Pe Florentina Loredana Dalian am cunoscut-o ca
prozatoare, mai întâi prin volumele de proză scurtă, mai apoi prin romanele
sale. Și de fiecare dată am avut convingerea că vocea ei ar fi fost mai
potrivită pentru poezie. Pentru că toate firele sale narative erau învăluite
într-o melodicitate aparte și transmiteau o puternică emoție. Mai apoi am
descoperit-o și ca poetă, prin intermediul primului său volum de poeme,
„Domnișoara Nimeni” (editura Eikon, 2017). Și atunci mi-am dat seama că,
într-adevăr, vocația sa este aceea de a spune povești, cântându-le. De aici
perpetua armonie între poveste și poezie, între istorisire și cântec.
Noul volum de poeme, îmi confirmă pe deplin revelația
provocată de cel dintâi. Pentru că, din nou, aceasta își delectează cititorii
cu poveștile sale cântate. Fiecare poem al său, indiferent de tema abordată,
spune o poveste, din care răzbate fie o învățătură anume, fie o emoție
profundă. Dar ceea ce surprinde și mai mult la aceste poeme, este faptul că în
ele, poeta reușește să imprime inclusiv atmosfera, cadrul intim în care
poveștile au prins viață, poate mai înainte chiar de a se rostui în versuri: „Se auzeau acorduri dintr-un cântec rusesc/
și mirosea a zambile roz./ Soarele perfid/ mi s-a amestecat în vise/ punându-mi
lumina în ochi/ I-am deschis./ Din oglindă,/ cu sprânceana ridicată,/ mă privea
Scarlett O’Hara/ cu iubirea ei imposibilă cu tot” (Scarlett).
Ceea ce aduce nou acest volum este faptul că, de această
dată, ea reușește să creeze o lume aparte, asemenea tărâmurilor acelora
fermecate, din basme, locuite de animale fantastice. Este vorba despre un
ostrov, pe care locuiește numai ea. Iar ființele năzdrăvane ce o însoțesc sunt
cele trei virtuți principale: nădejdea, credința și dragostea, dimpreună cu
fiicele lor: speranța, rugăciunea, melancolia. Pentru că, de la primul până la
ultimul poem din „Ostrov”, poeta își așteaptă, își cheamă, își ademenește
iubitul, în insula sa secretă, ce ar deveni, prin venirea lui, un paradis doar
al lor, luându-și-L ca prieten de confidențe pe Însuși Dumnezeu, și uneori pe
sfinți sau pe îngeri: „Pe ostrovu-acesta, coboară uneori/ Însuşi Dumnezeu, să
mai ia pulsul lumii/ din foşnetul vreunei frunze strivite,/ din mersul
nehotărât al vreunui melc.../ Din ostrovu-acesta, Apostolul Pavel/ îşi mai face
uneori drum spre Damasc,/ Sfântul Petru se tânguieşte/ după al treilea cântat
al cocoşilor,/ Maria-Magdalena varsă lacrimi amare,/ că L-au luat pe Domnul
ei...// Pe ostrovu-acesta, bătrânii arbori dau mărturie/ că nu-i nimic nou sub
soare./ Nici drumul, nici tânguitul, nici lacrima.../ nici măcar această iubire
interzisă”(Ostrov 30).
„Ostrov” se înfățișează astfel ca un imn al iubirii
neîmplinite, ca o simfonie a așteptării fără de sfârșit. Pentru că, până și în
ultimul poem, ce pare a fi unul de bun – rămas, umbrit de deznădejde și de
oboseala așteptării, poeta reușește să își lege speranța de un semn ceresc,
dând astfel inimii forța necesară să nu renunțe la iubirea ei: „Îţi las gândul meu ca pe un semn de carte,/
să-l pui între două file: una cu iubire, una cu trădare,/ îţi mai rămâne o
umbră pe ostrovu-acesta obosit/ prin care-au început să se precipite toate -/
de-ale primăverii, de-ale castanilor, de-ale florilor de salcâm.../ În vârful
unei crengi, se iţeşte o lună nouă – semn bun!” (Ostrov 37).
Când am citit prima oară manuscrisul acestui volum m-am
întrebat de ce a ales poeta să înceapă cu poemele neîncadrate în vreun ciclu
anume și să lase la urmă „Ostrov”-ul, cu atât mai mult cu cât acest lung poem
dă și numele volumului. Dar, recitind, mi-am dat seama că aici avem de a face
cu „un mic truc”, deloc nou, dar inspirat readus în lumină de către Florentina
Loredana Dalian: ea a lăsat „Ostrov”-ul la urmă tocmai pentru ca cititorul,
încheind lectura volumului, să rămână cât mai mult timp sub emoția generată de
acest lung poem de dragoste neîmplinită. Și să spună, poate, ca nașul de la
nunta biblică din Cana Galileii: orice poet își expune mai întâi poezia cea mai
de soi, apoi, când cititorul a obosit, îi oferă spre lectură și pe cele mai
puțin bune; dar ea a lăsat la urmă poemele cele mai bune.
Nu vreau să spun prin aceasta că poemele din prima parte
a volumului sunt mai puțin bune decât cele din „Ostrov”. Dar, unitatea tematică
a acestora din urmă, le conferă o oarecare superioritate față de cele dintâi, care
tind cumva să se estompeze unele pe celelalte. Pe de altă parte, poemele
libere, pot fi receptate inclusiv ca o introducere la „Ostrov”, în sensul în
care, prin intermediul lor, poeta își familiarizează cititorii cu universul său
interior, populat de vise, de iubire, de credință, dar și de durere, de
revoltă, de neputință.
Așadar, cu noul său volum de versuri, Florentina Loredana
Dalian ne invită din nou în lumea ei, o lume a fragilității, a frumosului, a sufletului
curat, o lume în care Dumnezeu nu a murit, ci este cât se poate de viu și de
activ, rânduind toate după înțelepciunea Sa. Firește că lumea aceasta,
ilustrată în poemele sale, este o lume ideală, condamnată de împietrirea
mersului lucrurilor să rămână ireală. De bună seamă că nu ne este nouă dat să
trăim și în realitate într-o astfel de lume. Dar, cel puțin cu sufletul și
mintea, ne putem refugia în lumea din carte, când cea reală își iese din minți.
Iar pentru crearea acestei lumi, se cuvine să-i mulțumim, citindu-i și chiar
recitindu-i cărțile.
Romeo Aurelian Ilie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu