Un tren pierdut se mai poate întoarce

Florentina Loredana Dalian - A unsprezecea poruncă, Ed.Eikon, 2014, a doua ediţie.

Cronică de Adrian George Secară 

 

Adrian George Secară (care semnează a.g. secară) este poet, eseist şi critic literar din Galaţi. Cronica de mai jos a fost prezentată în cadrul lansării de carte de la Biblioteca "V. A. Urechia" din Galaţi, în data de 26 martie 2015. Mai multe despre autor AICI. Mulţumesc, Adi!

Fiindcă tot a apărut la Editura Eikon, editură care promovează scriitori foarte buni mai puţin cunoscuţi, citind proza Florentinei Loredana Dalian, mi-am amintit de proza scurtă a lui Eduard Dorneanu, dar în acest caz este vorba de texte purtând amprenta unei sensibilităţi feminine de invidiat, dar, atenţie, poate cu o excepţie, două, dar şi acelea moderate, nu a unui patetism feminin ori feminist!

Căzând în ispita unui comparatism oarecare, prozele de început de carte te duc cu gândul şi nostalgia la Ionel Teodoreanu, cel din „Uliţa copilăriei” şi „La Medeleni”… Alţi comentatori, precum Liviu Comşia ori Virgil Diaconu, se referă la Ioan Slavici, respectiv Max Blecher. Desigur, de această ispită a comparatismului trebuie să scapi repede şi să găseşti în primul rând filonul autentic, cel specific Florentinei L.Dalian, care are şi o carte apărută la Galaţi, „Scrisori netrimise”, la Ed.Antares, în anul 2011.

Aşadar, în primul rând, LIRISMUL. Îmbinat cu Meditaţia, uneori contemplativă. Ca în, de pildă, primele două texte, „Să pleci. Niciodată să rămâi” şi „A unsprezecea poruncă”. Sau, în „Poarta”, unde se dă cep la „o lacrimă grea, pentru singurătatea Episcopului”. Sau frazele din „Lecţii de dicţie” (p.72): „Primăvară târzie -  nici liliacul acesta din drum nu-şi merită durerea de-a înflori pentru nimeni”. Şi „Ciulinii pe câmp – mult mai fericiţi în bătaia ploii decât trandafirii din glastră” (p.73). Dar, nota bene, acest lirism este bine dozat, nu deranjează.

În al doilea rând, UMORUL. Precum în textul „Plasa monofilară”, o drumeţie, vorba vine, apropo de drum, cu pescarii. Sau, iată cum începe cel mai lung text, „Eu, servitoarea”, la p.81: „Mă cheamă Lina şi sunt servitoare din mamă-n fiică. Aşa mi s-a spus încă de copilă: Tu eşti servitoare din mamă-n fiică, să-ţi intre bine asta în cap şi să-ţi iasă alţi gărgăuni! Gărgăunii mei au fost să merg la şcoală, să învăţ şi să mă fac actriţă. Dar mama zicea că şcoala e pentru boieri, iar tata – că actriţele sunt curve. Cum noi n-am avut în familie boieri niciodată, iar curve, şi dacă am avut, n-am spus la nimeni, se înţelege că eu n-aveam ce să caut la şcoală şi nici actriţă nu-mi era îngăduit să mă fac. Când plângeam şi mă revoltam, spunându-le cât de mult îmi place  să învăţ, mai ales să citesc romane, că nu vreau să rămân toată viaţa la coada vacii, mama se răstea la mine: Atunci pune mâna pe coada măturii, dacă nu vrei să rămâi la coada vacii!”

Pentru cei care lucrează în domeniul culturii, „Eu, servitoarea” este un text-bijuterie, care ar putea fi dezvoltat într-un text dramatic, o comedie, dacă nu chiar un scenariu: femeia noastră ajunge să facă menajul prin case de artişti şi să fie, în acelaşi timp, of, cumul de funcţii, sic, femeie de serviciu la Casa de Cultură!

În ultimă instanţă, când se scrie şi partea a doua a textului, „Ofelia”, personajul principal devine aproape suprarealist, analizând atât de bine oamenii cu care intră în contact încât chiar nu înţelegi de ce continuă să rămână servitoare… Lina, cea care, pe baza experienţelor înaintaşelor sale, poate descrie atât de bine starea de „îndrăgosteală”, când eşti şi viu, şi mort, suspendat între două lumi, ca Ofelia Florentinei L.Dalian, de fapt o actriţă!

Pentru esteticieni, în partea a treia a textului, o definiţie a… Frumosului, de la un cabinet ginecologic: „Normalitate, curăţenie, sănătate.” Finalul „Servitoarei…” este oarecum surprinzător, cu o neaşteptată poveste de dragoste între Lina şi un tânăr superdotat, dar şi cu probleme de comunicare, numit Orlando. O poveste sfârşită, din păcate, tragic! Stelele (Orlando îi zicea… Stela!) sunt, e drept, uneori sau de cele mai multe ori, inaccesibile!

Aşadar, cine va avea răbdare, va descoperi şi un al treilea element, o cheie IRONIC-SATIRICĂ de tratare a unor subiecte, teme, motive, care mi-a adus aminte de un I.L.Caragiale, din „Bubico”, par exemple… Liviu Comşia mai amintea, în al patrulea rând, de un anume COD MORAL, care ar apropia-o, cum am precizat, de I.Slavici.

În al cincilea rând, dacă tot este vorba să descoperim care este cea de-a unsprezecea poruncă, este vorba de un REALISM care încearcă, totuşi, să se împace cu visarea şi nostalgia, necăzând în altă ispită, cea a fantasticului!

Dacă vreţi, găsim în textele Florentinei Dalian mici fenomenologii ale sfărmării iluziilor: cum e şi Maria din „Poveştile Gării de Nord”, Orlando din textul de mai sus, visătoarea din textul ce dă titlul volumului, ori personajul din „Moara” în care chiar se scrie despre o Moară de măcinat iluzii.

Este o oarecare căutare de stabilizare a sacrului într-un profan care nu ezită să taie mieii, o lume „a dreptăţii” care ne aduce aminte şi de personajele lui I.Al.Brătescu-Voineşti. Precum orbul şi câinele său din „Mereu alţi călători”.

„Zina”, un dialog în ajun de Crăciun, între o precupeaţă venită din Basarabia şi un om al străzii, care, pare-se, a fost la viaţa lui un familist fericit, profesor de filozofie, dar lovit greu de soartă, aduce aminte, ca să ne raportăm şi la contemporani, de vârste diferite, de personaje ale lui Augustin Cupşa ori Ioan Cărmăzan. În frigul pieţii, nu prea având unde să se ducă, din diverse motive, cei doi se încălzesc cu o sticlă de rachiu, care o face pe femeie, aproape de miezul nopţii, să strige: „Oameni buuuuni, nu răstigniţi iubireeeaaaa!” Şi, implicit, am adăuga noi, nici Frumuseţea!

Deoarece, vrând, nevrând (undeva, povestitoarea mărturiseşte, la p.28: „Am o atracţie nativă către frumuseţe”), cel puţin în această carte, se propune eternizarea brumei de frumuseţe care se dăruieşte indivizilor, oricât de umilă ar fi condiţia lor! Dar să reţinem că personajele din carte nu sunt doar umile!

Şi, într-adevăr, frumuseţea şi iubirea, la urma urmelor atât de simple, pot îndestula pe toţi cei însetaţi şi flămânzi de dorul de Absolut, de esenţa Plenitudinii… Literatura adevărată poate transmite aceasta, ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori şi în textele Florentinei Dalian.

Literatura poate fi şi un S.O.S. pentru iubiri neîmplinite (dar cărora li se mai dă o şansă la altfel de existenţă), textul „S.O.S.” fiind printre cele mai triste, dar şi printre cele mai reuşite, relatând o imposibilă poveste de dragoste, în care bărbatul se sacrifică pentru vieţile altora tocmai în ziua în care se hotărâse să-şi mărturisească iubirea. Teribilă este şi proza „Cuţitul”, despre un omor făcut din greşeală, într-o noapte grea de iarnă, un fratricid atipic.

Bref, aluzie la un alt text, „Şeful de gară”, cartea Florentinei Dalian este „o lume în care zborul unei păsări e mai presus de mersul trenurilor” (şi sunt destule texte cu gări şi trenuri!), este o căsuţă pentru toţi iepuraşii lumii care, în poveşti, nu au avut norocul să o termine cu acel „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”!

În cartea „A unsprezecea poruncă”, un tren pierdut se mai poate întoarce! Şi este, poate mai mult ca orice, o lecţie despre darurile pe care putem să i le întoarcem lui Dumnezeu! Măcar „adevăruri care dor şi minciuni care mângâie”, dacă nu mai avem ceasuri să le întoarcem, precum face şeful de gară!

Şi poate că nu este bine să spunem care este cea de-a unsprezecea poruncă, deoarece, visăm noi câteodată deloc nefericit, în spatele porţii pe care scrie „lăsaţi orice speranţă!” (deoarece tot suntem în anul lui Dante!), scrie şi „Să nu visezi!”

a.g.secară

Galaţi, martie 2015