Florentina Loredana Dalian

luni, 3 noiembrie 2014

Dirijorul

Piesă de teatru cu două personaje

 

Piesa aceasta de teatru am trimis-o la concursul "Dramaturgie în doi" organizat de teatrul "Tudor Vianu" din Giurgiu, unde a obţinut  locul 5, cu 22,5 puncte (din 30). 
Având în vedere componenţa şi exigenţa juriului,  mă aşteptam la un calificativ mai dezastruos :)
Prezentarea câştigătorilor AICI




DIRIJORUL


Teatru

  



Personaje:



El şi Ea, căsătoriţi, vârste peste 70 de ani, intelectuali.



Acţiunea se petrece în casa lor.

O cameră destul de spaţioasă, două canapele, fotolii, masă, scaune, oglinzi, o pianină etc.



Scena 1



Ea, pe o canapea, abia trezită din somn, răsfoieşte o revistă. La scurt timp, apare şi el, întinzându-se.



El: Bună dimineaţa!

Ea: (mormăie): Bună dimineaţa! Te-ai trezit?

El: Şi în dimineaţa asta!

Ea: Bine.

El: Te bucuri sau e un fel de a zice?

Ea: Un fel de a zice.

El: Ah! Sinceritatea ta! De fapt, cu asta m-ai cucerit.

Ea îl priveşte mustrător, cu sprâncenele ridicate.

El: Am vrut să zic „Şi cu asta”.

Ea dă din cap aprobator.

El: Deşi… parcă m-aş bucura să mă mai minţi, aşa, din când în când… mi-ar face bine.

Ea: Te-am minţit destul. Nu te-ai prins?

El (şocat): Cuuum? De… câte ori?

Ea: Eh! Cine mai ştie? În atâţia ani… doar n-am stat să număr.

El: Cuuum? (Îşi duce mâna la inimă): Spune-mi că mă minţi!

Ea: Îţi spun, dacă-ţi face bine.

El: Ah! Deci m-ai minţit că m-ai minţit?

Ea: Da.

El: Eu ce să mai cred?

Ea: Crezi ce vrei. Sau ce te-ajută să-ţi scadă colesterolul, glicemia şi alte chestii. Alte chestii care nu sunt scăzute, vreau să zic.

El: Tensiunea!

Ea: Aşa!

Se dă jos şi începe să care pe masă, din bucătărie, alimente, apă, cafea. El mai rămâne în fotoliul pe care se aşezase, cu chef de destăinuiri.



El: Spune-mi că mă iubeşti!

Ea: Tocmai asta făceam. (Îi arată sugestiv cele pregătite pe masă).

El (înciudat): Fir-ar să fie! Nici măcar un pic de romantism?

Ea (privindu-l sever): Romantism? Fii serios! Cui foloseşte? Apoi, suntem nişte ramoliţi. Nu cadrează cu romantismul.

El: Nu cadrează! Dar când nu eram, ramoliţi vreau să zic, nici atunci nu cadra?

Ea: E mult de-atunci.

El: Amintirile, Olivia, amintirile…

Ea (trântind ibricul pe masă): Iar ai uitat că nu mă cheamă Olivia! 

El: Oh, scuze! N-am uitat, dar… vorbeam cu ea… cred.



Se lasă un moment de tăcere. Se mută din fotoliu şi se aşază la pianină. Interpretează câteva fraze muzicale din Adagio în G minor de Albinoni. În timpul acesta, ea mănâncă, el pare transportat în alt timp, în alt spaţiu. Se opreşte, cu gândul departe.



Ea: Se răcesc ouăle.

El: N-au decât să scoată şi pui!

Ea (după o pauză): Tot n-ai uitat-o?

El: Nici tu.

Ea: Ei, mi-am adus aminte, că i-ai zis pe nume, altfel… nu prea m-a interesat subiectul.



Se aşază şi el la masă, unde continuă conversaţia.



El: Nu??? Sunt uimit. N-ai fost nici măcar geloasă? Nici măcar un pic?

Ea: De ce? Că ţi-a zburat şi ţie un pic mintea?

El: Mi-a zburat mintea? M-a fript inima! Mi s-a răsucit sufletul! Mi s-a întors fiinţa pe dos!

Ea: Mă rog, ai avut ce-ai meritat. Iar eu nu m-am simţit ameninţată deloc. Te vedeam că oftezi, că te sufoci lângă mine, că n-ai aer, dar ştiam c-o să-ţi treacă.

El: De unde atâta siguranţă?

Ea: Am fost psiholog, ce Dumnezeu! Şi unul bun, ţin să-ţi amintesc! Mironosiţele ca ea nu sunt în stare de nimic mai mult decât să sucească minţile fraierilor ca tine. Dar, dacă ar fi vorba să treacă la fapte, s-ar retrage speriate. Genul cu „mofturi şi prinţipuri”, gen: are familie, o să sufere, bla, bla. Nişte proaste! Eu, dacă mi-ar fi căşunat pe vreunul, nu mă lăsam până nu-l smulgeam de la nevastă-sa. Cât despre tine, nicio grijă…

El: Tu!

Ea (aşezându-i gulerul halatului): Ştii doar că îmi plac lucrurile terminate şi făcute temeinic.

El: Olivia a fost o doamnă. Ceea ce tu…

Ea (râde): Ha! Şi la ce i-a folosit? Din câte ştiu, e singură şi-acum. Ani buni a suspinat după tine, poate mai suspină încă.

El: Credeam că ştii că s-a căsătorit.

Ea: Cu cine? Cu papiţoiul ăla mai tânăr ca ea cu cin’şpe ani? Asta nu se pune.

El: De ce să nu se pună? Iar „papiţoiul ăla” a fost prim-balerin la operă.

Ea: Da, şi gay.

El: Nu-ţi permit!

Ea: Ţi-a cerut cineva voie?

El: Ascultă, oricâte defecte ai avea, oricât de tare ne-am fi ramolit, oricât ne-ar plictisi existenţa noastră cenuşie,  nu te-am ştiut niciodată inventând poveşti pe seama oamenilor. Încetează! Chiar şi degradarea are o limită.

Ea: Eşti ridicol. De unde ţi-a căşunat că inventez? În cabinetul meu veneau tot felul de oameni. Unii nu se limitau la a vorbi numai despre ei. Şi asta nu pentru că erau bârfitori, dar prin natura terapiei, trebuiau spuse anumite lucruri, ca eu să înţeleg. În fine…

El: Şi eşti sigură că soţul Oliviei e…

Ea: Da. Poate ştiu chiar de la el, dar n-am voie să spun.

El: Dar ea a ştiut? Vreau să zic… a ştiut la timp?

Ea: Da.

El: Şi de ce…

Ea: Chiar nimic nu pricepi! Trebuie să ţi se dea totul de-a gata?

(După un moment de gândire): Fie! Am să-ţi explic. Dar îmi rămâi dator. Olivia a fost atât de „a ta”…

El: Să ştii că nu te-am înşelat niciodată. În sensul fizic.

Ea: Ştiu. Nu-s tâmpită.

El: Cum? Chiar ai fost sigură? Deşi ştiai cât o iubesc?

Ea: Da.

El: Adică nu mă vedeai în stare să…

Ea: Adică eşti un pămpălău care n-a fost în stare să ia o decizie, care n-a avut curajul nici să înşele, nici să iubească total, nici să părăsească, care nu şi-a asumat nici un risc, nimic!

El: Halal recunoştinţă! Credeam că merit respect pentru asta. Pentru faptul că nu te-am părăsit, că nu te-am înşelat…

Ea: Nu mă întrerupe! Asta crezi tu, că nu m-ai părăsit, că nu m-ai înşelat?

El: Desigur.

Ea: Mai eşti şi prost pe deasupra.

El: Nu-ţi permit!

Ea: Nu-i nimic, îmi permit eu. Mai vrei s-auzi explicaţia aia?

El: Da, te rog.

Ea: Spuneam, deci, că Olivia a fost atât de „a ta” – şi am înţeles aici că nu ţi-a aparţinut niciodată fizic – încât ea nu a mai putut fi a altcuiva. O fraieră, cum ziceam! Şi totuşi o fraieră de care-mi este milă. Dacă m-ar fi întrebat, i-aş fi spus că nu meritai… Pe de altă parte, orice i-aş fi spus eu, tot n-ar fi schimbat lucrurile. Dar să revin. Cum nu putea rămâne nici multă vreme singură, că lumea-i rea chiar şi în high-life-ul vostru de la Operă, se bârfea, deja unii începuseră să facă aluzii la marea iubire dintre prim-solistă şi dirijor, a preferat să pună capăt acestor mizerii, alegând varianta cea mai convenabilă pentru ea: papiţoiul. Am fost clară?

El (ca după o revelaţie târzie): De ce… de ce nu mi-ai spus până acum?

Ea: De ce să-ţi fi spus? În primul rând erau chestiuni deontologice. Secretul profesional trebuia păstrat. Ştiu foarte multe lucruri despre oameni, dar nimănui nu i-au ieşit vorbe de la mine. Apoi, ce interes aveam să-ţi spun?

El: Am suferit foarte mult când ea s-a căsătorit.

Ea: Aşa şi trebuia. Am sperat c-o să te vindeci crezând-o iubită şi fericită.

El: N-a fost să fie…

Ea. Da. Constat. Nu cred că viaţa îmi va mai da timp, nu mai am nici energia necesară, dar m-ar tenta să scriu un studiu, pe baza experimentului cu tine. Ani de zile să nu poţi uita o femeie… să continuie să te obsedeze. Cred că psihologia se află în pragul unei noi descoperiri şi zău că mi-ar plăcea să fiu eu inventatoarea. Asta dacă nu cumva tu eşti un caz particular, cu totul şi cu totul ieşit din rând.

El: Acum… acum de ce mi-ai spus?

Ea: Nu ştiu. Aşa mi-a venit. Cred că am simţit nevoia să răsucesc cuţitul în rană.

El: Ţi-a reuşit.

Ea: Chiar mă bucur.



Tăcere. Se va sugera, prin muzică sau orice alte mijloace regizorale, o distanţă de neparcurs, o îndepărtare între fiinţe ce nu se mai pot apropia. El poate continua să cânte Adagio. Sau muzica poate fi auzită din fundal.

Decorul rămâne acelaşi, până la final, ajutând la sugerarea ideii de monotonie, de repetare, de plictis.



El: Crezi că o să vină?

Ea: Cine?

El: Fiica noastră.

Ea: Întrebarea asta mi-ai pus-o şi ieri.

El: Ştiu.

Ea. De ce te repeţi?

El: Simt nevoia să vorbesc, să nu mă simt singur.

Ea: Eşti singur! Suntem singuri! Nu te mai amăgi degeaba. Spune drept, în decizia de a nu mă părăsi pentru Olivia, cam cât a atârnat teama de eşec, teama de singurătate la bătrâneţe?

El: Nu ştiu. Cred că destul de mult.

Ea: Voila! Şi iată ce mult ţi-a folosit. Vezi, oamenii se tem ca proştii. Toată tinereţea, trăiesc cu teama (admisă făţiş sau nu) că vor fi singuri la bătrâneţe. În sensul acesta, unii stau căsătoriţi, chiar şi cu cine nu le place, alţii înfiază copii, adoptă căţei, fac contracte pe case contra unor obligaţii… Iluzii! Ne hrănim cu iluzii. În realitate, nimeni nu e altfel decât singur. Singur! Golul din viaţă îl umplem cel mai adeseori cu surogate.

El: Şi ţie ţi se pare fiecare zi la fel?

Ea: Nu mi se pare. Este!

El: Ce-am putea să facem?

Ea: Nimic. S-o acceptăm. Să ne acceptăm bătrâneţea, singurătatea, repetabilitatea…

El: Şi totuşi, crezi că o să vină?

Ea: Ce importanţă are? Încetează cu întrebarea asta stupidă! Oricum, când va veni, o să ne anunţe dinainte.



În timp ce pune întrebarea, El se ridică şi se uită pe fereastră.



Ea: Şi încetează să te mai uiţi pe fereastră!  Ţi-am spus că ne-ar anunţa dacă ar veni. E fată educată, că doar am crescut-o noi.

El: De ce să nu mă mai uit? Mă uit. Cine ştie, poate într-o zi va avea drum pe-aici şi va trece să ne salute…

Ea: Drum pe-aici! Din Canada! Te auzi vorbind?

El: Da.

Ea: Şi te înţelegi?

El: Uneori. (Schimbând tonul): Ştii ce m-am gândit? De fapt, mi-a venit o idee genială. Să dăm nişte serate muzicale. Eventual şi cu poezie. Da, da, exact aşa: serile de muzică şi de poezie de la … de unde să zicem?

Ea: Din capul tău.

El: Şi din casa noastră, dragă. Din casa noastră. Îţi imaginezi ce frumos ar fi, ce viaţă palpitantă am duce din nou. Poate s-ar scrie şi în gazete, poate am fi invitaţi şi noi în altă parte, poate… Ce faci, nu mă asculţi?

Ea îi face un semn să continue, cu nasul într-o carte, părând că nu prea e interesată de ce-i spune el.

El: Dacă mă asculţi, ce-am zis?

Ea: 50% prostii, ca de obicei! Ai zis că vrei să transformi casa noastră în loc de pelerinaj.

El: Dar tu nu ţi-ai dori să fie altfel?

Ea: Nu. Încă n-am ajuns Sfinte Moaşte!

El: De ce? Dacă viaţa asta te nemulţumeşte, de ce nu doreşti să o schimbăm?

Ea: Pentru că n-ar ajuta la nimic. Pentru că ar fi tot o iluzie. Am aduna mai multe singurătăţi, jucându-şi fiecare rolul ca într-o piesă prost regizată. Apoi i-am trimite înapoi, fiecare cu singurătatea sa. Pe cine, de exemplu, ai vrea să inviţi?

El: Pe foştii mei colegi de la Operă, de exemplu.

Ea: Dă-mi nume!

El: Darius Popescu.

Ea: Ratatul ăla beţiv!

El: Atât vezi tu în el? Darius e una dintre cele mai bune voci baritonale pe care a avut-o România vreodată.

Ea: Prietene, ce n-ai înţeles? Eu nu de voci am nevoie. Mi-au ajuns „vocile” pacienţilor mei! Mi-au ajuns pentru toată viaţa.

El: Erau mulţi? Cu „voci”, vreau să spun.

Ea: Mai mulţi decât s-ar putea crede.

El (imitând-o): Nume, vreau nume!

Ea: Nu pot. Câtă vreme pacienţii sunt în viaţă, nu pot divulga nimic. Iar eu, chiar dacă nu mai lucrez demult, încă mă aflu sub jurământ.

El: Jurămintele din căsnicie tot atât de bine le-ai păstrat?

Ea (Privire agasată): Chiar crezi că ţi-aş spune?

El: Ai avea ce?

Ea (râde): Eşti comic! (Schimbând vorba): Te rog, continuă cu lista invitaţilor!

El: Are vreun sens dacă tot nu eşti de acord?

Ea: Nu; dar ne mai amuzăm şi noi.

El: Ce rost are? Nu vrei, nu vrei!

Ea: Convinge-mă!



El rămâne un pic descumpănit.



Ea: Uite, vezi, asta m-a enervat enorm la tine! Dacă m-am opus vreodată intenţiilor tale, ai renunţat pe loc. N-ai făcut nici cel mai mic efort ca să-ţi susţii ideile. Aş fi vrut s-aud şi eu măcar o dată un argument, mai multe… Uneori, mă opuneam chiar şi atunci când eram de acord în realitate. Voiam să te determin să ieşi din letargie, să îţi susţii bărbăteşte punctul de vedere, apoi să ai satisfacţia că ai câştigat. Nimic din toate acestea. Astfel, am aflat în scurtă vreme că eşti extrem de uşor de manipulat , că nimic din ce-mi propuneam nu era imposibil în ceea ce te priveşte. (După o pauză de efect): Crezi că-i uşor să trăieşti cu povara asta?

El (surprins): Povară? Dar am crezut că sunt bărbatul ideal în felul acesta. Ţi-am lăsat cu bună ştiinţă frâiele acestei căsnicii. Erau multe lucruri la care nu mă pricepeam. În plus, cufundat în muzică, într-o altă lume decât cea reală, pragmatică, eram conştient că-ţi sunt deja o povară. Ce să te mai fi deranjat şi cu opoziţia?

Ea: Asta e! N-ai nimerit-o!

El: Ce ai vrut tu de la viaţa asta, femeie?

Ea: Întrebarea vine cam târziu. Cam prea târziu.

El: De ce nu mi-ai spus ce-ţi doreai?

Ea: Pentru că sunt lucruri care nu se cerşesc. Pur şi simplu ai vrea ca ele să se întâmple. Ţi-ai dori ca cel de lângă tine să le simtă, să intuiască…

El: Ţi-am spus… eram atât de absorbit de muzică…

Ea: De muzică şi de Olivia.

El: Adevărat.

Ea: Ştii ce-i caraghios? Că nici măcar dorinţele ei nu le-ai înţeles. Invocând, probabil, aceeaşi scuză perfectă: muzica. Ţi-a prins foarte bine. Ca-n bancul ăla cu Einstein: nevasta ştia că-i la amantă, amanta – la nevastă, iar el era la bibliotecă. Tu erai la Operă şi dirijai. Cum e posibil ca un dirijor să nu fie în stare să-şi dirijeze propria viaţă? Arta dirijorală presupune vocaţie şi multe calităţi. Pe scenă ai fost bun. În rest… nu te-a interesat.

El: Clarisa Vianu!

Ea: Bun, văd c-ai schimbat subiectul. Maimuţa asta cine mai e?

El: Ah! Se poate să fii decentă măcar o dată? Este o poetă, o poetă tânără şi foarte talentată. E şi actriţă, recită superb. Ar putea umple serile noastre într-un mod admirabil.

Ea: Mie, îmi trebuie mai degrabă cineva care să-mi umple borcanele cu murături.

El: Câtă vulgaritate!

Ea: Vulgaritate? Dar când îţi pun pe masă, nu te mai saturi. De-acum, când vei dori să mănânci, am să-ţi aduc aminte cât e de vulgar! (Se strâmbă)

El: (nemulţumit)  Nu m-ai înţeles, niciodată  nu m-ai înţeles!

Ea: (maimuţărindu-se, imitând) Nu m-ai înţeles, niciodată nu m-ai înţeles! Bine că m-ai înţeles tu! Ce-ţi spuneam: omul e întotdeauna singur. Singur! O, desigur, am mers la serate, ne-am arătat în lume, la teatru, la operă, am fost doi. Oh! Înduioşător! În realitate, această lipsă de comunicare, de înţelegere reciprocă, ne-a azvârlit într-un ocean de singurătate. Dar ne-am îmblânzit fiecare singurătăţile aşa cum am putut. Tu cu arta şi Olivia ta, eu cu… ale mele.

El: Ale tale? Care ale tale?

Ea: Vocile, dragă! La ce te gândeşti*?

El: Şi tu… ai avut voci?

Ea: Nu eu, pacienţii! Dar au fost cumva ca şi ale mele. Le auzeam noaptea uneori, mă asaltau din toate părţile, aşa cum tu erai invadat de fraze muzicale… Doar că, în timp ce pe tine acestea te hrăneau, te înălţau, din mine mâncau vocile bucată cu bucată…

El: (ironic) Hm… nu s-ar zice, după şunculiţe.

Ea: Vai ce vulgar!

El: Ai dreptate, m-am molipsit. (revelaţie): Bagheera!

Ea: Bagheera eşti tu! Să nu mă faci pe mine cartea junglei!

El: Nu, dragă, Bagheera e porecla actorului, unuia dintre cei pe care vreau să-i invităm. I s-a spus astfel întrucât seamănă cu Cristophor Plummer, cel a cărui voce a interpretat personajul Bagheera, din „Cartea Junglei”, într-adevăr.

Ea. Şi… de ce vrei să aduci animalul în casă la noi?

El: Te rog! Este un actor incredibil, ar putea să facă nişte schetchuri…

Ea: La tine toţi sunt incredibili. Cred că, de fapt, generozitatea asta a ta m-a cucerit, pe vremea când nu prea ştiam cu ce se mănâncă bărbaţii.

El: Acum ai aflat?

Ea: Da, se toacă mărunt (la cap) şi se mănâncă neuron cu neuron.

El: Eh, asta înseamnă că am avut destui, dacă tot mi-au mai rămas după 50 de ani de căsnicie. Ai scris pe listă „Bagheera”?

Ea: Care listă? Mă confunzi cu secretara? Mereu m-ai confundat cu cineva. Mai devreme mi-ai zis Olivia, acum…

El: Bine, dragă, fac eu lista. Adu-mi un pix şi-o foaie.

Ea: Poftim! Acum mă confundă cu valetul.

Îi aduce foaia şi pixul. El scrie concentrat câteva nume, apoi citeşte cu voce tare.

El: Darius Popescu, Clarisa Vianu, Bagheera… şi mai cine?

Ea: Pe mine mă întrebi? Tu vrei serată.

El: Uite, uite, putem încerca să găsim un loc mai adecvat decât casa noastră, un spaţiu convenţional, o casă memorială ceva… Strălucit! Ce spui?

Ea: Spun că te-ai ramolit. Şi mai eşti şi lăudăros pe deasupra.

El: (pentru sine). Ce vulgar! Cum am putut să trăiesc toată viaţa înconjurat de vulgaritate? De fapt, abia acum după retragere, mediul acesta mă copleşeşte mai mult. În restul timpului, am fost ba la Operă, ba în turnee, ba în gândurile Oliviei. N-am avut timp să mă cobor la astfel de…

Ea: (care aude ce vorbeşte el singur) E cazul să cobori din copac! Sau de pe portativ.

El: Da, asta mai merge. Chair acum mă dau jos şi să ştii că am de gând să organizez serata de care ţi-am vorbit. Adu-mi foi şi pix, să scriu nişte scrisori.

Ea: Pixul tocmai ţi l-am adus. Dar află că, între timp, s-a inventat telefonul (i-l arată, sugestiv).

El ridică receptorul, caută într-un carneţel şi începe să sune.

El: (dregându-şi vocea) Alo! Casa Popescu, Darius Popescu? A, mă iertaţi, doamnă… domnişoară… cum? Darius Popescu nu mai locuieşte acolo? Dar unde? În cer? Ce glumă-i asta? ….. (Tace, ascultă; după ce închide, se adresează Ei)

El: S-a mai stins o stea.

Ea: Pagubă-n ciuperci!

El: Trăim pe aceeaşi planetă, respirăm o vreme acelaşi praf ridicat din scenă şi, într-o zi, într-o clipă, afli că celălalt a încetat. A încetat să mai respire praful, să mai cânte… Darius… a fost un mare artist şi-un om de o fineţe rară.

Ea: La ce i-a folosit?

El: (cu enervare) Ai putea măcar în clipele acestea, dacă nu să pricepi şi să empatizezi, măcar să taci sau dispari naibii?!? Mi-a ajuns filosofia ta de doi bani! Gata!

Ea: Doar n-o să ne certăm pentr-un mort!

El: Darius mi-a fost prieten. Poţi înţelege valoarea prieteniei?

Ea: Teoretic da. Am avut destui pacienţi pe care-i dădeam pe mâna psihiatrilor din cauza… prieteniei. Pot spune chiar că mi s-a făcut lehamite de-atâta prietenie.

El: N-are nici un sens discuţia. Vedem viaţa mai diferit decât dacă am fi din specii diferite.

Ea: Şi totuşi, aparţinem aceleiaşi specii. O specie de tatuaţi. Unii pe braţe, cum era Darius, alţii pe creier, alţii pe suflet.

El: Ai spus şi tu o vorbă de bun simţ. S-o sun pe Clari…

(Sună)

El: Clarisa, dragă, bună ziua! Rafinamentul întruchipat, sensibilitatea în persoană, ce mai faci? Sunt eu, vechiul tău amic de la Operă. Cum, care? Dirijorul, scumpete. Cândva mă porecliseşi Mozart. Sunt eu, Mozart. Cum adică nu cunoşti decât un Mozart şi acela-i mort demult? Se poate, fată frumoasă? … Iată că se poate. A-nchis. (E copleştit de tristeţe).

Ea: (Cu satisfacţie, maimuţărindu-se): Sunt eu, Mozart, se poate, scumpete, bla, bla! Eşti de-a dreptul greţos! Ţi-am spus că prieteniile ţin atât cât încă mai eşti în cărţi, apoi se topesc precum fulgii de nea? Ţi-am spus! Ai catalogat-o şi pe asta la categoria „vulgarităţi” şi te-ai scăldat mai departe în iluzii. Iată, unde-ţi sunt prietenii? Aceia pentru care te trezeai noaptea din somn, dacă era nevoie să-i ajuţi.

El: Încetează! De-ar fi să o iau de la capăt, ştiind ce mă aşteaptă, tot astfel aş proceda. Doar pe tine nu te-aş mai lua de nevastă.

Ea: Oh, sunt gata să plâng!

El: La tine, nici plânsul nu vine firesc. Lasă… îl sun pe Bagheera. (formează)  Heei, Bagheera, stimabile, ce mai faci? Sunt eu… mă scuzaţi, domnule, credeam că vechea poreclă vă va stârni amintiri plăcute din tinereţea noastră. N-aveţi amintiri plăcute? Îmi pare rău. Vă rog să nu închideţi! (resemnat) M-a uitat şi ăsta!

Ea: Ca, de altfel, toată menajeria.

El: Totuşi o singură persoană sunt sigur că nu m-a uitat!

Ea: Să nu îndrăzneşti! Să nu îndrăzneşti să o suni pe Olivia!

El: N-am s-o sun. Mă voi duce direct la ea. Trebuie să ştiu că cineva mă mai iubeşte, că cineva îşi mai aminteşte cu drag de mine… (Iese)

Ea: Hmm… du-te! Sper să capeţi ceea ce meriţi!



Scena 2



În aceeaşi cameră, ea citeşte, el intră, abătut, trânteşte o haină în cuier şi se lasă pe un fotoliu. Ea pare atentă la mişcările lui, mimând încă o vreme cititul.



Ea: Aşadar?

El: Aşa dar!

Ea: Nu mă mai fierbe! Ce-ai aflat?

El: Ceea ce trebuia să fi ştiut demult.

Ea: Anume?

El: Anume… că Olivia nu m-a iubit. Niciodată!

Ea (prefăcută): Seriooos? Ce ţi-a spus?

El: Adevărul. Că nu m-a iubit niciodată şi de restul să te întreb pe tine. N-am prea înţeles ce legătură ai tu, n-am înţeles nici de ce s-a prefăcut, că doar n-a avut nici un avantaj de pe urma mea. Rolurile şi le-a obţinut datorită talentului ei incontestabil pe care i l-au recunoscut atâţia alţii.

Ea: Hmm… aşadar, nu s-a ţinut de cuvânt până la capăt. Slabă, ca majoritatea femeilor. O smiorcăită. O rugasem să ţină secretul nostru până după…

El: Secretul vostru??? Secretul vostru??! Ce ştii tu şi eu nu ştiu?

Ea: Multe. Dar nu mai contează.

El: Spune-mi pe loc, acum! Altfel…

Ea: Altfel ce? Mă părăseşti şi te duci la Olivia? (Râde. Apoi devine serioasă): Bine, am să-ţi spun.

El o ascultă stupefiat.

Ea: Te rog să nu mă întrerupi. De asemenea, te rog să nu mă judeci , oricât de ciudat ţi se va părea totul. Îţi aminteşti perioada aceea când tu erai în plină afirmare, dar brusc începuseşi să te vaiţi că nu mai ai inspiraţie, că nu mai poţi să compui, că nu mai ai chef să dirijezi?

El: Da, a fost o perioadă scurtă, după care mi-am revenit.

Ea: Ţi-ai revenit! Mai eşti şi îngâmfat pe deasupra! De ce crezi că ţi-ai revenit?

El: Dar este evident, am uitat multe, dar asta n-am uitat. Întâmplător (dar ce întâmplare fericită!), atunci a apărut în viaţa mea Olivia. Am început s-o privesc cu alţi ochi, să simt că între noi se formează acel gen de relaţie specială dintre bărbat şi femeie, care te înalţă, care îţi dă aripi şi inspiraţie.

Ea: Întâmplător! Aşa crezi tu, că a fost întâmplător. N-ai avut niciodată ochi pentru cei din jurul tău. Ai crezut întotdeauna că universul s-a format cu singurul scop precis de a te sluji pe tine. Ingrat şi nerecunoscător! Râzgâiat şi înfumurat, asta eşti! Olivia… n-a apărut întâmplător. Şi nu te-a „iubit” întâmplător.

El: Dar?

Ea: Dar. Într-adevăr a fost un dar. Darul meu pentru tine. Care n-ai ştiut niciodată să preţuieşti iubirea adevărată. Olivia a fost darul meu pentru tine. Pricepi?

El: Nu! Şi nici nu vreau să pricep o asemenea monstruozitate!

Ea: Monstruozitate! Da? Ai fi fost sfârşit ca artist dacă nu ar fi apărut o „minune” în viaţa ta, care să te scoată din letargia în care intraseşi, mai mult, din nepăsarea şi resemnarea în care picaseşi. Ce-ai fi vrut? Să rămâi un simplu lăutar, în loc să ridici cu bagheta ta muzica la rang de mare artă? Am înţeles în ce situaţie te aflai. Ca psiholog, am înţeles şi că asta e singura modalitate de a te scoate din rutină şi plictis. Am început să citesc, am studiat mult, vieţile marilor artişti, fie ei scriitori, muzicieni sau pictori. Niciunul n-ar fi ajuns mare dacă n-ar fi avut o „muză” cum în mod vulgar obişnuiţi voi să numiţi asta, o persoană care să-l inspire, să-i dea suflu artistic. Ce-ar fi fost Eminescu fără Veronica, Blaga fără Elena Daniello etc? În lipsa unei femei de care să te îndrăgosteşti (iar aceea se înţelege, nu mai puteam fi eu, niciodată soţiile n-au fost muze pentru artişti!), ai fi rămas un ilustru mediocru. Ce ar fi trebuit să fac eu, soţia ta, să asist cum te scufunzi pe zi ce trece? Cine să te fi ajutat, dacă nu eu?

El: (năucit, nevenindu-i să creadă): Şi ce ai… făcut? Cum ai procedat?

Ea: Simplu! Am făcut ochii roată în jurul tău, ţi-am „scanat” mental preferinţele şi am decis că Olivia ar fi cea mai nimerită pentru un astfel de „rol”.

El: Rol? Ea a jucat tot timpul un rol?

Ea: Exact! Şi-ncă unul foarte profitabil. Ce-i drept, nu degeaba e celebră, să recunoaştem că are talent! Altfel, n-aş fi angajat-o.

El: Cum ai.. angajat-o? Aşa cum ai angaja o menajeră?

Ea: Aproximativ. Mi-am dat întâlnire cu ea, i-am spus ce of am şi ce doresc de la ea. Am asigurat-o că nu va fi nevoie să treacă la planul fizic al relaţiei, iar ea m-a asigurat, la rândul ei, că asta nu se va întâmpla.

El: Opreşte-te! Îţi dai seama ce-mi spui?

Ea: Exact! Adevărul! Poate era momentul să-l aflii, ai trăit destul în minciună. Deşi o rugasem să păstreze secretul până după moartea ta.

El: Aşadar… totul a fost un joc propus de tine, în care ea a intrat.

Ea: Spre binele tău şi al artei tale. Ar trebui să fii recunoscător!

El: Bine, dar, eu n-am fost doar un artist. Am fost, în primul rând, un om.

Ea: Aşa. Şi? Ca om, ce ţi-a lipsit? Ai avut soţie? Ai avut! Ai avut muză? Ai avut! Ai avut consimţământul soţiei să ai o muză? L-ai avut!  Ca să nu mai vorbesc de banii cheltuiţi!

El: Să nu-mi spui că ai şi plătit-o!

Ea: Dacă nu vrei, nu-ţi spun. Dar cum îţi imaginezi că poţi convinge un om să joace o viaţă întreagă, dacă nu-i oferi şi lui ceva avantaje? Ce avantaj ar fi avut Olivia de pe urma acestei „afaceri”?

El: Destul! Nu mai vreau să aud nimic! V-aţi bătut joc amândouă de mine în cel mai josnic mod! Aşadar, de aceea nu erai geloasă?

Ea: Se-nţelege. Doar nu crezi că aş fi asistat neputincioasă la „drama” şi oftaturile tale, dacă acestea nu erau pe placul meu. Şi ce te vaiţi? Ţi-ar fi convenit mai mult să fii un hărţuit între muză şi nevastă? Ştii foarte bine că ţi-am tolerat mereu ifosele, că adeseori te-am consolat, că uneori mi te destăinuiai cât îţi era de dor de Olivia. Când făceai asta, nu te-ai gândit că şi eu sunt om? Şi tot tu te dai acum rănit? Eu mi-am sacrificat sufletul şi banii pentru arta ta! Olivia, la rândul ei, şi-a sacrificat reputaţia, întrucât începuse lumea să vă privească chiorâş… tot pentru arta ta. Iar tu faci pe lovitul în umanitatea ta? Cine are sau ar fi avut nevoie de ea? În schimb, de artă… Au rămas opere nemuritoare, asta e tot ce contează. Iar de mine şi de Olivia nu-şi va mai aduce nimeni aminte. Pe când tu vei fi, vorba poetului, „nemuritor şi rece”. Mai ales rece. Asta cu nemurirea nu-i sigură…

El: Îţi mai arde şi de glume! Bun, am înţeles raţionamentul… feminin de doi lei, dar acum vreau să vorbim despre mine! Eu, eu sunt un om, un bărbat, am trăit cu iluzia de a fi fost iubit.

Ea: Ai fost!

El: De către cine? Olivia s-a prefăcut, da? M-a „iubit” contra cost.

Ea: Aşa? Deci tu n-ai înţeles că eu am făcut toate acestea din iubire?

El: Nu de o astfel de iubirea aveam nevoie! Iubire mincinoasă, amestecată cu trădare! Să piei din ochii mei!



Tac amândoi, intervine un joc al privirilor, al gândurilor, se mimează momentul unei revelaţii din partea lui. O priveşte cu alţi ochi, nevenindu-i să creadă, ca pe o descoperire.

După un timp: 

El: Aşadar, tu m-ai iubit! Ai făcut sacrificii pentru mine. Şi eu, nătângul, n-am priceput nimic. Cum e posibil?

Ea (care, între timp, pusese un ceai pe masă): Se răceşte ceaiul!

El: Bine, dar de ce nu mi-ai dat de înţeles? Dimpotrivă, te-ai comportat adeseori de parcă m-ai fi urât. De ce n-ai spus? De ce n-ai…

Ea (răsfoind un carneţel): Vezi că mâine ai vizită la dentist.

El îi aruncă din mâini carnetul.

Ea: La ora 14!

El: Cum ai putut trăi astfel o viaţă? O viaţă în umbră, ascunzând un mare secret?

Ea: Când te întorci de la dentist, să cumperi şi două legături de pătrunjel.

El: Spune-mi, psiholoago, dacă tot te dai mare cu meseria ta, răspunde la întrebarea la care atâţia alţii s-au chinuit şi încă se mai chinuie să răspundă: ce-i dragostea?

Ea: Nu te-ai prins? O mare păcăleală. Uite exemplul cel mai clar: toată viaţa ai trăit convins de marea ta iubire cu Olivia. Când aproape eşti cu-n picior în groapă, aflii că n-a fost deloc aşa, şi tot nu-ţi vine să crezi. Nu doar că iubirea-i o mare păcăleală, dar mai e şi una convenabilă. Oamenii preferă să fie minţiţi. Când n-are cine să-i mintă, atunci preferă să se mintă singuri. Pricepi?

El: Nu poate fi adevăarat! Ceea ce eu am simţit la Olivia nu putea să fie fals. Poate că la început a fost jocul. Acela propus de tine. Dar dacă, pe parcurs, ea şi-a intrat bine în rol, atât de bine, încât s-a îndrăgostit?

Ea: Vezi, ce spuneam! Atât de convenabilă e varianta ta, încât îţi cauţi motive să te minţi. N-ai decât! Până la urmă aşa e, nu putem şti cu siguranţă ce a simţit ea. Dar parcă ziceai că ţi-a spus…

El: Şi de unde să ştiu că spunea adevărul? Ah, înnebunesc! Când îţi poţi da seama dacă oamenii spun sau nu adevărul?

Ea: Niciodată!  Unii sunt atât de pricepuţi, încât păcălesc până şi detectorul de minciuni.

El: Şi-atunci… totul e o minciună? Chiar totul?

Ea: Ţi-a luat cam mult să pricepi. Eh, oricum, mai bine mai târziu…

El: Aşadar, toată viaţa noastră e o iluzie. O iluzie de care nu ne vindecăm decât…

Ea: La doi metri sub iarbă. Să ne bucurăm de ea, aşa cum e, şi să-i lăsăm pe alţii să-i dezlege misterul!

El (Se repede la nişte foi, ia un instrument de scris şi începe să aştearnă note muzicale): Să fie linişte. Simt, o simt cum vine! În sfârşit, voi scrie simfonia pe care n-am reuşit s-o scriu până acum. Asta e! Simfonia minciunii fără sfârşit…


Muzica. Cortina.


SFÂRŞIT

Slobozia, 28 august 2013 – 06 august 2014

(Obs. N-am scris la ea un an de zile, că ori scriu, ori nu mă mai fac. A fost începută şi apoi abandonată multă vreme, până când m-a pălit inspiraţia)
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu