Florentina Loredana Dalian

marți, 24 aprilie 2018

Domnița marilor singurătăți


„Domnișoara Nimeni”, recentul volum scos de Florentina Loredana Dalian, pare să aibă ca temă fundamentală creșterea/ devenirea într-o lume pe care imaginația o transfigurează doar din rațiuni poetice, pentru a-i păstra sâmburele de mister: lanul verde al copilăriei devine simbol pentru speranță și visare, pentru regăsirea unei stări de spirit aducătoare de pace și echilibru în dezordinea ontică. Trecerea de la ipostaza de fetiță la cea de femeie presupune pierderea nu atât a inocenței, cât a fascinației și a capacității de automistificare, de unde retorica amară a întrebărilor: „Cum să-i explici unei fetițe/ că tu ți-ai uitat sufletul/ prin lanul acela încă verde/ printre păpușile din cârpe/ înfășurate pe linguri de lemn?// Că oamenii mar nu te acceptă/ așa neorientată, inadaptată,/ cu sufletul la vedere,/ plecată cu sorcova/ într-un timp căruia nu-i mai aparții?” („Desculță”).
Câte-o poezie a regretului contrazice tonul adeseori cinic pe care-l adoptă Forentina Loredana Dalian, mai cunoscută ca autoare de proză tăios-ironică decât ca poetă capabilă de efuziuni lirice: „Lumea era frumoasă în toată urâțenia ei,/ Astăzi, caut cu ochii copilului/ frumusețea aceea parcă tot mai stinsă./ O mai găsesc uneori/ prin vreo cruce căzută-ntr-o rână,/ prin mireasma iasomiei și-a reginei-nopții/ prin bolta cerească, prin vreo tufă de liliac,/ Dar cel mai mult mi se face dor căutând-o/ în ochii oamenilor” („Remember”).
Conștiința devenirii pare condiționată de întoarcerea în amintire, copilăria fiind invocată obsesiv, pentru că acolo se află centrul de greutate al ființei: „Străbați drumul știut ca și prima dată,/ în noaptea fără lună, fără Ursa Mare./ În urma ta, parfumul discret al amintirii/ și tot ce rămâne în noaptea albastră/ e doar această smerită lumină din fereastră” („Lumina din fereastră”).
Femeie-copil, femeie-prototip pentru artiști, soți sătui de neveste ori simpli visători cu sângele încă fierbinte, „domnișoara Nimeni” este, deopotrivă, o ipostază feminină a îngerului condamnat să se târască fără aripi într-o lume a canonului veșnic, a demonului (dualitate de sorginte romantică) sau a femeii de rând, capabile de gesturi eroice, dar și de atitudini mundane: „Când și când/ mă întreabă oglinda – tu cine ești?/ În fața ei am curaj,/ îi răspund hai sictir!/ Eu sunt femeia pe care/ bărbații o mai iubesc când și când,/ căreia poeții îi mai dedică/ nu versuri, nici vorbă,/ și sculptorii domnișoare./ Și căreia romanticii uneori îi mai oferă orhidee/ Ce nu înțelegi?/ Eu – după toate probabilitățile/ statisticii matematice/ sunt femeia tuturor/ timpurilor/ și a tuturor verbelor/ conjugate doar la prezent” („Domnișoara Nimeni”).
Întrebările retorice, ca semn distinctiv al unei reflexivități poetice, abundă în poeme-convorbiri cu sine și despre sine, linia melodică a versurilor urmând o partitură cumva bizară, dar remarcabilă prin sinceritatea absolută a tonului: „Departe, acorduri de pian - / al cui oftat se aude?/ Poate este o domniță/ părăsită de cavaler în toiul nopții/ O, nu, e prea desuet!/ Vreo mamă așteptându-și fiul?/ Ori, poate, floarea de colț?/ 9La ce bun atâta frumusețe?)/ Vreun copil voind s-ajungă la soare? - / Tăiate-i sunt aripile!/ Vreun călător obosit de drum lung?/ Ori poate bătrânul visând sub cais,/ peste care toamna vine pe negândite?/ Sau omul de zăpadă/ trăind încă o iarnă degeaba?” („Acorduri de pian”).


 
Dacă poezia, cum s-a mai spus, este un exercițiu de respirație/ de dragoste, orice artă poetică ar trebui să instituie, ca normă, inspir/expirul ritmic (nu sacadat), pulsația vie a văzduhului în molecule de sânge și-n nervi, adică o semantică a vieții și a scrisului ca formă a ei: „Tu, cel care respiri în poeme/ în timp ce veghezi trenurile sau oamenii/ de deraieri spectaculoase ale destinului,// Tu, cel gelos pe bărbatul care/ mă adăpostește sub umbrelă/ gelos pe ploaia care mă atinge,/ tu, cel care porți prin munți/ dorurile Bărăganului// tu, care spui că ți se bat în minte/ mii de poeme/ atunci când mă-ntâlnești…// Spune-mi:/ dacă ți-aș fi dat zilnic/ bună dimineața!/ aș fi putut să-ți inspir/ măcar un poem ratat?” („Poem ratat”).
În volumul „Domnișoara Nimeni”, Florentina Loredana Dalian știe să râdă cu lacrima pe obraz, demonstrând, încă o dată, că cei mai triști poeți provin dintre prozatorii satirici: „Beau din cafeaua fără cafea/ mătur iluzii,/ din când în când mai dau cu capul în câte- grindă,/ fac slalom printre frigurile acestei lumi,/ ascult muzică foarte cultă…/ ca să-i pot răbda pe marii inculți/ Mă prefac că nici nu contează,/ îmi joc bine rolul de contesă adulată/ de marile singurătăți./ S-ar zice că viața-i frumoasă,/ cu tot cu gustul coclit pe care ți-l lasă…„ („Fragmente înghețate”).

*Florentina Loredana Dalian: „Domnișoara Nimeni”, Ed. Eikon, București, 2017

Valeria Manta Tăicuțu

În „Vatra veche”, nr. 4, aprilie, 2018

Mulțumesc, doamnă Valeria Manta Tăicuțu! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu