"Maria cea fără de moarte" – de Gaby Michăilescu (III)

Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

Partea I

Partea a II-a

Fără noroc în căsnicie

Citind despre viaţa unor artişti din diferite domenii, care au ars pentru arta lor, constat că în majoritatea cazurilor aceştia n-au avut parte de fericire sau împlinire în viaţa personală, mai cu seamă în căsnicie. Fie n-au fost căsătoriţi, fie n-au avut parte de cineva care să-i merite şi să-i înţeleagă. (Să facă asta parte din destinul artistului, ca o condiţie sine qua non? Întreb, nu dau verdicte… oricum, căsnicia nu prea face casă bună cu arta.) Acesta a fost şi cazul Mariei Tănase. Soţul ei Clary, fost boier scăpătat, fără para chioară, dar boieria-boierie, n-a conceput să mişte un pai toată viaţa. Nu doar că n-a adus un ban în casă, trândăvind pe seama celei care şi-a consumat sănătatea prin turnee epuizante, părăsind mult prea devreme această lume, dar nici altcumva n-a considerat că-i cazul să pună umărul, făcând mici servicii necesare în orice gospodărie. Maria, în marea-i generozitate, l-a ţinut „din milă”. No comment! Păcat că delicateţea sufletelor mari e prea adeseori călcată în picioare de iluştrii mediocrii! Mai jos, un episod edificator din carte:

„Şi ne-am înapoiat odată cu ploile lui noiembrie, înfriguraţi, trohniţi, obosiţi, să dăm bineţe Capitalei, în care curg streşinile ca nişte supreme regrete, cerul întunecat coborât foarte jos şi frigul anormal care-şi făcuse şi el locşorul lui, prea devreme pentru noi, care o pornisem la drum cu nostalgia unui soare, e adevărat tomnatic, însă dulce…

Fiind aproape de prânz, ampresat, am luat numaidecât un taxi, ca s-o conduc neîntârziat pe Maria… Acasă, deşi aproape 12, l-am găsit pe amfitrion tot „în scutece” ca şi în primul episod. Pe noptieră, austriacul confecţionat pentru ziua de curse. Coborând din caldul plapumii, fără măcar s-o păsuiască să se aşeze o clipă, pe cea care este şi răcită şi trohnită, jupân Clary scoate din sertarul noptierei talonul telefonului. Îl întinde Mariei, subliniindu-i:

-         A venit telefonul de plată.

Deschizând poşeta, cea reîntoarsă după eforturile a peste două luni, matineu şi seara, îngână:

-         Cât e?

-         Două mii opt sute.

Întinzându-i trei mii de lei, doinitoarea îi adaugă:

-         Du-te şi plăteşte-l!

Răspunde, surprinzător şi definitiv, ca şi în primul episod…

-         Nu mă duc pe asemenea vreme… ploaie, vânt, frig…

Îmi sare muştarul:

-         Ascultă, pricopseală, vrei să se ducă tot ea, după şaptezeci de zile de turneu?

                     Prăpăd, iubire, bate-te în continuare cu mâinile în piept şi declară proştilor că Maria n-ar însemna ce este în realitate, dacă nu-ţi întâlnea iubirea! La loc, „în cârpe”, îngeraşule, să nu te ia frigul! Care iubire?!...

Am luat banii de la Maria şi am plecat direct la Telefoane.”

Un adevăr băgat sub preş. Recunoştinţă, te halesc!

„La venirea legionarilor la putere, (…) a fost numit director general al teatrelor poetul Radu Gyr, fecior de actor şi autor al înflăcăratei Sfântă tinereţe legionară. (…)

Gyr mi-a vorbit exclusiv despre teatru, ca la întrebarea mea:

-         Şi cu actorii evrei ce ai de gând?

-         Îi scot din teatrele unde i-am găsit, dar nu-i pot lăsa fără pâine… le fac un teatru permanent al lor.

Cum s-a şi întâmplat. Aşa că, fără nici un dubiu, ciudat, dar adevărat, teatrul care la început s-a chemat „Baraseum” şi astăzi Teatrul Evreiesc de Stat este umana creaţie a comandantului legionar Radu Gyr, autorul nostalgicului Vânt de seară. Pe care, în vreme ce eu, la procesul „criminalilor de război”, cu el în boxă, mă străduiam, în disputa cu Avram Bunaciu, să-i apăr eterna valabilă spiritualitate românească, pe la uşi şi pe la fereşti, actorii evrei urlau scoşi din minţi, să se audă, recunoscători: „La moarte!... La moarte!...” Sfântă recunoştinţă talmudică!”

De-ale istoriei

                     „Iată dar că şi cariera universală a lui Spiess şi cea a Vioricăi Cortez-Bondeville, plus viaţa de azi abundentă a celor doi se datorează justelor măsuri pe care Constanţa Crăciun le-a impus la cârma Ministerului Culturii” (E vorba de o tovarăşă ministru din vremea comuniştilor, care – se pare – ştia ce e aceea cultură şi cu ce se mănâ aceasta, care, conform autorului cărţii de faţă, a ajutat-o foarte mult şi pe Maria Tănase, realizând imensul ei potenţial şi misiunea transmiterii unui nume bun al Ţării peste graniţe. Se mai întâmplă şi d-astea. Dovadă că omul rămâne om – cu condiţia să FIE! – indiferent de regim).

                     „Asta în vreme ce Bârlădeanu efectua cumplita colectivizare, cerând ajutorul celui mai dârz de la Securitate, Nicolae Ceauşescu, şi dându-i fără o mustrare soluţia cea mai potrivită pentru ei, printr-o telegramă inserată de ziarul parisian „Figaro”:  „Ca să reuşim, ia măsuri să fie împuşcat fiecare ţăran care refuză să părăsească pământul! Bârlădeanu”

                     Pentru această sângeroasă bravură, nu ştiu cum, o dată cu aşa zisa revoluţie, nemernicul tâlhar asasin a fost făcut membru al Academiei Române, fără să aibă nici un fel de legătură cu înaltul for spiritual, dus la strălucire de Ion Ghica.”

Maria şi studenţii

                     „Cândva, la Cluj, cu Maria Tănase, concert la „Casa Universitarilor”, matineu. După-amiază însorită, cu lumină serafică, împărăţind româneşte de către Mănăştur… În faţa controlului meu de la intrare, mare de studenţi. Mă aţin greu, cunoscându-le tertipurile. Soseşte încă o „căpetenie” cu un bilet de la cabină, scris (cum obişnuia ea) cu rujul de buze. Pe loc, tangajul tinerimii, făcând una cu reprezentantul, vine spre mine. Citesc: „Dă drumul la 50 de studenţi. Maria.” Însă remarc numaidecât că înaintea cifrei luate de pe buzele mariei (50), delegatul Heidelbergului clujean adăugase 1 cu diferit creion roşu de librărie – 150. Pregătindu-mă să număr, mă împotrivesc:

-         Doar 50!

-         150! Se încăpăţânează înşelătorul. E de la doamna Tănase.

-         Aşa-i! nu primim, unii înăuntru şi alţii afară… clocoteşte juneţea dezlănţuită.

Crezând că doinitoarea îmi va da dreptate şi va găsi răstimpul să-l şi muştruluiască, nu cedez şi expediez novicele mistificator înapoi la cabină:

-         Du-te şi prezintă-i procopseala… Ai să vezi rezultatul.

Cu el se desprind alţi câţiva şi, ocolind clădirea, se rostogolesc către scenă. N-au zăbovit. Reveniţi, haidamacul îmi întinde acelaşi bilet, pe care rujul Mariei întărise cifra contestată de mine (1) cât să nu mai am îndoială. Suprem sărut al ei, care să nu se mai şteargă, pe obrazul studenţimii clujene…

                     Am dat uşile de perete, şi, indignat, m-am cărat la hotel. N-am revenit nici la spectacolul de seară. Noaptea, la Hotel „Pescăruş”, unde locuiam, să mă împace, Maria s-a înfiinţat cu un pui fript, o sticlă de vin negru şi un carton cu prăjituri. Era în compania Ginei Mărgineanu, delicata scumpă agentă, care mi-a spus că, după plecarea mea de la teatru, Maria a înmănunchiat mâinile pe piept şi, în prada vijeliei entuziasmului studenţesc, a doinit nu mai puţin de 24 de cântări, una într-alta, legănându-se troiţă pe zările neamului românesc… Când Gina s-a ridicat să plece – hăt, târziu – burniţa pe vechea biserică din centru şi pe ducipalul lui Mathias Corvin…

Toamna se anunţa de prin ponoare, cu plânsetele cocorilor. Şi Maria s-a lăsat dezbrăcată, cadorisindu-şi devotata prietenă cu frumuseţea de cojoacă adusă din recentul turneu în Bulgaria, care-i plăcuse şi pe care n-o pusese decât de două ori…”