Florentina Loredana Dalian

marți, 15 aprilie 2014

"Nu tăia din cruce!" - poezie de Costache Ioanid




Pe-o lespede rece, din greu răsuflând,
cu umbre ciudate pe chipul său blând,
sta frânt de-oboselă bătrânul creştin,
dorind să mai guste un strop de alin…
O clipă-i aleargă privirea-napoi,
cu frunzele smulse din arborii goi.
Şi vede prin ceaţă, pe drum de căruţi
atâtea icoane din anii trecuţi…
O viaţă de zbucium, de mari suferinţi,
şi totuşi de multe şi dragi biruinţi.
Dar crucea, o clipă lăsată acum,
adesea prea grea îi păruse pe drum.
O viaţă întreagă să porţi pe grumaz
atâtea batjocuri şi-atata necaz.
Betanii puţine şi spini îndeajuns…
O clipă creştinul se simte pătruns.
O clipă în suflet străbat îndoieli…
“Gândeşte-te bine… Dar dacă te-nşeli?…
Ce-i viaţa? Ce-i lumea? Un larg labirint.
Urechea te-nşeală… ochii te mint…
Să-nduri pentru lume când lumea nu vrea?
Vai, viaţa-i prea veche… şi crucea-i prea grea.”
Şi astfel, c-un umăr de cruce proptit,
bătrânul se lasă de somn biruit.
Şi iată, în somnul de trudă şi-amar,
lumini şi imagini în minte-i răsar…
El vede cum îngeri, pe-un vârf de copac,
Îl cheamă pe nume şi semne îi fac.
Creştinul tresare. Se uită mirat,
şi-ndată porneşte sub cruce plecat.
Pe drumul de munte el urcă din nou.
Şi vântu-i aduce din culmi un ecou…
Dar crucea apasă mai mult, tot mai mult.
În piept dă năvală un negru tumult.
“Prea grea mi-e povara acum la sfârşit.
Şi drumul prea-ngust e şi prea povârnit.
Zadarnic mă lupt, mă îndemn, mă grăbesc,
căci Cerul mereu mai departe-l zăresc.”
Se leagănă paşii, avântul e frânt.
Bătrânul creştin e căzut la pământ.
“Mi-e peste putere. Aicea rămân.”
Şi zace-n ţărână sărmanul bătrân.
“Ehei, măi creştine, se-aude un glas,
prea mare-i povara, prea mult ai de tras…
Ia barda aceasta şi taie din lemn!
Nu fi fără minte! Din milă te-ndemn…
Aceasta-i o cruce ce nu poţi s-o duci,
căci ea-i cea mai lungă şi grea dintre cruci!”
Creştinul ascultă îndemnul străin.
Apucă unealta ce-l scapă de chin.
Loveşte în bârnă c-un braţ de voinic.
Din cruce retează un pic… înc-un pic.
O pune pe umăr… încearcă un pas.
Loveşte cu barda în ce-a mai rămas.
Din nou mai încearcă. Şi-apoi un fior,
şopteşte: ”Acuma mi-e mult mai uşor”.
Şi-ndată porneşte pe cale voios,
cu crucea scurtată urmând pe Hristos…
Pe drum se-ntâlneşte cu cete de fraţi
şi-i lasă în urmă sub cruce plecaţi.
Şi astfel, degrabă, zorind pe poteci,
ajunge la poarta cetăţii de veci.
Ce ziduri de iaspis, topaz şi iacint!
Ce porţi sclipitoare de alb mărgărint!
Ce noir de stindarde! Ce scări! Ce făclii!
Armate de ingeri cu lănci aurii!
Dar, vai, de la el pân-la porţi e un şanţ
pe care nu-i punte, nici bârnă, nici lanţ. 
Şi strigă bătrânul de taină pătruns.
Dar nimeni nu-l vede să-i dea un răspuns.
Şi strigă bătrânul pierdut şi livid.
Nu-i nimeni la poartă. Nu-i nimeni pe zid.
Deodată din vale, cu ochi sclipitori,
cu crucea pe umăr, vin fraţi şi surori.
Ei vin cu nădejde. O vorbă nu spun,
ci repede crucea ca punte şi-o pun
Ei trec peste punte, pe poartă pătrund,
iar crucea în urmă se pierde-n afund.
Bătrânul ia crucea cu-al dorului val,
şi-ncearcă s-o pună şi el de pe mal.
Dar crucea-i scurtată… Au toate un rost…
Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost!
Creştinii trec şanţul şi intră pe porţi.
Ce bine e crucea întreagă s-o porţi!
Ce cântec, ce chiot s-aude-n Eden!
Ce largi mulţumiri într-un dulce refren!
Ce zboruri de înger! Ce slăvi de lumini!
Ce largi curcubee de aur şi crini!
Creştinul de-afară, de jale răpus,
cu greu peste şanţ lemnul crucii şi-a pus
şi ‘cearcă să treacă. Un pas… înc-un pas…
O, cât de aproape al Domnului glas!
Un pas… încă unul… Ah, pragu-i deschis!
Dar crucea deodată… se duce-n abis…
Şi cade bătrânul în golul temut…
Răsplata-i pierdută şi sceptru-i căzut!
Dar iată… ce taină! El nu ştie cum…
pe lespedea rece, la margini de drum,
acolo, c-un umăr de cruce proptit,
creştinul acuma din somn s-a trezit.
Dormise o clipă. Şi visul ciudat
un somn şi-o lumină din Ceruri i-a dat.
Bătrânul se scoală şi simte în piept
o flacără nouă şi-un dor înţelept.
Cu grabă pe umeri povara luând,
priveşte-nainte cu chipul său blând
şi crucea îi pare aripă spre zări!
Ah, crucea-i întreagă şi fără scurtări!…
Acum, el va spune oricui: către Rai
“din crucea credinţei nimic să nu tai!
Cu crucea întreagă, Isus, către noi,
veni de la Tatăl cu sânge şuvoi.
Şi-acum El din lume, ne-aşteaptă la fel,
cu crucea întreagă să mergem spre El…”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu