Plicul cu scris frumos

        Dar nu pot să tac. De ce-aș tăcea? Dacă atât de mult se face vorbire asupra relelor și urâtelor din astă lume, cu atât mai mult simt nevoia să vorbesc despre frumusețea și eleganța ei, atunci când o descopăr.

          Când găsesc în cutia poștală un plic cu scris elegant, caligrafic, cu adresa redactată super-îngrijit, de parcă ar fi cel puțin vreo misivă regală, știu sigur că ea vine de la unul dintre prietenii mei bărbați trecuți de 70 de ani. Mai rămâne doar să descopăr dacă ea vine de la București, Iași, Timișoara, ori Bârlad. Ieri a venit de la București. Așa îmi amintesc și eu, ca o maimuță întârziată ce sunt, că au venit Sărbătorile și pentru acești dragi prieteni ai mei dar nu și ai internetului, oameni rămași în epoca scrisului frumos de mână și a mesajelor profunde. Că pentru ei trebuie să-mi mișc partea dorsală până la o librărie, de unde să cumpăr felicitări, să le scriu și să le trimit. Și fac asta cu mare drag, doar că - așa cum ziceam - de-abia după ce unul dintre ei îmi aduce aminte.

          Pe inginerul pensionar Paul Corneliu Imbrescu l-am întâlnit o singură dată la Muzeul Național al Satului din București, cu ocazia vernisajului unei expoziții de icoane avându-l curator pe Valeriu Stoica (pictorul, iconarul, zugravul de biserici, ca să evit confuzia cu un altul mai celebru; am mai fost întrebată), vernisaj în cadrul căruia am recitat două sau trei poezii religioase de-ale mele. La sfârșitul programului artistic prezentat, domnul Imbrescu a ținut să mă felicite pentru poezia „Spovedanie” și să mă roage să i-o trimit. Din discuțiile cu însoțitorii dumnealui, am aflat că este fiul preotului Ilie Imbrescu, trecut prin pușcăriile comuniste, decedat la Aiud, la vârsta de numai 42 de ani. Numai gândul că stau lângă fiul unui martir m-a cutremurat și m-a umplut de stimă. Am primit ulterior și cartea părintelui - „V-am scris vouă, tinerilor” - din care am aflat mai multe despre scurta și trista-i trecere prin această lume, dar și despre faptul că ea n-a fost zadarnică.

          De fapt, care e subiectul? Despre eleganța unor vremuri de normalitate, despre mesajul venit dincolo de timp, despre dialogul dintre generații și despre tot ce-ar mai putea trezi în noi gingășia unui mesaj ca acesta: „... și împlinirea nemuritoarei speranțe în izbânda binelui asupra tuturor relelor! La Mulți Ani! Mântuitorul să fie mereu cu noi!” Acesta este mesajul pe care voiam să-l transmit și eu tuturor celor care mă citesc, dar pentru că mie nu mi-ar fi reușit atât de frumos, l-am citat, cu introducerea cuvenită. Da, să credem în izbânda binelui, în ciuda tuturor relelor acestei lumi!

Slobozia, 22 decembrie 2016

”Înainte de magnolii” sau ”unde sunt zăpezile de altădată?”

Mulțumesc doamnei profesoare Loredana Stan, ea însăși truditoare într-ale condeiului, pentru măiastra aplecare asupra romanului meu!

”Înainte de magnolii”, romanul Florentinei Loredana Dalian  este o pledoarie pentru iubire, în toate ipostazele sale. Iubirea creștinească, Erosul care metamorfozează ființa, iubirea ca ”lung/Prilej pentru durere”, mitul androginului în care iubirea întregește omul, sunt varii fațete ale iubirii, prezente în carte, care conferă sensibilitate și originalitate acestei opere literare. Din această perspectivă, această creație  poate fi interpretată ca  demonstrația unor afirmații citite în primul capitol, în cuvintele scrise în biletul călugărului: ”Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Și așteptăm clipa revederii în veșnicie. […] ”Dragostea nu cade niciodată.””

           

”Înainte de magnolii”, volum apărut în 2014, este al doilea roman al autoarei, după ”Scrisori netrimise”. Nucleul narativ și unele personajele sunt anticipate încă din  piesa de teatru cu același nume, din 2012, scrisă pentru participarea la  Concursul de creaţie a piesei de teatru într-un act "Mihail Sorbul"- Botoşani, la care autoarea a primit un meritoriu premiu I. Povestea de dragoste, confesiunile, reflecțiile de dinainte și după anotimpul magnoliilor înflorite, derulate pe parcursul unui act al unei piese de teatru scurt sunt augmentate modern, în 219 pagini, care îl antrenează pe cititor într-un carusel de emoții.

            Sintagma din titlu este laitmotivul romanului și devine, așa cum menționa și scriitorul Nicolae Teoharie, un spațiu-timp, un anotimp al tinereții și al candorii, al paradisului. Magnoliile, pe care personajele cărții le întâlnesc la Grădina Botanică, sunt simbolul unui timp fast, al visului de iubire ideală: ”mi se întâmplă și azi să visez că mă plimb prin Grădina Botanică, ținându-ne, pentru prima oară, de mâini”; ”mi-am dorit cu ardoare ca viața mea întreagă să se fi topit în strângerea aceea de mâini, să fie o nesfârșită plimbare mână în mână cu David, într-o noapte geroasă de iarnă, în care îmi era cald și bine ca-n plină vară.”      Magnolia este arborele protector al iubirii dintre Zorina și David,  dar și copacul fragil și solar care îi tutelează revelația efemerității iubirii dintre Zorina și Claudiu. În această ecuație a dragostei există magnoliile, prea multă iubire și prea mulți oameni așezați în paturi ale lui Procust. Destinul face ca fiecare din cele trei personaje principale ale cărții: Claudiu Teodorini, David Greceanu și Zorina Dinulescu să rezolve ecuația iubirii diferit, iar soluțiile găsite individual  să nu mai poată readuce niciodată timpul magnoliilor înflorite.

            Dorința de reîntoarcere în anotimpul magnoliilor, obsesia căutării acestui tărâm leagă un dialog intertextual cu refrenul :”Dar unde sunt zăpezile de altădată?” din ”Balada doamnelor din alte vremuri”  scrisă de  Francois Villon.

            Romanul e alcătuit din douăzeci de capitole numerotate și cu titluri sugestive care anticipează desfășurarea epică a acestora. Fiecare capitol se poate constitui într-o povestire independentă, dar, împreună,  glasurile celor trei personaje principale se reunesc pe un portativ comun, care dau unitate operei literare a Florentinei Loredanei Dalian.

            Incipitul romanului ne introduce ex abrupto în universul ficțional, fără vreo pregătire prealabilă, anticipând stilul confesiv și familiarizându-ne cu vocea dominantă a naratoarei-personaj, Zorina Dinulescu.               

            Începând cu al nouălea capitol,”Visul”, perspectiva narativă e cedată unui narator obiectiv, care narează la persoana a III-a povestea lui David, în care sunt inserate și mărturiile acestuia. Poveștile ies, rând pe rând, ca dintr-o matrioșcă, perspectiva narativă subiectivă alternează cu cea obiectivă, într-un puzzle epic, dezlegat în ultimele file ale cărții. Confesiunea lui David Greceanu este scrisă, cu litere cursive, în același stil alert, dar și reflexiv, în care se întrepătrund natural modurile de expunere și registrele stilistice.

            Din capitolul al paisprezecelea, ”Iuda”, naratorul obiectiv introduce în trama narativă și perspectiva personajului Claudiu Teodorini, prin intermediul căruia se luminează trecutul celor trei protagoniști ai poveștii de iubire. Capitolele XIV- XVI cuprind dialogul dintre Claudiu Teodorini și David Greceanu, episoade epice de mare tensiune, reprezentative pentru criza de creație, respectiv, existențială a acestora. Regăsirea celor doi la Paris, într-un spațiu neutru pentru povestea lor comună, după ani de zbucium și de fugă de trecut, declanșează revelația sensului existenței, exprimată în enunțuri simple, dar pline de miez: ”greșelile nu pot fi reparate cu aur.[…] - Da, singura cale. Calea, Adevărul și Viața…”

            Capitolul al șaptesprezecelea, ”Întoarcerea”, este, din punctul meu de vedere, momentul culminant al romanului, în care David îi anunță lui Claudiu, prietenului său vechi, transformat într-un duhovnic sui-generis, decizia de a renunța la cele lumești și de a intra în rândul monahilor. Acum este recuperată și ”vocea” Zorinei, care încearcă să înțeleagă ”testamentul” de mirean, încredințat pictorului Claudiu Teodorini. Ciclul existenței  lui David se întoarce la experiența religioasă, la căutarea lui Dumnezeu, începută în vremea înfloririi magnoliilor și întreruptă brutal de destin, identificat cu o istorie nemiloasă. Toate rătăcirile postrevoluționare ale acestui personaj: cariera de businessman și de om politic, compromisurile democrației originale, imoralitatea și cinismul prosperității sunt probe inițiatice, necesare în ultima aventură a ființei: regăsirea lui Dumnezeu, dar și căi de evadare din memoria unei iubiri trăite în epoca magnoliilor înflorite.

            Ultimul capitol, ”Părintele Serafim”, încheie rotund romanul cu revenirea la imaginea unui drum, care ne extrage din universul ficțiunii și  încheie povestea de dragoste a avocatei Zorina Dinulescu. Iubirea dintre Zorina și David, devenit acum părintele Serafim, intră în altă vârstă, în anotimpul în care magnoliile nu mai înfloresc decât în amintirile unei tinereți trăite plenar.

            Din perspectiva finalului operei, iubirea se reface, la altă dimensiune, fiecare dintre cei trei protagoniști merge pe drumul său: Claudiu alege calea artei, David pe cea mistică, iar Zorina pe cea a profesiei și a împăcării cu sine.

            Planul narativ principal al cărții Florentinei Loredana Dalian este cel al destinelor individuale sau al iubirii, dar subiectul operei epice este proiectat pe fundalul societății românești  ante și postrevoluționare. Cartea oferă o interesantă radiografie a societății românești, o lecție veritabilă de istorie, povestită neostentativ, cu lirism și emoție a evocării. Interesantă este și pătrunderea în adâncurile psihicului feminin, prin reflecțiile, confesiunile, poveștile eroinei cărții.

            Problematica religioasă, trimiterile către textele biblice, preceptele creștine, sunt niște exerciții de respirație necesare cititorului ispitit de cântecele de sirenă ale prezentului.

            Volumul câștigă și prin ironia fină, comicul neostentativ, poezia rememorărilor și crearea unor portrete de personaje care impresionează sufletul cititorului de toate vârstele.

prof. LOREDANA STAN

Slobozia, decembrie 2016

https://mirabilissemper.wordpress.com/ 

In memoriam: Dan Florin TODORAN

Am venit, mai devreme, de la înmormântarea lui DAN FLORIN TODORAN, condus astăzi pe ultimul drum. De prea puțini, de prea puțini... pe lângă câtă lume îl va fi cunoscut, pe lângă câți vor fi colaborat cu el...

     În decembrie trecut, la întâlnirea anuală a „Helis” (al cărei site, printre altele, îl păstorea, a cărui revistă o tehno-redacta), era înconjurat de mult mai mulți decât astăzi. Fac ochii roată prin biserică, prin cimitir; din cei de-atunci, doar Nicolae Tache și cu mine, ca două paseri negre vestind iarna. În rest, câțiva prieteni, majoritatea bărbați, membri ai familiei, oameni tăcuți, calmi, liniștiți, așa cum era și el. Vorbea puțin și făcea mult.

     Ultima amintire cu el din acel decembrie 2015: am stat alături la masă, am vorbit (probabil mai mult eu), dar îmi amintesc entuziasmul cu care îmi povestea de fiica sa. Și-un gest, aparent mărunt, dar care spune multe despre cel care-a fost: în revista din luna respectivă, pe care redactorul șef o adusese în multe exemplare, să o distribuie, se strecurase o greșeală (din vina mea) la unul dintre textele mele. M-a văzut că umblam cu pixul prin toate, să fac corectura necesară, și m-a rugat să-i arăt unde e greșeala, să modifice a doua zi în revista în format electronic de pe site. Ceea ce a și făcut. Oferindu-se, fără ca eu să fi îndrăznit să-l rog.

     N-am avut puterea să țin o cuvântare, deși poate mi-aș fi dorit, nici eu nici Tache, la sugestia Părintelui Drăghici, un alt prieten de-al său. Nu știu de unde găsesc oamenii aceștia, preoții, puterea să vorbească atât de frumos și fără poticneli la înmormântări, chiar și atunci când cei care nu mai pot mulțumi le-au fost buni prieteni. Noi ne-am găsit o scuză al naibii de rezonabilă: „Noi scriem, nu știm să vorbim.” În realitate, nu că n-am fi știut să bâiguim două vorbe, dar chiar n-am fi fost în stare. Părintele Felician și soția, rude apropiate cu el, s-au ocupat de înmormântare: simplu, frumos, creștinește.

     Dan Todoran a plecat pe nepusă masă, lăsând prea multe uși încuiate, câteva inimi îndoliate și vreo două site-uri orfane. IT-ist fruntaș, să sperăm că va găsi repede „cheia”, parola pentru ușa Raiului. Dumnezeu să-l odihnească!

Slobozia, 13 decembrie 2016

Spectacol dedicat Nașterii Mântuitorului - 2016

Slobozia, Parohia „Sfântul Gheorghe”, 11 decembrie 2016

Jurnal de risipită (49)

În așteptarea Miracolului pe care ni-l vestește an de an Sărbătoarea Crăciunului, enoriașii bisericii cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Slobozia, dar și alți locuitori ai orașului s-au bucurat duminică, 11 decembrie 2016, de un regal de poezie și muzică specifice acestei perioade din an, prilej de a trăi emoții înălțătoare, balsam pentru suflete, într-o lume care uneori parcă și-a uitat frumusețea.     

          Biserica cea nouă, recent sfințită, păstorită de Părintele Paroh Nicolae Tudose și Părintele Valentin Turcu, ne aștepta gătită de sărbătoare. Încă din ușă îți dădeai seama că urmează să aibă loc un festin spiritual. Doamna Adriana, această „Marthă” a bisericii, care trebăluise pentru ca totul să fie perfect, tremura de emoție, îmbrăcată în costumul național, aranja ultimele detalii, mai un fald pe la servetele cu care împodobise coșurile pline cu fructe și covrigi pentru oaspeți, mai o scamă imaginară. Părintele Tudose, sobru, își maschează bine emoția, ceea ce nu înseamnă că ea nu există. Vorbim de biserică, de paraclis, își amintește cum a început slujirea în două corturi militare, eu admir pictura, curățenia și întreaga frumusețe din jur. Părintele Valentin sosește „într-un suflet”, împreună cu ceilalți membri ai Coralei „Sfântul Mina”, tocmai de la Reviga, unde avuseseră un alt concert. Mai pun la punct unele detalii cu dumnealui, cu Părintele Cătălin, dirijorul Coralei și cu Părintele Marian Ion, venit cu copiii de la Smirna, să ne colinde, apoi, la ora 17:00 fix, Părintele Tudose îmi arată ceasul. Apreciez în mod deosebit punctualitatea, mai ales că spectatorii începuseră să apară cu vreo 40 de minute înainte, iar acum biserica era plină.

          Pe parcursul a două ore, biserica a răsunat de colinde, minunatele colinde românești, interpretate de copiii parohiei Smirna și de Corala „Sfântul Mina” a Protopopiatului Slobozia, de poezie, dar și de aplauzele prelungite ale celor care au rezonat cu frumusețea și emoția. În final, toți ca unul, am cântat „O, ce veste minunată!”. A fost o seară înălțătoare, care s-a încheiat cu multă bucurie, ceea ce înseamnă că spectacolul și-a atins scopul. Căci, așa cum spunea și Părintele Cătălin Stanciu: „Nu există mai mare răsplată pentru noi decât bucuria pe care o simțiți Dumneavoastră.”

          Și pentru că eu aș putea fi bănuită de subiectivism, deoarece am făcut parte din „proiect” (poezie și prezentare), voi lăsa alte „voci” să vorbească despre seara de ieri, impresii culese prin mesajele primite în special pe facebook.

          „Înălțător spectacolul! Am avut și noi, revigenii, parte de câteva clipe minunate alături de Corala Sf. Mina, ieri, la biserica din sat.” (doamna Corina Ion)

          „De astfel de oameni frumosi la suflet avem nevoie. Astfel de momente sensibile ne aduc bucurie si emotie. Frumoasa colaborare! La aceeasi inaltime spirituala parteneriatul dintre Doina Baraganului si Corala Sf.M.Mc.Mina.” „ Felicitari pentru o seara speciala, cu oameni de calitate, pe care i-am aplaudat si apreciat cu totii.
Muzică si poezie intr-un recital deosebit de emotionant. ” (doamna Rodica Radu)

          „ Poezie într-un spațiu sacru! Felicitări, dragă Florentina Loredana Dalian! Un moment deosebit de frumos! ... În ceața asta în care ne căutăm haotic o existență plăcută, nu putem decât să inchidem ochii şi să ne întoarcem la frumosul şi trăirea curată ascunse şi uitate în noi.” (scriitorul Gabriel Dragnea)

          „ O seara deosebita, un concert extraordinar, va multumim, ne-am simțit minunat!” (doamna Georgeta Gatea)

          „ A fost o seară magnifica!!! Felicitari organizatorilor!!!” (doamna Nela Turcu)

          „In seara aceasta, am avut inca o data bucuria unor momente de traire inaltatoare ascultand colindele interpretate de Corala Sf. Mina!... cuvintele sunt prea saracacioase pentru a exprima ce atmosfera au creat... eu am inteles urmatorul mesaj: acolo unde exista credinta alaturi de educatie, traditie si continuitate, apar oamenii adevarati cu spirite profunde care stiu a darui si celorlalti din preaplinul sufletelor lor! Am asistat la magia pe care doar maturitatea si tineretea impreuna o pot crea! Doamne ajuta!” (profesoara Simona Turcu)

                    Acestea sunt numai câteva dintre reacțiile primite, pe lângă care am mai primit și direct, prin viu grai, prin telefon sau mesaje de la mai multe persoane, printre care am reținut pe doamna economist Sultana Papacu, jurista Claudia Diaconescu, poeta Carmen Tănase, poeta Daniela Șontică, studenta Marina Antonescu. Ca să nu mai punem la socoteală cele peste 100 de like primite la postările de pe facebook, fie la muzică, fie la poezie, exprimări scurte, directe, dar care spun fără cuvinte „mi-a plăcut”. Pentru deliciul cititorului, voi transmite și o reacție prin mesaj privat de la prietenul meu pictor iconar Nicolai Nestor, din Câmpina, basarabean la origine, un ins super-bisericos, așa cum îi șade bine unui iconar: „Cam scurtă fusta și capul neacoperit, pentru cântări religioase, dar... felicitări!” Hai, bre Nestore, nu fi babă! :)

          Mulțumiri tuturor și, întrucât părintele Tudose l-a determinat pe dirijorul Coralei să promită în numele acesteia, spectacolul de la Biserica „Sfântul Gheorghe” se pare că va deveni tradiție. Mulțumiri gazdelor, Părintelui Protopop Ionuț Butu și tuturor spectatorilor! Sărbători cu bucurie! Noi, visătorii.

„Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi, visătorii,
care-am băut din corola florii
de mătrăgună şi-am trăit goi ?
N-am avut altă-avuţie
decît praful de pe tălpile noastre,
altă casă decît zările-albastre
din copilărie.”

(Magda Isanos - „Doamne, unde-ai să ne-așezi pe noi”, fragment)

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 12 decembrie 2016

Fotografii și înregistrări: Carmen Tănase (mulțumiri!)