Gânduri dulci-amărui
Citesc versurile Magdei Isanos, ascultând Valsul de Chopin:
„Doamne, unde-ai să ne-așezi pe noi, visătorii?” Chiar așa! Dar pe mine,
aiurita balului, care azi, prezentând Gala FAO, am avut un moment de deja-vu
sau cum s-o fi numind? Ce senzație
ciudată că am mai recitat poezia aceea mai devreme, că oamenii mă priveau
condescendent, ce-o fi apucat-o și pe
asta să ne-o spună iar? M-am foit, m-am dus la program, am vrut să mă
opresc, totuși am continuat... Nici măcar nu știu dacă am spus-o pe toată, dacă
am recitat-o cum trebuie... totul a fost ca o transă. Să fi fost de la faptul
că o recitasem mai devreme pentru proba de microfon, ori de la emoții, ori de
la ce?
Arta ne
face mai buni, mai frumoși, dar și mai vulnerabili. Ne întoarce sufletul pe
dos, ne vlăguiește de energie o vreme, apoi dă cu noi de pământ ... atunci când
revenim de la praful de stele la praful de pe mobilă. Și te lasă pentru un timp
cu senzația aceea ca după boală, când ai fost cuprins de friguri, de febră,
când ești tu dar ești altfel. Ce chestie și cu noi, visătorii, care uneori
părem inadaptați ai lumii acesteia! „Doamne, unde-ai să ne-așezi pe noi, visătorii?”
Slobozia, 10 martie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu