât de repede pleacă...”. Cred că i-a fost
greu domnului Velica doar să vorbească; dumnealui şi cântă frumos, ne-a cântat
ori de câte ori a găsit un microfon în preajmă (mai puţin la festivitate). Şi,
întrucât este din Petroşani şi a lucrat ani de zile în mină, ca inginer,
încheia de fiecare dată cu imnul minerilor.
Doamna
profesoară Teodora Cişmaşu (mama lui Octav), actuala Directoare a Colegiului „Al. Borza”, ne-a îndemnat „Să ne bucurăm că
suntem împreună, puţini, dar buni”. Desigur, făcând aluzie la numărul dezarmant
de mic al spectatorilor prezenţi la eveniment. Ce să facem, asta e starea naţiunii.
De cultură ne arde nouă?
Ne-a
spus câteva cuvinte şi Preotul Mihai (de confesiune
greco-catolică), evocându-l pe Inochentie Micu Klein. Domnişoara Andrada
Ilea ne-a încântat cu o voce frumoasă şi câteva melodii de suflet, iar eleva
Larisa
Ignat a recitat din creaţie propire. Un discurs electrizant l-a avut
Profesorul Nicolae Cătăniciu, unul dintre membrii juriului. Domnia Sa a
dat o justificare mândriei ardeleneşti prin aceea că „Pământul ardelenesc a
ridicat în lumină atâtea suflete”, dând şi câteva exemple care să-i susţină
afirmaţia. Întrucât a fost prieten cu Adrian Păunescu, despre care spunea
că a iubit enorm Ardealul, a recitat o poezie a acestuia.
Un
moment cu totul deosebit l-a constituit recitalul tinerei şi talentatei Andreea
Anabela Soare din Buzău.
Fragilă, de o frumuseţe suavă, Andreea a
dovedit şi reale calităţi actoriceşti, dar şi muzicale, precum şi o prezenţă
scenică admirabilă. Scrie poezie, recită, cântă şi dansează! De la mama sa care
o însoţea (deşi nu mai e la vârsta la care să meargă cu mămica, însă distinsa
doamnă este un fel de impresar al Andreei şi totodată un critic exigent), am
aflat că ştie şi pian. Se întâmplă rar să fie îngrămădite atâtea talente
într-un singur om. Andreea a fost admirată de toţi cei prezenţi; şi pe bună
dreptate. O asemenea artistă ar trebui să o vedem la televizor, nu pe maimuţele
care mimează cântecul şi dansul, folosindu-se de ele ca pretext să-şi mai arate
una, alta. Din spectacolul Andreei, cel mai mult mi-a plăcut „Ciuleandra”.
Momentul
cel mai aşteptat a fost Festivitatea de Premiere, însoţită de recitalul
laureaţilor. Aflăm că au fost 240 de participanţi. S-au acordat destule premii;
din păcate, prezenţa a fost slabă. În afară de mine, dintre premianţi, au mai
fost prezente câştigătoarele locului al III-lea: Oana Mihaela Pop din Cluj-Napoca şi Gianina Gheorghiu, din Iaşi.
Premiile au constat în trofee şi tablouri ale pictorului Lucian Bulăţan din
Craiova.
Înainte de începerea Festivităţii, am avut bucuria de a admira, în
holul Casei de Cultură, expoziţia de grafică şi pictură a domnului Lucian.
Societatea Culturală „Limba noastră cea română” din Chişinău prin reprezentantul său. prof. Miron Simedrea,
Preşedintele filialei Orăştie, a acordat un
premiu Janinei Georgeta Ţenea din Râmnicu Vâlcea. Liga Scriitorilor
din România, Filiala Hunedoara, a acordat distincţii „Virtutea literară” şi
Diplome de excelenţă, însoţite de broşe cu însemnele minereşti. Pentru mine,
surpriza a constituit-o primirea şi a unei astfel de diplome (ştiam numai de
premiu), care mi-a fost acordată „pentru întreaga activitate literară şi
contribuţia majoră adusă la dezvoltarea şi afirmarea culturii române, cât şi la
întărirea legăturilor de prietenie şi colaborare pe multiple planuri cu
scriitorii din judeţul Hunedoara”.
În afară de legăturile de prietenie, nu
recunosc nimic! Sigur, m-am simţit onorată, dar parcă prea onorată. Mulţumesc,
domnule Ioan Velica, deşi nu ştiu când, cum şi cu cine oi fi greşit de m-am
pricopsit cu aşa patalama. Însemnele minereşti sunt la locul lor, adică la
reverul sacoului galben.
Festivitatea
a continuat cu un spectacol susţinut de taraful Casei de Cultură condus de
violonistul Giani Vlad (acelaşi Giani de la masa din curtea familia Fegher).
Giani a avut strălucita idee de a acompania recitalul poetic al laureaţilor cu
muzica superbă a Baladei lui Ciprian Porumbescu. Numele tarafului
este „Germisara” (denumirea dacică a
castrului roman existent cândva în zona Geoagiu). Mihai Petreuş a interpretat
cântece din Maramureş, iar Mihai Fegher ne-a cântat din nou, de data aceasta
într-un frumos costum popular. Spectacolul a fost încheiat de Ansamblul de
dansuri în care m-au încântat în mod deosebit băieţii: frumoşi, eleganţi şi
buni dansatori.
Masa
de prânz şi cina festivă au avut loc la Restaurantul „Ceres” din Geoagiu Băi. Cu
această ocazie, am cunoscut şi pe doamna Ileana-Lucia Floran, scriitor,
director al Editurii „Ema” şi pe scriitorul Dan Orghici (ambii din
Orăştie), pe care îi ştiam numai „din virtual”.
Aveam
de gând ca, duminica, la întoarcere, să trec pe la Mănăstirea Sâmbăta, că m-aş
fi abătut puţin din drum (mult mai puţin decât m-am abătut datorită Poliţiei).
Însă Claudiu ne-a făcut o surpriză frumoasă: a organizat duminică excursie la
Mănăstirea Prislop. Fusesem acolo în noiembrie 2010 şi mi-am dorit atunci să
văd acele locuri şi vara.
Aproape am sărit în sus de bucurie când ne-a spus
Claudiu. Am participat puţin la slujbă (că timpul era limitat din cauza mea
care aveam de parcurs drum lung), am făcut un maraton până la Crucea Părintelui
Arsenie Boca, apoi, tot în pas de căprioară fugărită de vânător, mi-am
dat drumul la vale. Am dormit în microbuz pe drumul de întoarcere (la venire nu
mă îndurasem, voiam să mă bucur cât mai mult de frumuseţea din jur), mi-am tras
două palme să mă trezesc, mi-am luat la revedere de la Claudiu şi compania şi
am luat, înapoi, drumul către casă. „Din munţi spre casă - / cu inima omului-
alungat din Rai” (Emilia Dumitrescu).
Cu
riscul de a mă repeta, afirm ce am mai spus şi cu alte ocazii: îmi creşte inima
când văd că o mână de oameni vor şi pot să mai facă ceva, să pună picătura lor
în oceanul de care avem nevoie. Astfel de „nebunii” ne ajută să nu ne pierdem
identitatea naţională, demnitatea de români şi omenia din noi. Festivalul a
fost unul reuşit, care ar fi meritat ceva mai multă audienţă, ceva mai multă
mediatizare. Singurul lucru pe care l-am avut de spus în sens negativ i l-am
spus lui Claudiu, nu e nevoie să mă repet, sunt sigură că a înţeles. E greu să
ai pe umeri un astfel de eveniment şi să nu-ţi scape chiar nimic, să ţii cont
de toate fineţurile. Claudiu este tânăr, este ambiţios, are proiecte mari şi
oameni care îl susţin, şi am convingerea că ediţiile festivalului vor fi din ce
în ce mai reuşite şi mai cunoscute publicului larg. Felicitări Geoagiu,
felicitări Claudiu Nicolae Şimonaţi, Ioan Vălean, Marin, Simona şi Mihai Fegher, Aurel Dîncşorean şi tuturor celor implicaţi! M-am simţit bine, m-am simţit ca acasă, vă
mulţumesc din suflet!
Aţi
dovedit că respectaţi îndemnul: „Să ne
grăbim să iubim oamenii; atât de repede pleacă...”
Slobozia, 06,07 septembrie 2012
Mulţumesc, Bogdan, pentru fotografii!
