Florentina Loredana Dalian

joi, 13 octombrie 2016

De ce să fii scriitor



 Gânduri dulci-amărui (44)


Întrebarea aceasta mi-a răsărit nu știu cum în minte astăzi, când am aflat că Bob Dylan a luat premiul Nobel pentru literatură. Nu comentez în niciun fel, câtă vreme nu-i cunosc opera literară (presupunând c-o are), nici măcar toate melodiile, dar m-am distrat citind întrebarea ironică a cuiva: „Dylan a câștigat Nobelul sau Eurovisionul?” Și atunci pac întrebarea, probabil printr-o asociație de idei: „De ce să fii scriitor, când poți fi prețuit ca atare și dacă ești solist?” Și-acum gata cu Nobelul. De fapt, mi-am amintit că această întrebare mi-a fost pusă la una dintre întâlnirile mele cu elevii: „De ce ar trebui să fim scriitori?” Am răspuns pe loc: „Nu trebuie să fim scriitori. Trebuie, în schimb, să fim cititori. Scrisul dacă vine și simți că-i musai să-l dai afară, atunci n-ai încotro, dar...” Mai fusesem întrebată și dacă e o profesie din care „se poate trăi”. Am ținut să spun copiilor adevărul, chiar îngroșând un pic tușele, pentru că la vârsta lor e ușor să visezi și te poți trezi păcălit de un vis. Nu, nu se poate „trăi” de pe urma scrisului, sunt foarte puțini aceia care o fac și asta depinde de multe lucruri; am ținut să le precizez și că eu am - slavă Domnului - o altă profesie din care „trăiesc” oarecum decent, că scrisul îl poți avea ca pasiune și chiar ca pe o a doua „profesie”, dar nu e bine să te bazezi pe el.

          Totuși, mi se întâmplă uneori să aflu răspunsul la această întrebare. Desigur, sunt micile-mari bucurii pe care orice om le are de pe urma unui talent care este împărtășit și altora. Mă voi referi numai la cele mai recente, dintre care două mi s-au întâmplat chiar azi, că tot mă întrebam eu.

          Mai întâi a fost e-mailul de la o doamnă fostă Ambasador care m-a ascultat recitând la Centrul Rus și m-a felicitat pentru poezie, rugându-mă să-i trimit o carte. I-am trimis-o, dar una de proză (știu, în curând voi încerca să „sparg avioane” și cu poezia). Excelența Sa îmi scrie: „Stimată Doamnă, Vă mulțumesc mult pentru volumul „Inainte de magnolii”, care - pe lângă surprinderea plăcută de a vă fi descoperit și profilul de prozatoare, confirmă talentul dvs autentic, cu fine subtilități și analize.Voi urmări și aștepta noile  creații, semnate de dvs. Am avut o fericită și nesperată șansă și oportunitate de a vă întâlni. Sincere felicitări și urări pentru continuarea  fructificării talentului Dvs.! Cu profundă admirație, Ambasador.... ” Desigur, pare o formulă de politețe din partea unui om foarte instruit în ce privește protocolul. Dar chiar și așa, dacă un astfel de om, pe care l-ai întâlnit o singură dată,  se apleacă de la înălțimea lui să-ți scrie ție, un condeier „rup în cur”, cum se exprima cineva azi pe FB (am râs cinci minute!), nu-i puțin lucru.

          La câteva ore, primesc un telefon de la o prietenă dragă de demult. Locuitor al capitalei, dar aflându-se în județul Covasna la o instruire, m-a sunat de la masa la care se afla cu colegii, să-mi spună că tocmai le-a recitat două din poeziile mele care-i plăcuseră mai mult de pe blog („Domnișoara Nimeni” și „Eu stau la ușă și bat”) și că le-a făcut o mare bucurie acelora. Păi, nici asta nu-i puțin lucru! Pe oamenii aceia nici măcar nu-i cunosc! Dar fire nevăzute ne leagă prin versurile ce mi-au umblat prin cap în nopți cu muze.

          Și, în sfârșit, o altă prietenă dragă, dar mai nouă, acum două zile și-a comandat „A unsprezecea poruncă” la librăria „Eminescu” și a făcut efortul de a merge s-o ia ca să o citească. Pare banal? Nu-i deloc. Unora le e lene să meargă și la pâine, darămite să se mai deplaseze prin București pentru o carte anume. Ba încă și-a cumpărat cartea din bănuții ei de studentă (care, oricâți ar fi, niciodată nu ajung).

          Așadar, asta le-aș răspunde acum elevilor la întrebarea: „De ce am fi scriitori?” Evident, tot fără a le crea iluzii și arătându-le și părțile bune și pe cele nebune ale problemei. Și, bineînțeles, subliniind faptul că, înainte de toate, trebuie să fim cititori.

Și adăugând, ceea ce, de altfel, le-am și spus, că, dacă au un talent sau pasiune pentru una dintre arte, să-l urmeze, indiferent ce altceva vor mai face în viață, să-l împărtășească și altora, căci e clar că Dumnezeu nu ni l-a dăruit numai pentru noi. Ceea ce rămâne, până la urmă, e această bucurie de a fi în gândurile și emoțiile altora, chiar fără să fii de față. Valabil pentru toate categoriile de artiști, fie muzicieni, pictori, actori, balerini, scuptori și chiar ... sportivi. Dar, iarăși să nu ne facem iluzii (și acum mă refer în special la scris), această bucurie are un preț pe care trebuie să fii uneori dispus să-l accepți: poți fi al multora în același timp, cu prețul unei singurătăți asumate. Căci arta, mai cu seamă latura de creație, poate fi împlinită cel mai adeseori în singurătate.


Slobozia, 13 octombrie 2016
Foto: Cristian Shuca & Mirela Urse (2013)

8 comentarii:

  1. Versurile tale au bucurat suflete din Bucuresti, Pitra Neamt, Vaslui, Bicaz, Iasi, Covasna. Ele au fost scrise ca pentru mine, de aceea le-am putut recita asumat...ma simteam pe drumul vacilor, juma' crescuta la tara si juma' crescuta la oras, de doua ori pe an "recitand" hai sictir la volan. Esti sigura ca muza nu era ratacita pe ulita la Muntenii Buzau?? Ca eu sunt sigura ca te-ai gandit si la mine, ca la Nimeni, ca prea m-a izbit potriveala! Imi place cum scii, te citesc cu drag si "te dau" si altora!

    RăspundețiȘtergere
  2. Dă-mă dragă, sunt ieftină! :)) Adică... Nimeni. Păi muza aceea trebuie să fii umblat bleaura și prin Munteni, că doar acolo mi-am format primele idei despre lume și literatură. Și sigur te-a izbit și pe tine. Uite, mi-am amintit acum un moment tare impresionant, când într-o seară, la tine acasă, răsfoiam Istoria Literaturii a lui Călinescu, împreună cu Riri. Mai știi?
    Bucuroasă că poezia mea s-a dus, prin tine,în atât de multe locuri și îți mulțumesc, și nu doar ție ci și acelora care au gustat-o! Să mai faci! :) Promit să mai fac și eu.

    RăspundețiȘtergere
  3. Nuu...nu-mi amintesc...Riri a fost la mine la Munteni în septembrie, o s-o întreb, sunt chiar curioasă dacă ea își amintește...dar tu?? după atâția ani?? mă bucur că-ți amintești, nimic nu este întâmplător... O să te port cu mine la toate instruirile din țară, o să te dau fără milă, dar cu talent, ești nepretențios de prețioasă, cine te gustă, rămâne cu gust buuun!

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, era în anul acela de după liceul meu, 1986... Cât timp a trecut!
    Mulțumesc pentru generozitatea cu care mă dăruiești! :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Vin pe blocul tau câteodată si citesc ce scrii.imi place.ma bucur ca te-am cunoscut asta vară

    RăspundețiȘtergere
  6. Am înțeles. Era destul de clar că nu te urci pe blocul meu :)) Mulțumesc pentru că mă citești! Nu mai știu unde ne-am cunoscut, umblu prin multe locuri :))

    RăspundețiȘtergere
  7. A, gata, mi-am amintit! La întâlnirea de 30 de ani. Când am văzut fotografia, mi-am adus aminte, numele nu-mi rămăsese. :)

    RăspundețiȘtergere