Trandafirul

O priveam pe furiş cum, surprinsă, dar şi parcă bucuroasă, îşi găsea în fiecare dimineaţă trandafirul alb, pus de mine cu atâta grijă încât să nu fiu văzută de colegi sau - Doamne fereşte! - chiar de ea. Mi-am sacrificat dimineţile, somnul la care ţineam atât de mult, chiar banii, care nu mă dădeau afară din casă, doar pentru a-i pune zilnic un trandafir alb în bancă. Începusem să mă întreb şi eu dacă asta nu-i curată nebunie, dar mă încăpăţânam să merg mai departe în demonstraţia mea. Căci asta urmăream: să-i demonstrez Oanei că viaţa nu e aşa cum o vede ea. Că nu poţi fi convins de adevărul tău, până ce nu l-ai trăit şi pe al altuia. Faptul că nu fusese niciodată îndrăgostită nu-i dădea dreptul să privească cu superioritate sentimentele altora.

Deocamdată nu era momentul să mă deconspir. Trebuia s-o determin să nu mai aibă linişte, să-şi frământe mintea întrebându-se cine-i acela (căci nu putea fi decât un el, nu-i aşa?) care o iubeşte atât de mult încât zilnic îi aşază trandafirul în bancă. Dar demonstraţia mea nu trebuia să se oprească aici. Voiam s-o fac să se îndrăgostească, să viseze cu ochii deschişi la presupusul Făt-Frumos. Cu alte cuvinte, ţineam să-i demonstrez prietenei şi colegei mele de bancă faptul că se poate trăi într-o iluzie, că poţi iubi pe cineva fără să ai habar cine este, cu alte cuvinte că, până la urmă, totul nu-i decât în mintea noastră. Iată ce încercam să fac cu trandafirul alb. Pe jumătate, demonstraţia îmi reuşise. Dejam o simţeam pe Oana că nu mai are linişte, îi surprindeam şi câte o uşoară îmbujorare, atunci când găsea trandafirul, vedeam cum mâna îi tremură uneori la scris, o surprindeam neatentă la explicaţiile profesorilor.

Considerând că "epoca tradafirului" şi-a făcut datoria, am trecut la următorul pas în demonstraţia mea. Într-o dimineaţă de luni, când Oana, ca de obicei, aruncase o privire nerăbdătoare în bancă, surpriză! Tradafirul alb lipsea. Am urmărit-o atent şi am văzut cum, deodată, devenise ea albă ca varul ori ca trandafirul aşteptat. Se vedea clar cum lipsa florii pe care începuse să o aştepte ca pe ceva firesc, cuvenit, o deranja atât de tare, încât nici măcar nu putea să ascundă. Ba chiar s-a năpustit asupra clasei: "Care te ţii de farse?!", căutând prin ghiozdane, în bănci, convinsă, iniţial, că trandafirul trebuie să fi fost acolo, ca oricând, la locul lui, aşteptând-o. Nu-i greu de imaginat chinul care a cuprins-o. De altfel, fără să o întreb nimic, întrucât voiam să par cât mai indiferentă la chestiunea în cauză (pentru a nu mă da de gol şi pentru a putea să-i urmăresc mai bine reacţiile), am văzut-o făcându-şi o listă cu presupunerile ei, o listă pe care o tot muncea, ba adăugând, ba tăind.

1. Azi n-a putut să vină la şcoală, dintr-un motiv anume (poate-i bolnav, poate e plecat undeva)

2. N-a găsit deschis la florărie.

3. Şi-a uitat banii acasă şi n-a mai avut cu ce cumpăra trandafirul.

4. A renunţat să mă curteze, văzând lipsa mea de reacţie (dar cum era să reacţionez, dacă el nu s-a arătat?) Asta chiar nu mi-ar plăcea!!!

5. A întârziat şi n-a avut timp să-mi pună trandafirul fără să fie văzut.

Lista continua astfel, încheindu-se cu concluzia: "Să aşteptăm ziua de mâine!" Numai că ziua de mâine a venit tot fără trandafir. Şi tot aşa, a continuat şi zilele următoare. Oana era era din ce în ce mai tristă şi mai abătută. Eu amânam, aproape cu sadism, desluşirea adevărului. În fond, n-avea decât să sufere! Nu era ea cea care spunea despre iubire cel mai adeseori: "Prostii!"?

Slobozia, 24 ianuarie 2015