Doamna inginer

„Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană”. Dar uneori - rareori -  se întâmplă ca cerșetorul să nu-și spună propria poveste, ci pe a ta, a celui de la care cere.

Veneam azi dinspre piață, cu sacoșele de ceapă și roșii, eu în rochie (tot) roșie, cu sacou, pe tocuri. Nu mă potriveam, e drept. Când era mic, pe la clasele primare, fiul meu m-a admonestat în timp ce căram de o sacoșă cu cartofi, îmbrăcată într-un costum albastru, cu fustă scurtă, pe tocuri: „Dă sacoșa aia încoace, că nu ți se potrivește!” Nici azi nu mă potriveam, de regulă nu merg la piață îmbrăcată așa, dar drumul inițial fusese la biserică și, dacă la piață se mai întâmplă să merg ca la concert, la biserică niciodată nu merg ca la piață.

          Un zdrahon cu părul alb buclat, destul de în vârstă, dar nu foarte în vârstă, care sprijinea o bordură, mi s-a adresat politicos:

- Sărut mâna! Doamna inginer, dați-mi și mie de-o pâine!

Hait! Ăsta mă cunoaște. M-am uitat atentă la el, dar figura nu-mi spunea nimic. M-am gândit că, de vreme ce mi s-a adresat la fix, cu titlul profesiei mele, o fi vreun fost muncitor pe la combinat, din cei mulți care au rămas pe drumuri, nu din vina lor, ci din cauza ălora de-au vândut țara pe nimic. Știu că cei mai mulți s-au descurcat cumva, dar or mai fi și alții care n-au reușit să-și găsească un loc. Dar eu nu-l cunoșteam. Când m-am angajat acolo, în 1992, combinatul avea 1.700 de angajați. Cum să-i știi pe toți? Trebuia să mă lămuresc ce-i cu el, că dacă era cum presupuneam, nu-i puteam arunca bani de pâine ca unei putori căreia îi e lene să muncească. Trebuia să-i dau mai mult, îmi spuneam, generoasă. Omul avusese o meserie, o practicase, ce vină avea că acum nu mai era loc de el? Așa că îi adresez întrebarea:

- De unde știți că sunt inginer? Mă cunoașteți?

- Păi sunteți, cum să nu fiți! Normal că sunteți!

Bă, lasă, asta știu și eu, că nu m-a lăsat memoria în halul ăsta. Problema e de unde mama zmeilor știi tu? Omul a continuat să argumenteze:

- Normal că sunteți, că sunteți elegantă și foarte atrăgătoare!

Zăăău? Măi, ați auzit?

          Bravo, măi psihologie! De obicei, când vezi o femeie „elegantă și foarte atrăgătoare” te duci cu mintea la vreo divă, artistă, ori măcar la o profesoară, o avocată sau doctoriță. Necum la una care lucrează cu bocanci și cască de protecție.

I-am dat de-o pâine, dar acum îmi pare rău că nu i-am dat mai mult. Merita, oricum. Dacă nu mă știa, fiindcă o nimerise, chit că argumentele erau năucitoare. În plus, e îmbucurător să știi că profesia ta e atât de bine văzută (fie și numai de un cerșetor de pe marnea drumului) încât să reprezinte culmea eleganței și atracției. :) Dar dacă totuși mă știa, dacă era așa cum crezusem inițial și i-o fi fost rușine să se vădească? Ei, asta e, nici șansa de-a oferi nu-ți este îngăduită la nesfârșit.

FLD, Slobozia, 24 septembrie 2017