Florentina Loredana Dalian

marți, 13 decembrie 2016

In memoriam: Dan Florin TODORAN



Am venit, mai devreme, de la înmormântarea lui DAN FLORIN TODORAN, condus astăzi pe ultimul drum. De prea puțini, de prea puțini... pe lângă câtă lume îl va fi cunoscut, pe lângă câți vor fi colaborat cu el...
     În decembrie trecut, la întâlnirea anuală a „Helis” (al cărei site, printre altele, îl păstorea, a cărui revistă o tehno-redacta), era înconjurat de mult mai mulți decât astăzi. Fac ochii roată prin biserică, prin cimitir; din cei de-atunci, doar Nicolae Tache și cu mine, ca două paseri negre vestind iarna. În rest, câțiva prieteni, majoritatea bărbați, membri ai familiei, oameni tăcuți, calmi, liniștiți, așa cum era și el. Vorbea puțin și făcea mult.
     Ultima amintire cu el din acel decembrie 2015: am stat alături la masă, am vorbit (probabil mai mult eu), dar îmi amintesc entuziasmul cu care îmi povestea de fiica sa. Și-un gest, aparent mărunt, dar care spune multe despre cel care-a fost: în revista din luna respectivă, pe care redactorul șef o adusese în multe exemplare, să o distribuie, se strecurase o greșeală (din vina mea) la unul dintre textele mele. M-a văzut că umblam cu pixul prin toate, să fac corectura necesară, și m-a rugat să-i arăt unde e greșeala, să modifice a doua zi în revista în format electronic de pe site. Ceea ce a și făcut. Oferindu-se, fără ca eu să fi îndrăznit să-l rog.
     N-am avut puterea să țin o cuvântare, deși poate mi-aș fi dorit, nici eu nici Tache, la sugestia Părintelui Drăghici, un alt prieten de-al său. Nu știu de unde găsesc oamenii aceștia, preoții, puterea să vorbească atât de frumos și fără poticneli la înmormântări, chiar și atunci când cei care nu mai pot mulțumi le-au fost buni prieteni. Noi ne-am găsit o scuză al naibii de rezonabilă: „Noi scriem, nu știm să vorbim.” În realitate, nu că n-am fi știut să bâiguim două vorbe, dar chiar n-am fi fost în stare. Părintele Felician și soția, rude apropiate cu el, s-au ocupat de înmormântare: simplu, frumos, creștinește.
     Dan Todoran a plecat pe nepusă masă, lăsând prea multe uși încuiate, câteva inimi îndoliate și vreo două site-uri orfane. IT-ist fruntaș, să sperăm că va găsi repede „cheia”, parola pentru ușa Raiului. Dumnezeu să-l odihnească!

Slobozia, 13 decembrie 2016

2 comentarii:

  1. Pentru cei care nu mai sunt, întotdeauna avem armele gata pregătite cu glonțul „cuvânt”. În memoria celor plecați, de multe ori ne rugăm ca cei aflați printre noi, acum, în viață, să lase ura și dușmănia și să ia aminte la învățămintele biblice.Puțini sunt dintre cei care își șterg, pe furiș, de pe obraz, o lacrimă adevărată pentru cei plecați dintre noi, în ziua când Domnul i-a chemat la El. Mai apoi, se vor găsi care mai de care, să ne arate ei, ce de regrete au gândit de-a lungul vremii. Felicitări ție, în primul rând cuvintelor tale scrise, că cei din Slobozia au pe cineva care să le fie aproape ȘI LA DURERE CÂT ȘI LA BUCURIE!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțumesc pentru cuvinte, domnule Tudor Cicu! Tare mi-aș dori să le fiu aproape oamenilor numai la bucurie. Dar cum și durerea face parte din viață, uneori n-avem încotro...

    RăspundețiȘtergere