Florentina Loredana Dalian

luni, 4 decembrie 2017

„Desculță, în lanul de grâu”

Recenzie de Daniela Șontică, la volmul „Domnișoara Nimeni”

Apărută în Revista „Arca” nr 10-11-12 2017

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/ARCA/2017/10-11-12_2017/26_lecturi_daniela_10-11-12_2017.html



Un titlu provocator propune Florentina Loredana Dalian cu apariţia sa din 2017 de la editura Eikon: Domnişoara Nimeni. Cunoscută mai ales ca prozatoare şi încă una care exploatează un filon mai puţin la îndemâna femeilor, umorul, Florentina este autoarea a şase volume de proză (romane, proză scurtă, proză umoristică), iar acum se află la prima sa carte de poezie.
Auditoriul se trezeşte bine din lentoare când intră în scenă şi recită din propriile poeme Florentina Loredana Dalian, cu vocea sa gravă, de adevărată actriţă. Asta aveam să constat la întâlnirile poetice la care am participat împreună. Dacă viaţa de zi cu zi îi este una destul de pragmatică, fiind inginer chimist, scriitoarea are grijă ca vieţile sale dintre coperte să fie interesante, jucăuşe, pline de lirism, de sarcasm, să se încheie în note pline de optimism sau să le deruleze ca-ntr-un film de Emir Kusturica. După caz şi inspiraţie. Înclinaţia spre calin face din autoare o căutătoare a sensului care duce spre bine, frumos şi adevăr, noţiuni pe care şi le-a săpat în conştiinţă, sunt convinsă, cu litere mari şi strălucitoare. Când se lasă întunericul unei situaţii-limită, se aprind luminile interioare.
Domnişoara Nimeni ar putea fi cineva şi chiar este, dacă o identificăm cu însăşi poeta, dar nu e bine să ne oprim doar la atât, pentru că Florentina este o autoare care ştie că, transpunându-se în locul fiecărei posibile cititoare, are de câştigat, întrucât mesajul devine valabil atâtor ochi dornici să citească poezie şi atâtor urechi deschise pentru recital: „Eu – după toate probabilităţile/ statisticii matematice/ sunt femeia tuturor/ timpurilor/ şi a tuturor verbelor/ conjugate doar la prezent. // Adică nimeni – / rosteşte oglinda/ neîntrebată/ şi dând să plesnească/ nu de invidie, / nici vorbă”. (Domnişoara Nimeni ).
Condeiul prozatoarei se simte în aproape fiecare poem, în sensul că există mereu un fir epic, fie că e vorba de povestea unui sentiment, a unei trăiri, amintiri sau situaţii turnate în forma poetică unanim acceptată, dar şi când confesiunile şi amintirile din perioada studenţiei capătă forţa unui torent ce nu mai poate fi canalizat în albia subţire a unui poem. Sunt în carte câteva prozo-poeme bine realizate, ce reuşesc să atingă tensiunea propusă: „Hei, dragă M, noi chiar am crezut în revoluţie, în lozinci, în schimbare. Trăiam expuse grafic între abscisă şi ordonată, cântăream substanţe cu exactitate de patru zecimale, ne găuream halatele şi ciorapii cu acizi, ne intoxicam în laboratoarele de şase ore. Vara mergeam la Convocare, în Ghencea, mai ştii când au testat măştile pe noi? Ne-au băgat într-un cort, au dat cu lacrimogene, care ieşea afară fără să plângă avea masca bună”. (Dragă M... ). Iar nostalgia temperată de prezentul cotidian în care au intrat idealiştii studenţi, generaţia pe care căderea regimului comunist a prins-o în facultate, este parcă rezumată cel mai bine în fraza: „Nimeni nu ne spusese, dragă M, că viaţa a fugit în altă parte, că sensurile ei nu erau de găsit în tratatele noastre”.
Volumul este bine construit, consistent, având peste 80 de pagini, şi pare să curgă asemenea vârstelor, începând cu versuri despre „fetiţa umblând desculţă prin lanul de grâu”, continuând cu acele confesiuni impregnate de lirism despre idealurile pierdute odată cu ieşirea din studenţie, şi se încheie cu poeme de dragoste.
Remarcabile sunt în versurile Florentinei trimiterile fruste la anumite locuri, personaje şi întâmplări care au produs traume mai mici sau mai mari în copilărie. Autoarea este un copil format în comunism, cu tot ce a însemnat, de la Cântarea României la profilul tovarăşei diriginte ce pleacă pentru totdeauna din mica şcoală de ţară, lăsând pe peron durerea elevilor ce nu pot înţelege întâmplarea: „S-a urcat în tren/ lăsând în urmă parfumul. / A rămas la geam, fluturându-şi mâna”, pentru că „pe vremea aceea credeam/ că oamenii se întâlnesc pentru totdeauna/ Că iubirile durează o viaţă” (Pe vremea aceea )
Satul natal este axis mundi şi pentru Florentina, raiul suprem: „Când noaptea cobora peste sat, / se întâmpla o linişte/ pe care câteodată o caut/ în lada de zestre a copilăriei” (Noapte peste sat ).
Mai târziu, tânăra femeie îndrăgostită va ajunge să se întrebe pe străzile Parisului: „La Scare Coeur îmi arătase şi dantelăria exterioară, / iar eu întrebam şi unde-i inima? ” (A fost demult... ) Chiar dacă în majoritatea poemelor de dragoste sentimentul predominant este tristeţea (mascată sau ca atare) după o poveste din trecut sau care pare imposibilă azi, scriitoarea recurge la ironie şi umor pentru a se salva: „În geometria unui vis/ sunt Ana lui Manole/ trăindu-şi nedumeririle/ cărămidă cu cărămidă. / Între Ana lui Manole/ şi Anna Karenina aruncându-se pe şine/ în numele iubirii ratate/ nu-i decât diferenţă de geometrie:/ Zidul e vertical, perpendicular pe sol, / şinele, paralele...” (Geometrie ).
Pentru recursul la autobiografism, la camuflarea inteligentă a unor sentimente și obținerea unui efect literar din autoironie, versurile următoare sunt elocvente:
 
Inimă scanată
 
Te privesc, inimă scanată.
Nici nu-mi vine să cred că prin tine
au trecut cândva iubiri
şi poate încă mai trec.
Semeni cu un râu atât de limpede,
de parcă nicio sfâşiere nu te-a tulburat.
Ce actriţă bună eşti, inimă!
Ai păcălit-o până şi pe doctoriţa de inimi,
care doar că nu ne-a spus că ne fandosim.
Ţi-a tras un look ştiinţific,
te-a-mpodobit cu dimensiuni,
cu cifre, cu procente, cu virgule,
zice c-ai fi… enervant de normală.
De parcă nu te-aş cunoaşte!
De parcă nu te-aş şti cât de bezmetică eşti.
Eşti sănătoasă tun, zice
Îţi dai seama – dacă n-ai bea râuri de cafea, sau n-ai fuma?
Ea cu recomandările ei,
eu cu mirările mele
şi tu inimă cu ofurile tale
ascunse pe după ventriculul stâng…
Până una alta,
îmi împăturesc inima dezvelită,
expusă grafic între abscisă şi ordonată
şi plec ducând-o-n buzunar.
Deocamdată nu-i cerere pe piaţă,
dar cine ştie?
 
Scriitura Florentinei are uneori trimiteri metafizice, astfel încât, un poem cum este Fiul risipitor, de inspiraţie religioasă, nu surprinde ca temă.
În altă ordine de idei, am mai remarcat frumuseţea construcţiei din poemele Feriţi linia vieţii!, Femeia impară şi Război, pe care însă nu le citez aici trunchiat, pentru că merită o lectură în întregime. De altfel, aceasta este şi concluzia care se poate trage: volumul Domnişoara Nimeni al Florentinei Loredana Dalian merită să fie citit.

sâmbătă, 2 decembrie 2017

Amărăciuni din Epoca de Aur - 5 - Cursurile




Uite ce face omul când n-are ce face și nici inspirație nu-i vine: scotocește prin lucrurile vechi, pune ordine în cele deja ordonate și, evident, își amintește.

          Într-o cutie, dau de câteva caiete studențești îngălbenite, din vremea de demult a studenției mele. Le răsfoiesc și mă uimesc nu de cât am putut să scriu (zeci de caiete, mii de pagini), nici de cât am putut să învăț și mai ales ce, cât de faptul că luam cursuri atât de complete și îngrijite, pe când profesorii vorbeau câte două ore continuu, fără pauză. Cine se putea ține după ei bine, cine nu, nu. Probabil e de neînțeles pentru studenții de azi care au la dispoziție atâtea surse de informare, plus tehnica ajutătoare la îndemână. Dar, la vremea aceea (zic de anii 1987-1992), singura șansă ca să poți învăța pentru examene erau cursurile bine scrise. Nu prea aveam cărți după care să învățăm, nici vorbă de copiatoare, imprimante, calculatoare etc. Când mai era câte un curs litografiat, ne băteam pe el și-l achiziționam de la colegii mai mari cu prețul bursei pe un semestru.

          Șansa mea era că luam cursuri bune (n-am putut niciodată să învăț după cursurile altora). Scriam repede și cu multe prescurtări (și muuult! atât de mult, încât toată facultatea nu mi-a trecut umflătura pe care o făcusem la arătătorul mâinii drepte, pe care-l înțepam cu unghia degetului mare când țineam condeiul). La un moment dat, găsisem prin casă o carte de stenografie din care învățasem câteva semne, pe care le foloseam des, spre disperarea celor care împrumutau cursurile mele să învețe după ele.

          Era moda cursurilor la indigou. Care era mai leneș și absenta, te ruga să-i iei și lui cursul. Asta mă scotea din sărite (am luat prea puține astfel, mă enerva să stau să așez foile cu indigoul între ele, n-aveam timp de așa ceva, pierdeam informații importante). Prea puțini erau aceia care-și permiteau să asiste la cursuri fără să scrie. La noi în grupă, era unul singur, iordanian din Palestina (așa se prezentase el). Oricum venea rar, dar examenele le trecea (era politică de Stat). Nu învăța nimic și se baza pe copiuțe și pe memoria vizuală. Odată, când l-am văzut scriind de zor în timpul unui curs, la pauză, am tras cu ochiul să văd ce scrisese. Pe mai multe foi erau măzgălite floricele și inimioare, printre care tronau, îngroșat, declarații de dragoste: „Palestina, te iubesc!” Asta da dragoste de țară! Din păcate (sau din fericire), pe noi, românii, nu ne-ar fi trecut nimeni clasa dacă ne prezentam la examen cu sentimentul patriotic, în loc de lecția învățată.

          Pe Mahmoun l-am văzut o singură dată pus în dificultate, la un examen de fenomene de transfer, unde profesorul părea că nu mai poate de politica de partid și de stat. Ori poate, dacă tot știa că trebuie să-l treacă pe NV, măcar se răzbuna, făcându-i zile fripte. Cum ziceam, Mahmoun avea o memorie vizuală excelentă și era expert în copiuțe (altfel, se mira sincer: „Nu înțeleg, cum puteți voi să învățați atâta?!”). Dar, oricâtă memorie vizuală ai avea, ingineria se bazează pe logică și e suficient să greșești o săgeată (un sens) pentru ca toată șandramaua să ți se dărâme. Înșirase Mahmoun o instalație pe două table și era mândru de el. Profesorul scotea la tablă câte trei o dată (majoritatea examenelor erau orale sau și scris și oral), făcea simultan, trecea pe la fiecare, îți mai punea o întrebare, te lăsa să te gândești, apoi revenea, era ca un titirez între noi. Da' aia de ce-i așa, da' ailaltă de ce nu, dar dacă ar fi fost altfel... era tot o indiscreție. Când ajunge la Mahmoun, aruncă o privire pe tablă și-i zice: „Nu funcționează. Șterge și fă din nou!” Șterge el cu infinită răbdare, desenează iar, bineînțeles tot greșit. Trece iar profesorul (și ăsta avea răbdare cât cuprinde!): „Șterge și fă din nou! Nici asta nu funcționează”. Și tot așa de vreo trei,  patru ori, până își pierde Mahmoun răbdarea și numai ce-l vedem aruncând creta la tablă, indignându-se: „Dar Daciile voastre funcționează? Că întorci cheia, face brrr, brrr, brrr și se oprește. Și asta-i pe tablă!” (Știa el ce știa. Străinii erau dintre favorizații sorții, care își permiteau să închirieze mașini, d-alea cu 12 B... , lucru la care noi nici măcar nu visam). Profesorul, impasibil, nu s-a lăsat mai prejos: „Mahmoun, dacă Daciile noastre nu funcționează, e pentru că ele sunt construite de cei ca tine. Șterge și desenează din nou! N-ai să pleci de aici, până nu faci nenorocita aia de instalație să funcționeze!” Nu mai știu cum s-a terminat meciul lor, cine pe cine a învins. Eu mi-am luat fericită carnetul, cu nota 7 parcă, o notă de vis, având în vedere că la examenul acela jumătate picau, și am ieșit victorioasă din „câmpul de luptă”.

          Din păcate, puțini au fost profesorii care nu puneau accent pe toceală, care ne lăsau chiar cu notițele în față, pe care nu-i interesau ce ai învățat tu, mai mult sau mai puțin pe de rost, ci important era ce ai înțeles tu din ce ai învățat și ce răspundeai la întrebările deștepte pe care ți le puneau, obligându-te să gândești.

          Doamne, cât am mai putut să scriu la viața mea! Să îndrăznească cineva să-mi spună că nu sunt scriitoare! :)

         

Forentina Loredana Dalian

Slobozia, 02 decembrie 2017









miercuri, 29 noiembrie 2017

Gaudeamus igitur



Târgul Internațional de Carte „Gaudeamus”, București, 26 noiembrie 2017

Jurnal de risipită (64)

 




Cu volumul de poezie „Domnișoara Nimeni” (editura „Eikon”, București, 2017), la Gaudeamus, duminică, 26 noiembrie a.c. La standul editurii „Eikon” (imaginea cuvintelor, cum zice în reclamă, și bine zice), recitalul poetic a opt autori eikoniști (sau eikonari?). În ordinea de pe afiș: Georgeta Resteman, Florentina Loredana Dalian, Eliza Macadan, Alexandra Medaru, Ruxandra Anton, Nicolae Oprișan, Cătălin Stanciu, Raul Sebastian Baz.

          Ajung destul de devreme și am o plăcută surpriză: istoricul Marian Ștefan, bunul prieten din capitală, mă aștepta pregătit: cu bastonul, să mă ia la bastoane, că de când n-am mai dat un semn măcar palid, de viață, și cu trei cărți, una s-o citesc, două să le dau mai departe („Basarabia - prima zi a Marii Uniri”, Oscar Print, București, 2017, autor Marian Ștefan). Mai pup vreo doi, printre care: poetul Cătălin Stanciu, venit de la Brașov, prietena Tatiana cu familionul, care se repede să cumpere cărțile („Domnișoara” și „A unsprezecea poruncă”). Iată-l și pe Valentin Ajder, nu mai știe de capul lui, toată lumea îl pupă, îi cere, îl întreabă, nu știu ce-i mai face... Dar el face. Face față și face treabă bună acolo, la târgul de carte, ca, de altfel, peste tot. Ulterior apar - frumoase apariții! - scriitorii Christian Crăciun, Vianu Mureșan, Cristian Pavel, Ada Nemescu, Valentin Irimia, Coca Popescu, Florin Grigoriu și dragul meu George Corbu (asta da surpriză!) care, în drum spre un alt stand, unde avea de susținut o prezentare, s-a oprit să mă asculte recitând, să mă felicite și să-mi ofere un ziar „Lumina de Duminică”, cu al său supliment „Lumina Literară și Artistică” („Vezi că ai o poezie acolo!”). Eu venisem cu ai mei de-acasă, mai exact cu Rodica Radu, cea de literatură iubitoare, și cu Valentin Baciu, elev seminarist, tânăr poet, care tocmai și-a făcut debutul în „Helis”. Întrucât Valentin cel mare a fost generos cu spațiul de lectură, Valentin cel mic a citit și el o poezie (religioasă) din creație proprie, impresionând asistența. Au fost să fie și Tudor Cicu și Dumitru Pană, dar Tudor, un poet (chit că eu îl știam prozator), a-ncurcat orele, mai exact 11, cu 14. A mărturisit, ulterior, că domnul Pană, când a văzut că editorul prezintă pe altcineva la ora 14, când ei mă așteptau pe mine, i-a aruncat o privire de Baiazid scoțând sabia la ghiaur.

          Vânzoleală mare pe la standuri, cărți, cărți la reducere, lume de-ți rămâne pe retină agitația browniană în care se mișcă, unii mai cumpără (bravo lor!), alții iau/ dau autografe, ascultă, vorbesc, se zoresc, se uimesc, se crucesc. Indiferent cum e, lumea adunată lângă/ pentru carte e un semn bun, încurajator. La un moment dat, studiind rafturile Eikon, aud o doamnă cerând o carte. Cum nu fusese găsită imediat, doamna se indignează: „Cum, domnule, am venit de la Paris ca s-o cumpăr și dumneavoastră n-o găsiți?!” Până la urmă problema se rezolvă, dar mi-a rămas bucuria că - iată - mai vine și Parisul să cumpere de la București. 



           În fine, ne dezlipim cu părere de rău de editura-mamă, și mergem să hălăduim și pe la alții. La cât de mare e oferta acolo, te zăpăcești, nici nu știi ce să iei. Îmi pică ochii pe un raft și mă decid să iau două cărți: Lev Tolstoi „Spovedanie” și Marina Țvetaieva - „Povestiri despre Sonecika” (ambele în traducerea Janinei Ianoși). Căutam proză de Cehov, dar am găsit numai teatru. Când aproape să ieșim, vine și draga de Marina, direct dintr-un examen (Bă, v-ați tâmpit? Nu mai puneți examene studenților și masteranzilor duminica!). Cheaună, zăpăcită, de-abia găsind loc de parcare, dar a ținut să ne vedem, să ne auzim, așa măcar puțin. Puțin, da' mult. Adică înseamnă mult. Parcă-i zice prietenie.

          Ne-a atras atenția un grup de elevi sau studenți militari, veniți cu clasa. Bravo lor, bravo celor care i-au adus! Înainte de îmbarcare, punem stomacul la cale cu niște chestii dulci, leșinoase, dar de post.

          Gaudeamus igitur! Să ne bucurăm așadar! Să ne bucurăm că există carte, oameni care o scriu, o tipăresc, o finanțează, că Radio România organizează constant acest eveniment amplu, că - mai ales - există cititori, cumpărători și, nu în ultimul rând, că am ajuns și noi pe acolo. Domnișoara Nimeni mulțumește cu reverență. Azi m-am pricopsit și cu un catren (adică ea, nu eu) de la Petre Ioan Gârda. Pun mai jos scurtul schimb de replici, în care l-am lăsat pe el să aibă ultimul cuvânt:
Loredanei Dalian, care a scris cartea „Domnișoara Nimeni
Te-aș invita anume -
Deși puțin mi-e toamnă -
Să vii să-ți dau un nume
Și să devii o doamnă.

(Petre Ioan Gârda)
Te grăbești, nevoie mare,
Să-ți dai numele-admirat,
Că, de faima ce o are,
Chiar și tu te-ai săturat.

(FLD)

N-am făcut în viață crime
(Poate c-o să fac de-acum…),
Da-n materie de rime
Cred că nu sunt NIME-n drum.


(PIG)

          A, și apropos de replici, vestea frumoasă de la Marian Ștefan a fost că, atunci când voi publica volumul „Ostrov”, va scoate și dumnealui o broșurică ce conține schimbul nostru de replici legat de ostrovul meu. Uite că bine-a zis cine-a zis: „Scrieți, băieți, scrieți!”





Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 29 noiembrie 2017










luni, 27 noiembrie 2017

Costică Acsinte din casele noastre



Luni seara, 27 noiemnrie 2017, a avut loc vernisajul expoziției fotografice „Costică Acsinte în casele noastre” - un proiect al Asociației Culturale „Atelierele Albe” și Consiliului Județean Ialomița, prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”
Cu una dintre cele 50 de fotografii expuse (selecție din 325 fotografii, a 24 deținători, realizată de Cristina Irian), din colecția mea personală, datată 29 iunie 1930.
Participanții au primit și catalogul expoziției, frumos și elegant. Mulțumiri!
La Centrul Cultural, încă se poate vizita.
Felicitări, Mario Cezar Popescu!






Foto: Centrul Cultural