DA, INGINERIEI UMORULUI!

Prefață la o viitoare carte de texte umoristice

 

Cartea se va numi „Dama de pică” sau ”Tot un fel de șezătoare” sau altfel... încă nu m-am decis. Mulțumesc domnului George Corbu, președintele Uniunii Epigramiștilor din România (UER), epigramist și, mai presus de toate, omul care mi-a dat, pentru prima dată, încredere în proza mea umoristică, sfătuindu-mă să nu o abandonez.
Actualizare: februarie 2017: Până la urmă, titlul cărții va fi „Miss Univers”

Florentina Loredana Dalian, scriitoarea care s-a impus în ultimul deceniu prin prozele sale scurte, reunite până în prezent în cinci cărți, dă la iveală de această dată un volum de schițe și alte texte umoristice - gen pentru care a manifestat încă de la începutul activității sale literare o înzestrare de netăgăduit. Scrisul ei stă sub semnul artei, fără a resimți complexele celui pornit în căutarea unui destin literar. Însăși alegerea pseudonimului - o sugestivă anagramă a numelui inițial (Dănilă) - este o dovadă în acest sens, cititorul predispus la poezie fiind înclinat să vadă un derivat al daliei, una dintre florile prețuite pentru aspectul lor decorativ. Că autoarea este și poetă stau mărturie poemele în formă de haiku pe care le-a semnat și în care, uneori, condimentul umorului adaugă frumusețe, înviorează tăcerea și contemplația.

          Umoristă prin vocație și prestație literară, afirmându-și de timpuriu propensiunea pentru gen, autoarea se aliniază, pe merit, creatorilor cu un statut consolidat de care se bucură îndeobște doar scriitorii de profesie recrutați din rândul bărbaților. Și în alte compartimente ale umorului femeile și-au făcut simțită prezența (epigramă, cronică rimată, aforistică), stabilind astfel o relație de colaborare confraternă cu „recrutații într-ale scrisului”. Este de dorit ca acest lucru să se întâmple și în proză, nu atât în virtutea principiului egalității de șanse, cât ca probă a talentului care nu cunoaște niciun fel de discriminare.

          Conceptul de umor, ca oricare, de altfel, se pretează la interpretări, unele mai subtile decât altele, cu arborescențe și genealogii mai mult sau mai puțin ilustre, dar toate se reduc în ultimă instanță la obținerea efectului comic exteriorizat prin râs. Se pare că genul scurt, cum este și cel practicat de autoare, favorizează mecanismul umorului, ceea ce nu exclude și existența unor proze de largi dimensiuni, precum nuvela și romanul, având asemenea caracteristici. În toate cazurile este necesară însă prezența talentului, dacă nu e și geniul pe aproape.

          Micile schițe ce compun volumul de față sunt, în fond, niște comedii în care palierele comicului - situații, limbaj, caractere - fac să ni se dezvăluie ca după o perdea fragmente de realitate, chiar dacă strident colorate, grație capacității remarcabile a autoarei de a le priza și a unui uimitor simț al limbii ce-i permite să caracterizeze, în parametri exacți, lumea investigată și să pătrundă în cotloanele mai puțin sau deloc frecventate ale acesteia. Cunoașterea vieții este, în cazul Florentinei Loredana Dalian, în același timp, atú excepțional și qualité maîtresse, oferidu-i materialul trebuincios în care sunt conținute zăcămintele căutate pentru a căror descoperire și extracție pare a fi - și chiar este! - predestinată. Așadar, nimic misterios sau miraculos, ci raportarea strictă la diagrama cauză-efect, invocată, în mod expres chiar, de către autoare, cu evidentă trimitere la resorturile ce pun în mișcare acțiunea.

          Arta prozatoarei de a recurge la spații restrânse denotă o știință a mânuirii expresiei ca exercițiu curent de gândire și scriere, de concentrare dusă la extrem și presupune un registru lexical practic nelimitat, redarea cu mână sigură a portretului personajelor, cunoașterea și utilizarea de procedee stilistice de natură a ajuta la descoperirea și evidențierea reliefurilor sufletești ale acestora. Realitatea ca matrice existențială furnizează filosofia de tot simplă a eroilor, în genere personaje banale, cu biografii insignifiante, capabile să se exteriorizeze însă prin reacții ce s-ar dori sofisticate, excedând condiția lor umilă. O faună care se cere ocrotită de vânătorul-umorist, lăsând-o să-și dea măsura libertății de expresie de care se face într-adevăr paradă, fără a avea conștiința ridicolului. Comicul de limbaj predomină, fiind obținut și prin denumirea personajelor: Maricica Mintenam, melomanelista din Reclamație (1), locuind pe strada Înțelepților, instaurează un contrast lingvistic ce se accentuează pe măsura etalării „stilului” bombastic în care își concepe petiția, veritabilă cascadă de agramatisme coabitând cu împrumuturi lexicale străine, reproduse „după ureche”. În Reclamație (2) hazul se instalează încă de la început prin înlocuirea în petiție a termenului subsemnatul cu jossemnatul, chipurile pentru a evita nuanța „homo”, continuând cu proferarea de înjurături neaoșe și revărsarea de blesteme, cu folosirea de cuvinte pe care dicționarul explicativ le-a repus în drepturi, nu însă și Consiliul Național al Audiovizualului, pentru ca textul să se încheie cu o poantă de mare efect: „Îl reclam pe nenorocit! Barem, dacă nu l-oi nimeri cu toporu-n cap diseară, să știu măcar că l-am reclamat”. Nota de seriozitate afișată și menținută tot timpul de reclamant este anulată, în fapt, în fraza aceasta finală în care personajul, cu aceeași hotărâre invocată pe parcurs, nu-și trădează nici intenția inițială, nici obârșia, nici convingerea că trebuie să-și facă singur dreptate, deși lasă să se înțeleagă că a devenit cooperant cu agentul de poliție care-l ghidează în relatarea în scris a păsului.

          Autoarea vădește o predilecție pentru scrisoare ca specie umoristică (inventată de Caragiale și cultivată cu predilecție de Tudor Mușatescu): este prezentă în 7 din cele 19 proze incluse în volum, poate și pentru că scrisul - inclusiv stilul - în calitate de act identitar, este cel mai autorizat mijloc de individualizare a unei persoane, mai ales când ea este înălțată la rangul de personaj, indicator sigur al condiției sociale și intelectuale a acesteia.

          Contrastul dintre aparență și esență (ori numai decalajul dintre ele) este exploatat cu succes și în alte proze. În Inculpate, de pildă, numele shakeaspeariene Julieta și Desdemona sunt purtate, inadecvat, de exemplare feminine de condiție modestă, spre a nu spune precară, bărbatul disputat nefiind nici el vreun Romeo sau Othello, ci un oarecare Jenel, fante de mahala, care asistă cu încântare la păruiala celor două femei în fața judecătorului. Cu mici diferențe, se poate remarca similitudinea cu scena și personajele din D-ale carnavalului.

          În genere, prozele Florentinei Loredana Dalian sunt populate de personaje de un semidoctism înduioșător, în vorbirea cărora abundă înjurăturile, blestemele, expresiile idiomatice de o plasticitate revelatoare. Repertoriul unora dintre acestea pare a fi inepuizabil de vreme ce doar într-un singur text de o pagină și jumătate, Onorată instanță (Eronată istanță) - o bucată excepțională ce i-a adus autoarei un binemeritat mare premiu la un festival de umor - sunt nu mai puțin de 11 blesteme de o rară savoare. Pentru apetitul filologic al cititorilor, le reproducem: buși-l-ar boala!; să mă bată Ăl de Sus; fi-le-ar sămânța de răs; sări-iar ochii lu' Petrea Vasile; n-aș avea parte de ochii lui; astupa-l-ar de viu să-l astupe...; juca-l-ar ielele să-l joace; alege-s-ar prafu' de neamu lu' ta-su; mânca-i-ar gujăliile pământu' să i-l mănânce; să n-apuc să mă mișc d-acia; mă jur pă sapă.

          Ceea ce conferă maximă expresivitate - firească, naturală - acestor nici două pagini sunt expresiile idiomatice („bată-te să te bată!”), alături de filosofia profundă străfulgerând din acest minidialog dintre „cucoana președintă” și împricinat:

          - Mai pe scurt, vă rog!

          - Pă scurt, pă scurt c-așa-i și viața, bat-o norocu' s-o bată!

la care adaugă, oarecum de la sine, și fenomenala cacofonie din pasajul: „- Ptiu, bată-te să te bată! Mă făcuși să uit de Gheorghe cu oprelile matale. Ce tot îmi iei vorba din gură? Lasă-mă să zic. Iaca zic: cum veneam io cu sapa-ntr-o mână și cu calu-n alta, că calu' ca calu' mai obosește și el și trage săracu' da tre' să știi cum să-l iei ca să mai facă și-a doua zi și ce era să mă mai urc și io pă el...”

          Virtuți estetice nebănuite se constituie în carate ale prozei Florentinei Loredana Dalian. Câteva exemple revelatoare: ambiguitatea savant sugerată între condiția de decedat și aceea de om viu, asumate concomitent de eroul din Cugetări între patru scânduri, observația cu tentă sapiențială care statuează că: „viața-i scurtă și fusta la fel, trebuie să profiți la maximum de amândouă” (Titularul), informația pe care o comunică Ilie, ajutorul de preot, părintelui Petre plecat să viziteze Bucovina: „De murit, n-a murit nimeni (Nici de înviat.) (Nea Ilie Ciocârlie), abundența expresiilor paremiologice, dintre care cel puțin una se cuvine citată pentru valoarea ei de adevăr incontestabil: „Timpu' și sărăcia nu să termină niciodată, asta s-o știi de la mine” (Candidatul din cutia poștală a alegătorului) ș.a.m.d.

          Autoarea este de formație inginer chimist. Cehov, în a cărui familie spirituală o situăm, considera că „un literat trebuie să fie tot atât de obiectiv ca și un chimist”. Credem că apropierea de marele clasic rus - fie și numai în ipostaza acestuia de umorist - nu este forțată. În vasta, copleșitoarea operă cehoviană prozele umoristice nu sunt cu nimic mai prejos de exemplarele sale nuvele. Precum se știe, Cehov a fost medic și n-a încetat, de-a lungul vieții, să-și practice profesia. În viața de zi cu zi, Florentina Loredana Dalian este ingineră. Cum între multele ramuri ale acestei specialități a fost înglobată și ingineria genetică, n-ar fi oare cazul să ne întrebăm dacă nu cumva există și o inginerie a umorului? Răspunsul nu ni-l poate da decât această admirabilă prozatoare și este de presupus că el nu poate fi decât afirmativ.

George CORBU

București, 28 ianuarie 2016