„Evanghelia”

Așa o chema pe epava din larg

eșuată cu intenție, salvată și reeșuată,

dar noi eram prea tineri să știm,

nu prea știam nici ce-i aceea Evanghelie,

nici ce-i epava...

de eșuări mai auzisem,

dar cuvintele nu ne speriau,

atât eram de ignoranți, poate chiar fericiți!

Voi, curajoși, vă avântați înot către navă,

tineri exploratori atrași de misterul unei epave bătrâne,

eu, la țărm, culegeam cochilii de melci uriași,

le puneam la ureche și ascultam vuietul mării.

Atunci mi se părea că semăn cu Titi, băiatul invalid

care stătea și el, tremurând, lângă poarta de fotbal,

uitându-se la jocul altora;

ce fericire când rata câte unul

și-i trimitea mingea-n față!

Măcar așa făcea și el parte din joc.

Mergeam de-a lungul apei, după melcii mei,

când îmi atingea câte un val piciorul

eram precum Titi când îl izbea mingea-n față,

fericită, mi se părea că sunt și eu acolo, cu voi,

în drumul spre „Evanghelia”.

Apoi, când vă întorceați, ce mai povești!

Le trăiam, eram și eu în poveste, dar nu era a mea,

doar a voastră.

În siguranța mea de pe mal, invidiam curajul

care vă făcea să păreți mai înalți decât „Evanghelia”

(Ce nume predestinat! Și azi unii vor să eșueze Evanghelia lui Hristos

precum odinioară Onassis propria-i navă).

Îmi detestam fricile (mai ales pe aceea de apă),

necredința, lipsa curajului,

îmi rumegam micile victorii –

atingerea întâmplătoare a valului,

vuietul mării din cochilia uriașă...

Nu auzisem de mersul pe ape,

pentru mine Evanghelia nu se deschisese încă

la pagina aceea.

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 19 iunie 2020

(În revista culturală „Leviathan”, nr. 3/ 2020) 

 

Amărăciuni din Epoca de Aur (8)

Vaza pictată

         

Citesc John Fowles - Jurnale - și un pasaj mă izbește printr-o ciudată asemănare cu un fapt trăit de mine mai demult. Pasajul este în legătură cu prietena lui de la vremea când avea 25 de ani și se referă la un moment al despărțirii: „Simțeam că trebuia să-i fac un cadou. Dar, nehotărât, am lăsat pe ultimul moment. Sâmbătă, chiar înainte să se închidă magazinele, am cumpărat Confessions ale lui Rousseau într-o ediție superbă. În noaptea aceea, înainte de-a merge la culcare, am citit câteva pasaje și am fost fascinat. A doua zi am tot amânat oferirea lui până într-un moment când am știut că nu o s-o mai fac. În parte, a fost din cauză că știam că ea n-avea de gând să-mi ofere nimic. Am prins ocazia să mă uit în poșeta ei și m-am asigurat că așa e, astfel că mi-a fost teamă s-o fac să-și dea seama de omisiunea ei. Și știam că nu are bani. O atare sensibilitate e, probabil,  ridicolă. Cred că eram amândoi la fel, că nu doream să oferim și să nu primim nimic, nu din vreun motiv banal ori egoist, ci din pricina acelei stânjeneli tandre și misterioase ce copleșește toate momentele de final. Sper ca într-o zi să-mi dau seama.”

          Eu încă nu mi-am dat seama cu limpezime de ce, în urmă cu 28 de ani, pe vremea când aveam 24 (vârstă apropiată cu cea a lui Fowles care povestește) nu i-am oferit cadoul meu, pregătit dinainte,  celei mai bune prietene din facultate, înainte de a pleca fiecare pe drumul său. Probabil din aceleași motive de care vorbește autorul mai sus, o anume stânjeneală, la gândul că îl vei pune pe celălalt într-o situație neplăcută, sau acelei „stânjeneli tandre și misterioase ce copleșește toate momentele de final.” Și nici acum n-am aflat dacă nu cumva și ea avusese un cadou pentru mine și nu mi l-a oferit din aceleași motive. Cert e că îl cumpărasem, din puținii bani de care dispuneam la vremea aceea, dar așa mi se păruse firesc, era o acțiune premeditată, nu un imblod de moment, simțeam că trebuia punctată despărțirea aceasta printr-un dar.

          Ieșisem împreună la ultima noastră plimbare prin Bucureștiul devenit atât de familiar, atât de „al nostru” pe timpul celor cinci ani facultate, pe traseele cunoscute, pe care le abordam de obicei. Undeva, dar nu-mi mai amintesc unde, fie în vitrina unui magazin, fie la vreo tarabă (dar parcă se ridică vag în memorie un iz de Calea Victoriei), văzusem vaza aceea din ceramică, pictată, în nuanțe de verde pal, cu spice, cu frunze, scundă și cu linii grațioase ale curburilor. Am întrebat-o dacă îi place, a zis da și „mi-am” cumpărat-o. Nu voisem să-i spun că e pentru ea, ar fi urmat să i-o dau în momentul despărțirii. Nu știu cât să mai fi stat vaza aceea în camera de cămin, poate o zi, două, până când s-a apropiat clipa aceea finală, de care știam c-o să vină și din pricina căreia zăcusem aproape timp de o săptămână, în patul meu de sus, cu picioarele încrucișate sub mine, cu tavanul în cap și ochii în gol. Nu-mi plac despărțirile, dar acum, pentru că s-au adunat destule, sensibilitatea mi s-a mai tocit și le fac față destul de bine. Însă atunci, orice despărțire îmi era ca o boală, îmi dădea o stare de melancolie și de rău în fața rupturii implacabile. Nu era vorba numai de despărțirea de colegele mele de cameră, în special de Mirela, de care fusesem aproape nedespărțită, la cursuri, la spectacole, în plimbări. Ci și de lăsarea în urmă a unei părți din viață despre care știam că nu va mai reveni sub forma aceea nicicum, nicicând, că tot ce ar fi urmat se înscria pe un alt drum al trăirilor, la un alt nivel, care niciodată nu va mai fi atins. N-are rost să insit, e, oricum, greu de explicat. Revin la vază.

          Vaza aceea a stat pe un raft până când, similar lui Fowles, am știut că n-o voi mai oferi, așa cum îmi fusese gândul inițial. Eu n-aveam ce face cu ea, n-aveam nici măcar o casă în care s-o pun, dar am împachetat-o și am luat-o cu mine, căci nu mi-a venit să i-o mai ofer (nu, nici vorbă de egoism!), fie pentru că gestul mi se păruse prea sentimental, fie cadoul prea neînsemnat, fie o pecetluire inutilă a unui final ce trebuia ori uitat, ori reținut în amintire, nu în pereții unei vaze. Ne-am luat la revedere și dusă am fost (eu am plecat prima, un soi de consolare), iar vaza aceea am păstrat-o câțiva ani la vedere, pe unde-am stat, uneori cu flori, până când într-o zi și-a aflat sfârșitul în cioburi. N-aș ști să spun de ce în momentul când a fost spartă din întâmplare, în loc să-mi pară rău, am simțit ca o ușurare. Poate pentru că niciodată locul ei nu fusese acela, că scopul achiziționării fusese altul, iar faptul că, în cele din urmă, ajunsese la mine era un soi de nedreptate care trebuia numaidecât reparată... Cine știe? Încâlcite sunt ițele sufletului omenesc! Totuși ce consolare să aflu că și altcineva, cândva, a mai trăit un astfel de sentiment! Poate nici n-aș fi scris despre asta dacă nu m-ar fi instigat jurnalul lui Fowles. Iar dacă aș fi fost un scriitor de Nobel, precum Sully Prudhom (primul Nobel pentru literatură), aș fi scris o poezie-capodoperă, precum „Le vase brisé” (Vasul spart).

Cum nu sunt, m-am mulțumit să înșir câteva rânduri dezlânate pe care încheindu-le, rămân cu acea neîmplinire că n-am spus totul, că n-am spus pe înțeles și, până la urmă, cu ferma convingere că niciodată nu reușim să exprimăm cu adevărat ceea ce simțim (cu excepția unora, puțini, care se mai cheamă și genii).

          Aceasta este povestea vasului spart care a nimerit în casa greșită. Dar poate fi și povestea unei inimi a cărei pornire n-a fost dusă până la capăt. Nu c-ar fi singura de genul acesta. Dar, pentru mine, a fost, cred, prima, și cea care m-a marcat cel mai mult.

          Și, pentru c-am amintit de poezia lui Prudhome, voi încheia cu finalul acesteia, în traducerea Elisabetei Isanos: „Când vasul teafăr pare încă/ Aflată-n-trânsul îl învinge/ O rană fină și adâncă/ E spart de-acuma, nu-l atinge!” Poate tot astfel ar trebui să procedăm cu amintirile noastre, să nu le atingem, să le lăsăm undeva pe un raft să-și trăiască viața de aparent vas teafăr care se va transforma și el în cioburi, dar o dată mai târziu, mult mai târziu, când nu va mai conta.

Forentina Loredana Dalian

Slobozia, 28 august 2020

Ilincă Alexandru

Este un meșter popular din Vâlcea. La o tarabă din muzeul Astra Sibiu, vindea sarici, căciuli de oaie, chimire, opinci...

Când i-am cerut permisiunea să-l fotografiez, și-a dat jos masca, și-a îndreptat chimirul, cămașa, cumșa de pe cap și s-a așezat impozant lângă un pom, acolo unde-i frumos. Mi-a atras atenția să nu prind în fotografie și coșul de gunoi. Această exigență asupra imaginii mă duce cu gândul la faptul că la fel trebuie să fie și în munca sa.

Cineva din grup a cumpărat un chimir pe care l-a făcut cadou. Apoi ne-a lăsat, ba chiar ne-a îndemnat să ne fotografiem cu sarica și căciulile expuse, ne-a dat și „sceptrul” cu lupul dacic. Cum companionii mei nu mai terminau cu pozatul, i-am zis: „N-ați avut de lucru!” Răspunsul a venit cu zâmbetul pe buze și-un licăr șugubăț în privire: „Lăsați, sunt și ei copii!” (Copiii erau toți trecuți de 50 de ani)

Îmi place când în oameni se împletesc seriozitatea cu blândețea și copilăreala. Dacă or să-mi trebuiască vreodată opinci, am să-l caut, să iau de la el.

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 22 august 2020

Semnal carte

Proză - selecție din literatura română contemporană, îngrijită de poeta Daniela Toma, Art Creativ

Un Om din vremuri frământate

          „Tot Providența mi-a oferit și un cadou nesperat, acela de a mă bucura ani mulți de colaborarea unor tineri minunați - studenții, de la care am preluat optimismul și setea de viață și care m-au ajutat, poate fără știe, să depășesc situațiile mai grele din viața mea. După trecerea atâtor ani îi percep și acum ca pe prietenii mei de suflet care nu m-au dezamăgit niciodată.”

          Tulburătoarea mărturisire de mai sus (arareori auzi asta de la un profesor universitar) o aflăm pe coperta IV a unei cărți având titlul „Amintiri din vremuri frământate”, al cărei autor este Eugen Pincovschi. Un nume care multora nu le spune nimic, în această lume populată de vedete lipsite de orice merite, adeseori și de elementarul bun simț. Totuși, profesor doctor inginer Eugen Pincovschi este/ a fost, căci s-a săvârșit anul acesta la venerabila vârstă de 92 de ani, unul dintre promotorii științei și tehnologiei, având o activitate științifică și didactică prodigioasă în domeniul tehnologiei chimice anorganice și a ingineriei și protecției mediului. Dar eu nu despre această calitate a sa vreau să vorbesc, deși voi lăsa un link pentru mai multe detalii (obligatoriu pentru chimiști, indiferent de nivelul de studii, chimiști care, măcar ei, trebuie să fi auzit de numele Profesorului Pincovschi).

          Mărturisesc cu emoție că am fost (da, fără să știu) unul dintre studenții despre care vorbea mai sus, unul mic, neînsemnat, dar apropierea de un astfel de Om, dincolo de calitatea sa de profesor emerit, a constituit pentru mine un dar de o mare însemnătate. Așa l-am perceput și eu și mulți alți colegi de-ai mei, ca pe un prieten, deși rigoarea cu care se desfășurau cursurile, laboratoarele și examenele numai de-ale prieteniei nu lăsa loc. Totuși, această apropiere o simțeam permanent (din păcate, caz foarte rar) și în sclipirea din ochi atunci când ne vorbea despre lucruri exacte și chiar anoste din punctul nostru de vedere, și în pauzele din predare pe care le făcea cu bună intenție atunci când ne simțea prea încordați sau că urmăream raționamentul său cu greutate, în ușurința amuzată și amuzantă cu care trecea de la tehnologia fabricării îngrășămintelor la povestirea unui episod din Tom și Jerry pe care-l văzuse cu o seară înainte.

          Am știut dintotdeauna, mai bine zis am simțit, că oamenii cu adevărat mari manifestă constant empatie cu cei mici, aplecându-se cu înțelegere și candoare asupra lor, m-am simțit mereu legată de ei prin acele fire invizibile și indescriptibile, chiar dacă de cele mai multe ori nu am știut să explic această atracție. Sunt lucruri care nu se pot demonstra științific și din această categorie fac parte și stările, sentimentele și amintirile pe care ni le crează anumiți oameni speciali. Așa a fost și cazul profesorului Pincovschi, om mare, dar care „la stat” era mărunțel, subțirel și mereu în mișcare. Noi îl alintam Pinky, fără ca el s-o știe.

          Nu l-am mai văzut din acel iulie 1992, de la susținerea lucrării de diplomă, când un gest al său ar fi fost de ajuns să vorbească despre ce fel de om este. (Am scris aici... Amaraciuni din epoca de aur) Astăzi am avut bucuria de a primi spre lectură cartea de care vorbeam la început, o carte rară, cu amintiri din vremuri frământate, și care nu se poate procura, din păcate, întrucât a apărut într-un număr redus de exemplare. Îi rămân profund recunoscătoare fostului său prieten și coleg de catedră care, aflând anterior că l-am avut profesor și cât l-am prețuit, a ținut să mi-o împrumute, spunându-mi că voi citi în ea lucruri extraordinare. N-am niciun dubiu, sunt pregătită să o devorez pagină cu pagină, rând cu rând. Profesorul Pinkovschi a mai publicat și o carte de epigrame și glume în duel, nici aceea nu este accesibilă, dar asta îmi confirmă senzația pe care am avut-o acum 30 de ani, că este un om cu spirit înalt și cu un simț al umorului dezvoltat. Sunt recunoscătoare și internetului (Revista de chimie) pentru a-mi fi furnizat singura fotografie de găsit, chiar dacă amintirea mea, deși estompată, nu ștersese imaginea sa peste timp.

          Parcă-l văd, într-o iarnă cu un ger de crăpau pietrele în sala de curs (venise de curând revoluția, dar amfiteatrele noastre nu se încălziseră peste noapte), în costumul maro cu dungi fine, niciodată în palton, oricât ar fi fost de frig. La pauză, ni s-a alăturat pe hol, unde trăgeam din niște lulele împuțite, zgribulindu-ne. „Ce bine de voi că vă mai încălziți cu țigara! Mie așa-mi trebuie dacă nu fumez! I-am spus asistentului meu acum o oră să-mi aducă un ceai, dar se pare că s-a dus să culeagă plantele.”
M-am oferit atunci să merg eu la cabinet să i-l aduc, dar a refuzat: „Nu. Vreau să văd cât de mult mă (dis)prețuiește. Dacă mi-l aduce în următoarea oră, înseamnă că totuși mă iubește un pic.” Și râdea, cu acea sclipire jucăușă în ochi, care nu-i lipsea nici când vorbea despre lucruri serioase, grave.

      Dumnezeu să-l odihnească și să-i răsplătească frumusețea pe care a știut să o sădească în noi, în niște vremuri cenușii, nesigure, în schimbare! Deschizând acum cartea la întâmplare, pentru a afla o frază de final cu care să închei, iată pe ce mi-au picat ochii prima dată: „Lumea se schimbă, dar în același timp rămâne ea însăși, legată cu fire atavice de trecutul ei.”

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 04 august 2020

Revista de chimie - profesor Eugen Pincovschi